Conflicts between therapies

Sâmbătă, 16 decembrie 2006

Ieri am fost la doctorul Naghiu...m-am plâns de ultimele săptămâni şi de comportamentele care s-au declanşat în cadrul regresiei. El m-a judecat destul de aspru şi mi-a reproşat că am fost unilaterală în interpretarea lor: nu ar fi trebuit să consider accidentele cu udatul pantalonilor drept comportamente nedorite, ci drept semnale privind nevoia lui de a reface legătura cu mama...era un mesaj cu sensul de "mama, sunt mic...ai grijă de mine" (aici am avut o derulare rapidă a evenimentelor în memorie şi am avut senzaţia că are dreptate să mă apostrofeze, aş fi putut fi mai înţeleaptă). Mi-a repetat clasificarea lui de data trecută: anume, părinţii au trei tipuri de sprijin: fie într-un doctor/terapeut (ceea ce e greşit, un singur om nu poate furniza toate soluţiile într-o problemă atât de complexă), fie într-o terapie (ceea ce din nou e greşit, pentru că uneori părinţii pierd din vedere scopul care este recuperarea copilului, sau persistă într-o terapie care nu dă rezultate), fie în ei înşişi (...sau în Dumnezeu, am completat eu în gând), ceea ce ar fi alternativa cea mai convenabilă.
Una peste alta, întâlnirea nu s-a desfăşurat prea cordial...el mi-a sugerat să întrerupem ABA pentru o vreme sau să reducem mult programul. I-am replicat că programul merge perfect şi nu are rost să îl întrerup, iar lipsa mea de complianţă nu prea l-a mulţumit. Pentru data viitoare m-a programat la cabinetul cu plată, nu aici la policlinica de stat. Am înţeles că ar fi un fel de "pedeapsă", dar am o minte limpede şi ştiu ce am văzut în teren...nu am nimic împotrivă să plătesc consultaţia. Mai important este să găsesc soluţii şi munca mea şi a echipei să nu fie în zadar.

Resistence to regression

Luni, 11 decembrie 2006

Fetele reacţionează foarte diferit la regresia lui M. No3, deşi încearcă din răsputeri să se ţină de recomandările mele (să îl ducă des la baie, să îl ignore dacă trânteşte uşile, să îl observe cu atenţie ca să îşi dea seama ce plănuieşte), tot mai scapă accidente de toaletă şi comportamente nedorite. (Nu spun că ar fi uşor: şi eu mai am asemenea accidente pe spaţiul liber de lecţii al lui M....). No2, care nu se osteneşte să îl observe pe M., are cele mai frecvente accidente pe spaţiul ei. I-am tot repetat că trebuie să scădem frecvenţa comportamentelor nedorite, că odată ce un comportament intervine des se poate instala o rutină, însă nu pare să fie capabilă să schimbe nimic din modul ei de abordare (în rest, programele le face bine, tot ce se învaţă pe spaţiul ei se învaţă temeinic). În schimb, N01 este tare ca o stâncă în problema regresiei: zero accidente pe spaţiul ei, de la declanşare. Şi totul, numai prin ambiţie, concentrare şi intuiţie...în primul rând că sesiunile ei sunt interacţiune 100% de la capăt la coadă; în al doilea rând, ea i-a declarat lui M.: Cât sunt eu aici, nu o să ai niciodată pantalonii uzi. În fine, ea ne-a descris că "simte" când M. se gândeşte la problema respectivă din lucruri imperceptibile: o stare a lui ascunsă de nervozitate, schimbarea privirii, o altă expresie a feţei...Mai bună lecţie decât cea pe care ne-o dă No1 acum nici că am văzut...

Difficulties in generalization (I)

Sâmbătă, 9 decembrie 2006

(Spuneam că programele merg bine. În mod ciudat, chiar merg, deşi comportamentele nedorite continuă.)

Este interesant modul în care decurge programul lui No3 (generalizarea structurată - deja a împlinit o lună). Am introdus o foaie separată pe care notăm (programele se fac spontan, pe măsură ce se iveşte ocazia): numele programului, tipul de generalizare (distanţă, SD, stimul... sau combinate), itemii făcuţi, performanţa şi observaţii. Am învăţat curând, din reacţia copilului, că pentru un program anume ordinea în care se introduc generalizările la M. nu este aleatoare: prima se introduce persoana, apoi distanţa, apoi locaţia (în interiorul casei, deocamdată). După aceea urmează generalizarea de SD care este mai dificilă (trebuie gândite şi aici treptat SD-urile: primul SD variat la Receptive labels a fost "Dă-mi X", cel mai asemănător cu cel din program). În fine, apoi urmează generalizarea de distractor care se face în trepte (de la masă avea introduşi maxim trei distractori, iar în mediu îi creştem treptat - nu am depăşit însă şapte distractori deocamdată).Generalizarea de stimul se poate face separat, e mai importantă varietatea itemilor aici.
Ca să avem o privire de ansamblu şi să nu avem programe neacoperite, am convenit cu No3 să facă un fel de centralizator al generalizărilor în care să găsim: pe liniile orizontale, programele; pe verticală, zilele; iar în căsuţe, tipul de generalizare (SD, stimul, etc. ).
Grija pentru generalizare nu ne împiedică însă să avem probleme neaşteptate. De exemplu, generalizarea la Receptive labels 2d merge foarte greu (era de aşteptat pentru că nici la masă nu a fost un program uşor, el nu recunoaşte imaginile în care sunt prea multe elemente şi nici desenele - cum ar fi desenele din cărţile de grădiniţă - pentru că sunt prea abstracte). Practic, şi la masă am predat obiectele din fotografiile de la Matching (aceleaşi pe care le-a învăţat la Receptive labels 3d de altfel). De asemenea, culorile: pare că nu le va stăpâni niciodată...am masterat programul la masă, dar în generalizare nu merg. Este atât de enervat încât ia cartonaşele şi le aruncă prin cameră. Unde o fi fost greşeala? Am renunţat la culori complicate (mă gândesc că poate au fost prea mulţi itemi...) precum roz, bleu, gri, mov (am introdus itemii după cum am auzit de la o altă echipă, dar se pare că nu a fost bine). Mă gândesc să renunţ şi la trialurile cu trei cartonaşe pentru că nu se descurcă, şi să îi cer să distingă doar între două. Era mai bine să corectez programul de la masă, nu acum când deja s-a instalat refuzul lui M. ...

Oh, God, what have I done wrong?

Vineri, 8 decembrie 2006

De câteva zile am căzut într-o stare de disperare. M. este în regresie...pe lângă crizele despre care vorbeam (am rărit Gingko Biloba, remediul la introducerea căruia apăruseră crizele, dar se pare că nu e suficient) a apărut altceva, care mă îngrijorează mult mai tare: face pe el, inclusiv la lecţii (deşi nu mai avea accidente de mai mult de o lună). Dintr-o dată, tot trainingul de toaletă pare să fi fost inutil. De ce s-a întâmplat asta? Nimeni nu poate să ne răspundă. Reacţiile nu mi se par un retard, ci de multe ori intenţionate. Pantalonii îi udă în principal la lecţii, deşi alte proteste nu are (adică nu pare nefericit, plictisit sau supărat când face lecţii, răspunde destul de bine).
Pentru crize am folosit ce nu am folosit niciodată, un aversiv - îl spăl pe faţă cu apă rece (detestă apa rece pe corp). Mă simt groaznic când fac asta, dar îmi e frică de crizele care nu au nici o cauză şi nu se mai opresc...Iar o altă reacţie care a apărut săptămâna asta este trântitul uşilor. Nu îmi dau seama ce îi place - reacţia de surpriză, zgomotul, varul care se prăbuşeşte pe jos...Cert este că trânteşte uşile de mă mir că încă nu a reclamat nimeni din bloc zgomotele. Încă nu am nici o soluţie, pentru că reacţiile apar pe neaşteptate, nu le pot asocia cu nimic.
În schimb, programele merg bine...

Verbal imitation and miracles

Marţi, 28 noiembrie 2006

De la un timp mă gândesc că avem un sens greşit al cuvântului "minune". Credem că o minune ar trebui să apară spectaculos, ca un fel de prag de demarcaţie dincolo de care să aibă loc schimbări majore ale vieţii. Acesta este sensul din poveşti şi sensul biblic, numai că în poveşti şi în Biblie sunt foarte multe simboluri...Realitatea este că minunile îşi pot face loc în viaţa noastră încetul cu încetul, în mod treptat. Cel de Sus ni le trimite, dar noi suntem cei care lucrăm la ele, cu paşi foarte mici uneori.
Aseară, pentru că aveam un curs online, am asistat fără să vreau ("prezentă, dar absentă") la o sesiune de Verbal Imitation cu No1. A fost o noutate pentru mine, pentru că nu am reuşit să filmăm mai nimic până acum, iar suprapunerea sesiunilor lui No1 cu programul meu de serviciu a făcut ca eu să nu fiu de faţă în ultimele şase luni la nici o sesiune de-a lor. Atât am observat, că sunt rezultate deosebite pe spaţiul ei de lucru şi practic No1 a devenit "o provă de corabie", vârful care deschide drumul la noi în echipă.
De exemplu, pentru a-l stimula pe M. să imite sunete, a descoperit o nouă recompensă: stelele. Lui M. i-a plăcut mult steaua ca formă încă de când a învăţat-o în receptiv. Este şi primul cuvânt spus spontan (a ieşit, din câte am citit pe desfăşurătorul ei, mai mult "dea" decât "stea" dar oricum e minunat că a spus un cuvânt întreg, restul sunt doar silabe deocamdată). Acum No1 foloseşte stelele colorate de carton pe care le-am făcut eu ca variaţie de stimul la Receptive colours şi i le acordă ori de câte ori reuşeşte să spună o silabă. Aseară lucrau la imitaţie de silabe formate din "b" şi vocale...Şi pentru prima dată mi-a părut foarte rău că nu filmez terapia. În aceste luni au fost atâtea transformări, încât nu le vom ţine minte niciodată. Şi sunt momente unice care se vor pierde!
Dar să revin. M-a impresionat modul în care No1 lucra cu M. Prin învăluire, modulându-şi vocea între şoaptă şi comandă, trecând felin de la promisiune, tentaţie sau aşteptare, la laudă şi înapoi. Cine îl cunoaşte pe M. îşi dă seama că la el frustrarea joacă un rol foarte important: încercările nereuşite de-a lungul anilor i-au creat impresia înrădăcinată că nu poate să vorbească. Atunci, are nevoie de un cadru în care să se simtă lipsit de constrângere, o relaţie de încredere care să îi permită să şi greşească (să facă mai multe încercări), o recompensă deosebită (stelele) dar şi (observ eu) orchestrarea acestora aproape ca într-un spectacol de teatru. No1 spune că de fapt bucuria ei din suflet îl face să progreseze...

Crises in autism

Marţi, 21 noiembrie 2006

Când am fost de faţă la prima criză de autism, M. avea trei ani, era un copilaş drăguţ ca o păpuşă, care în afară de faptul că nu vorbea nu trăda nimic anormal. Eram la "vestitul" centru de stat la care făcea terapie ocupaţională (M. era la educaţia specială şi eu îl aşteptam la uşă). Problema s-a produs la un copil de 9 ani care nu voia să intre la consultaţie la neuropsihiatrie. M-a şocat angoasa de animal speriat care se citea în urletele copilului: îţi îngheţa sângele în vine, oricine ai fi fost. Părea ceva care să nu poată fi nici oprit, nici stăpânit. În plus, copilul era destul de mare şi de solid şi nu l-a putut mişca nimeni din locul respectiv, nici să intre în cabinet, nici să plece...şi situaţia a durat mult, aproape un sfert de oră în care toată clinica a fost paralizată (am remarcat însă că nici nu intervenea nici un "profesionist" de pe acolo). Îmi amintesc că am privit problema oarecum de la distanţă. Nici prin cap nu îmi trecea că băiatul meu cu chip de înger poate să aibă o criză asemănătoare...şi totuşi, aveam să le văd, începând cu câteva luni mai târziu.
Este o deosebire între crizele de angoasă şi crizele de nervi sau simplele proteste. De când am început terapia, le-am avut pe toate: tăvălit pe jos, plâns, ţipat, lovit...criza de angoasă este însă cu totul altceva. Copilul este paralizat de o frică primară, fără nume, şi nu mai depinde de el să se controleze. Atunci analiza comportamentala nu are ce face, este total ineficientă. Trebuie ca tensiunea aceea teribilă să se liniştească cumva (tot ce poţi să faci ca părinte este să îi menţii un mediu stabil astfel încât să nu i se alimenteze starea respectivă) şi apoi poţi să revii la ABA. Din fericire nu am avut des crize de acest gen, am învăţat pe parcurs ca atunci când sunt semne de declanşare să nu insist şi să nu fac greşeli (exemplu: să îl cert în public - ultima greşeală de acest gen a fost astă-vară în parc).
Ceea ce mă sperie este că, deşi homeopatia îi face bine, îi face şi rău...de când am început ultima schemă homeopatică (are şi un remediu nou, Gingko Biloba) s-au declanşat nişte crize de acest gen fără nici un motiv. Ultima dată era şi No3 de faţă...nici nu mai ştiam ce să îi fac lui M. să se liniştească, mai ales că nu puteam să identific nici un motiv în mediu sau în comportamentul nostru care să fi produs reacţia. Doctorul Naghiu spune că manifestările negative sunt un precedent al vindecării, şi că trebuie să avem răbdare.

Relationships between the members of the team

Duminică, 19 noiembrie 2006

Este interesant, într-o echipă care se formează sau se transformă, de urmărit relaţiile între membrii noi şi membrii vechi ai echipei. Pentru că la noi No1 este o personalitate complexă, care are multe afecte în interior dar comunică greu, sunt multe de observat. De exemplu, animozitatea ascunsă pe care o manifestă faţă de No2. A auzit sau văzut că No2 se comportă ca o "profesoară" şi nu este deloc de acord. Ea nu are timpi morţi deloc în sesiune şi, pe bună dreptate, se întreabă dacă nu cumva munceşte mai mult şi dacă cineva care nu procedează bine nu dăunează copilului. Eu sunt de acord că este preferabil cum procedează No1, dar mai mult decât feed-back şi comentarii nu pot să îi acord lui No2. În ceea ce priveşte lucrul la masă nu am ce să îi reproşez, desfăşurătoarele sunt scrise şi gândite bine, în aceste câteva săptămâni copilul a reuşit să înveţe ceva de la ea şi asta este foarte bine. Iar în ceea ce priveşte pe No3, şi aici No1 are o doză ascunsă de nemulţumire, numai că de data asta este o nemulţumire subiectivă: a observat că M. este "un răsfăţat" cum apare No3 - observaţie corectă, însă nu mi se pare o problemă în relaţia cu No3 câtă vreme M. cooperează şi se ating obiectivele (am gândit generalizarea şi sesiunile lui No3 ca un spaţiu flexibil, în care programele se introduc în funcţie de oportunităţi şi de dispoziţia copilului).

Meeting other mothers

Duminică, 19 noiembrie 2006

Săptămâna aceasta mi-au intrat în atenţie şi alte mămici, în afară de cele cu care vorbeam deja pe mail/mess sau cele pe care le văd la centrul la care M. merge de două ori pe săptămână.
Pe una dintre ele am cunoscut-o în parc, într-o zi caldă de vară. Am observat copilul imediat că avea un contact vizual slab şi rutine (de exemplu nu voia să stea încălţat cu sandale) nu interacţiona cu nimeni şi avea mişcări repetitive. Totuşi, părea un copil cu potenţial bun (comparativ cu alţii pe care i-am văzut). Încet-încet, am intrat în vorbă (fără a insista pe termeni sau pe diagnostice pentru că ştiu că aici sunt sensibilităţi) şi i-am povestit de forumul autism.ro şi de terapia pe care o facem noi. Ştia de forum şi de ABA dar i se părea ştiinţifico-fantastic ce citise acolo...exact cum credeam şi eu, pentru mulţi spaţiul virtual pare o altă planetă. Îşi imaginează că terapia poate fi făcută doar cu mulţi bani şi într-un centru specializat. Da, aşa ar fi ideal, dar dacă nu există nici centrele şi nici banii...în fine, i-am spus că dacă eu sunt o mamă singură şi reuşesc să fac terapie, trebuie să reuşească şi ea. I-am dat adresa de mail însă nimic...până la urmă, cum aflu de curând, avem acelaşi medic de familie şi fac şi ei tratament la doctorul Naghiu...aceştia i-au recomandat să îmi scrie (din nou problema legitimităţii - dacă este doar un părinte în parc, nu cred - dacă intervine un factor de autoritate, atunci cred). Acum a sunat şi a spus că va da anunţ pentru tutori. I-am mai povestit despre progresele lui M. în aceste luni şi m-am oferit să îi instruiesc eu tutorii când îi va găsi. A rămas să ne întâlnim într-o săptămână-două şi să-i aplic testul Portage pentru că itemii trebuie bifaţi într-un anume fel.
Un alt caz interesant pe care l-am cunoscut săptămâna asta este o fetiţă cu un an mai mică decât M. Pe ea am recunoscut-o de la douăzeci de metri ca fiind în spectrul TSA din cauza mişcărilor bruşte, sincopate, cu care s-a îndreptat spre leagăn. Se pare că ea a făcut "ABA dură" între trei ani şi patru ani şi acum stă bine pe cognitiv. Şi de vorbit, vorbeşte, însă fără prepoziţii şi amestecă pronumele - oricum, avansată comparativ cu M. Mamei fetiţei nu i-a venit să creadă când le-am spus că M. are IQ 63...el era încântat să se joace cu fetiţele, era echilibrat şi sociabil ca de obicei. Da, i-am spus, avem scor bun în Portage pe socializare, motor şi autoservire, iar pe cognitiv se îmbunătăţeşte, însă dacă pe limbaj suntem sub doi ani...nu avem cum să avem un IQ mai mare.
Faptul că stă în vecinătatea noastră şi, din câte spunea şi ea, mai sunt cel puţin trei cazuri în blocurile din jur m-a făcut să mă întreb din nou despre amploarea fenomenului. Şi nimeni nu spune nimic, nu se fac investigaţii, statistici...până nu îi atinge şi pe ei, nu vor face nimic...

Current program

Duminică, 12 noiembrie 2006

În lucru la masă avem 17 programe curente. (Ordinea în care se fac e importantă: intercalez programele de matching între cele receptive mai grele sau înainte de cele care produc proteste: de exemplu, pe spaţiul lui No1 sunt proteste legate de Block imitation - cuburi aruncate pe jos - deşi când lucrează cu mine niciodată nu a protestat la acest program. La fel, cu No2- merge fără probleme. Nu am reuşit să descoperim nimic diferit în modul de lucru al lui No1).
1. Matching similars
2. Receptive labels 3d
3. Receptive body parts (în sfârşit, merge!)
4. Receptive letters
5. Receptive prepositions
6. Receptive opposite
7. Receptive actions
8. Matching words
9. Block imitations (5 cuburi)
10. Receptive instructions (acum fără obiecte, dar merge greu)
11.Receptive categories
12. Matching associations
13.Receptive labels (mediu)
14. Non-verbal imitation fine motor (şi aici fără obiecte, dar foarte greu imită mişcări fine).
15. Play imitation
16. Colorat
17 Tăiat cu foarfeca şi lipit.

S-a intensificat verbalizarea pe spaţiul lui No1: acum nu numai imită sunete liber, ci şi denumeşte obiectele cu o silabă ("pă" la "pătură", "ca" la "casă"). În schimb, cu noi (restul) imitaţia verbală nu este destul de consistentă ca să introduc programul la masă. Mai aşteptăm...

Mourning the imaginary child

Joi, 9 noiembrie 2006

Când am fost ultima dată la doctorul Naghiu a exprimat o idee interesantă (nu ştiu dacă era ideea lui sau a citit-o undeva). Anume, că unii părinţii nu reuşesc să îşi ajute copiii autişti pentru că ţin doliu după copilul din imaginaţia lor. Este adevărat că atunci când ne-am pregătit să avem un copil am proiectat o imagine a lui...am aşteptat un altfel de copil decât cel pe care îl avem. Este un efort detaşarea de imaginea proiectată pentru a o vedea pe cea reală...pe copilul real, care are nevoie de acceptare, răbdare, ajutor şi implicare. Şi de multe renunţări din partea părinţilor (unii sunt dispuşi să renunţe, alţii mai puţin). Din ce am văzut până acum îmi dau seama că unii reuşesc să iasă din starea de doliu interior, alţii nu. La cei care nu reuşesc să iasă din această stare, legătura emoţională cu copilul este tăiată - iar dacă nu are legătură emoţională cu părinţii (cu mama, în special) nu are nici o ancoră în lumea reală. Terapia ABA îi dă instrumentele necesare pentru a cunoaşte această lume şi pentru a comunica cu cei din jur, însă acestea se întâmplă doar la nivel cognitiv...la nivel afectiv, există resorturi la care intervenţia din afară nu are acces.

Tricks for verbal imitation

Luni, 6 noiembrie 2006

Se pare că No1 (A.) a găsit în sfârşit trucul pe care îl aşteptam, pentru verbalizare...Auzisem de atâtea ori până acum de diferite modalităţi de stimulare a sunetelor şi silabelor, la copiii nonverbali... suflat în hârtie, în fluier, suflat în apă, legănat pe picioare...fiecare copil a avut câte un truc prin care s-au obţinut primele sunete. La noi nu mergea nimic, era clar că trebuie găsit un truc "al lui M." dar nu puteam să am o cerinţă atât de explicită către A. (mai ales că este o problemă de intuiţie, iar intuiţia nu se manifestă la comandă). Zilele trecute îmi spune că a găsit o metodă prin care el să aibă curaj să imite sunete (până în clipa de faţă le mai spunea întâmplător prin casă). Anume, dacă se bagă amândoi sub pătura moale din dormitor şi se acoperă perfect, el se simte în siguranţă la întuneric şi începe să imite sunetele pe care le spune ea...din păcate, numai No1 poate să aplice această metodă pentru că între ei s-a creat o relaţie specială, aproape telepatică. No3 are o altfel de relaţie, mai "de la egal la egal" şi bazată pe joc, iar No2 nu pare deloc dispusă, din păcate, să facă ce nu ar face o profesoară din învăţământul special. Bine că lucrurile se petrec şi aşa...tot ce mă interesează este să introduc cât mai curând sunetele în programul curent de la masă.
(Iar cu programul lor, se pare că am reuşit să găsesc varianta cea mai bună. Am stabilit un program cu şapte zile din şapte, cu câte două sesiuni pe zi - No1 vine de patru ori pe săptămână, iar celelalte de câte cinci ori. Din fericire atât No1 cât şi No2 vor să meargă la cursuri, astfel încât lucrăm şi duminica. Nu ar fi în folosul copilului să stea fără terapie un week-end întreg.)

Start of the new team

Sâmbătă, 4 noiembrie 2006

Am reînceput lucrul cu noua echipă...totul pare să meargă bine, de la bun început. Am fost de faţă la primele sesiuni cu I. (No2) de săptămâna aceasta. Nu am avut de făcut decât observaţii mici, lucrează corect. Ea a adus de la început un mare beneficiu în echipa noastră: era obişnuită de la Sf. Margareta să îşi facă singură desfăşurătorul zilnic şi a propus să facă şi aici la fel. Văzând aşa, A. (No1) s-a ambiţionat şi a spus că şi-l face şi ea (până acum i-l scriam eu, zi de zi). Şi iată că de acum încolo le dau duminica doar programele şi itemii, la fiecare...destul că trebuie să citesc şi să mă gândesc atât de mult la programe, am tocit cărţile astea două şi workshopurile lui R. I-am mărit puţin salariul lui A. (No1) ca să aibă un plus pentru că este cea mai veche în echipă, dar nu părea prea mulţumită. Oare nu sunt eu la curent cu cât se plăteşte în familii? Oricum am spus că le voi mări salariul la amândouă pentru desfăşurătorul care îmi face o economie de jumătate de oră zilnic - dar o să mai întreb, ca să fiu sigură că ele sunt la acelaşi nivel cu media salariului din domeniu.
În rest, starea lui M. este bună. În continuare pare interesat de mediu şi vioi. Doctorul Naghiu a găsit că este schimbat în bine, faţă de vizitele de până acum. Am ajuns cu trainingul de toaletă destul de departe în două luni, nu mai are Pampers decât noaptea. Bine că nu a trebuit să facem trainingul şoc cu duşul...

Sensory integration (2)

Joi, 2 noiembrie 2006

(Am scris un rezumat la seminarul cu Renee McDonell)
Simţurile sunt instrumente care ajută la stăpânirea mediului şi realizarea sarcinilor. În anii 60 o terapeută, Jane Eyre, a observat că există copii care au reacţii disproporţionate faţă de mediu (fie diminuate, fie exagerate). Existau copii cu probleme de a atinge anumite lucruri, de a suporta anumite zgomote etc. Procesarea defectuoasă a informaţiei le afecta integrarea în mediul înconjuraător, pentru că activităţile zilnice depind de procesarea informaţiei. Deci tulburările din spectrul autist reprezintă, printre altele, o tulburare neurologică a creierului, cu referire la modul de receptare şi procesare a informaţiei.
Problemele copiilor pot fi: vizuale, auditive, tactile, gustative, vestibulare (diferite de auditive- se referă la probleme care ţin numai de o anumită parte a urechii), proprioceptive (sensibilitatea care ne permite să percepem corpul în spaţiu: de exemplu dacă închidem ochii şi ridicăm mâna simţim totuşi unde este plasat corpul şi mâna: copii care au astfel de probleme se lovesc de lucruri pentru că nu îşi simt corpul în spaţiu) .
Stimulii neplăcuţi reprezintă o informaţie nouă care o şterge pe cea veche. Circuitul informaţional este Receptor – coloana vertebrală - creier- înapoi la receptor. „Motorul” copiilor funcţionează cu viteze diferite (fie prea încet, fie prea repede): îl putem influenţa schimbând mediul înconjurător.
..............................................................................
În final concluzia cea mai importantă a avut referire directă la ABA: disputa între COMPORTAMENTAL ŞI SENZORIAL. În ABA se tratează anumite comportamente deficitare ca şi comportamente în sine, dar de fapt problema nu e comportamentală, ci senzorială: trebuie înţeleasă cauza senzorială a acelui comportament (reacţiile exagerate ţin şi de frustrarea de a nu putea comunica). Sensory integration exclude prin acest raţionament frustration tolerance din ABA: în aceasta din urmă, comportamentele deficitare care sunt blocate prin şocul produs de stimulii nedoriţi prin exces. În sensory integration, totul presupune integrarea treptată din toate punctele de vedere, iar în prima fază mediul se adaptează la copil şi nu invers, urmând ca adaptarea să se producă pe măsură ce toleranţa senzorială creşte şi reacţiile se apropie de normal.

Sensory integration (I)

Duminică, 29 octombrie 2006

De curând am fost la un seminar cu World Vision în care o terapeută din America, Renee McDonell, a prezentat o nouă terapie, sensory integration. Terapia este mai degrabă o perspectivă decât un drum pe care o echipă să îl prefere, excluzînd alte drumuri. Mi se pare mai degrabă o completare la ABA decât o alternativă. Dar, ce mi se pare mai important, mi se pare o confirmare a concluziilor la care am ajuns, tot gândindu-mă la terapie şi la recuperarea copiilor. Şi anume, bătălia cea mai importantă nu se dă pentru achiziţia de cunoştinţe şi de comportamente dezirabile (ca în versiunea de ABA larg răspândită acum în familii, în care obţinerea controlului este cea mai importantă verigă) ci pentru obţinerea celei mai bune stări de funcţionare a creierului. Sensory integration se bazează pe perspectiva funcţională în care comportamentele nedorite ale copilului şi hiperkinezia vin dintr-o nevoie a creierului. Ele nu se pot bloca artificial şi nici nu este bine să se impună copilului reprimarea lor, pentru că nevoia creierului există oricum. Deci mai degrabă se caută o adecvare continuă a programului, activităţilor, stimulilor şi prompturilor la nevoile senzoriale ale copilului.
Mi-a plăcut foarte mult de Renee pentru modul în care şi-a prezentat modelul şi pentru ceea ce este ea - o personalitate liberă, inteligentă, firească, cu o eficienţă în comunicare pe care numai cineva crescut în America o poate avea.
Mi-a plăcut şi prezentarea pe care a făcut-o mama gemenilor, şi casetele pe care le-a proiectat (noi suntem aşa de departe de ce am văzut acolo! şi pe cooperare, şi pe programe - suntem încă la început, aşa mi se pare).
În schimb, comunicarea pe grupuri de părinţi, pe care o aşteptam cu nerăbdare, m-a dezamăgit. M-am convins încă odată că noi românii nu avem educaţie în comunicare şi nu ştim să ne ajutăm unii pe alţii prin asta. Şi uneori, nici nu vrem. Dar să mă explic: am fost într-un grup de doar şase părinţi şi se presupunea că trebuie să vorbim fiecare despre copilul lui şi despre terapia pe care o urmăm. Ei bine, nu am reuşit pentru că primul părinte (tată) a vorbit interminabil, fără cap şi coadă, descriind mai mult copilul decât soluţiile pe care le caută sau eforturile pe care le face. A doua era mama unui copil cu IQ mai mic (o cunoşteam din altă parte) ea a fost întreruptă pentru că a treia mamă din grup, cu gura mai mare, voia să vorbească despre copilul ei, care avea dimpotrivă un IQ mai mare. Această a treia vorbitoare a vorbit şi ea destul de divergent, mai mult despre cât de mult este ea dispusă să facă pentru copil şi ceilalţi din familie, nu. Moderatoarea, coordonator ABA din câte am înţeles, numai moderator nu se putea numi... a lăsat pe fiecare să vorbească oricât şi despre orice, nu a făcut nici un efort să focalizeze discuţia spre ceva şi nici să facă pe participanţi să se respecte unii pe alţii. Iar când a ajuns rândul meu şi am pus o întrebare concretă despre programele de stimulare a verbalizării, a dat din colţ în colţ... din câte am putut citi printre rânduri, era un răspuns tip "cârlig", nevrând să dea gratis o informaţie pentru care aşteaptă bani, de obicei. Nu apreciez asemenea oameni care trag cât pot de o informaţie mică pentru bani...înseamnă că nu au prea multe de dat :) .Iar ultima din grup, după mine (venise şi cu un tutore), nu a apucat să mai vorbească deloc pentru că expirase timpul de discuţii - dar ea părea să fie cea mai interesantă, spunea că face ABA cu copilul de un an jumătate - şi să nu mă îngrijorez, că nu există un timp standard în care ar trebui să se declanşeze vorbirea.
Într-un cuvânt, două plusuri pentru americani, un minus pentru români...

The new team

Marţi, 24 octombrie 2006

M-am hotărât...am angajat pe cele două candidate cu care am vorbit acum o săptămână. Începând de vineri le-am chemat la probe (fiecare câte trei probe de câte o oră) şi nu mi-au contrazis impresia formată la interviu. Sunt foarte diferite una de alta...Cea cu experienţă, I. (de acum încolo îi spun No2 pentru că No1 este A.) are un stil mai distant, deşi nu este deloc rece, ci blândă şi tolerantă. Mi-a plăcut ce povesteşte despre copilul cu care a lucrat la Sf. Margareta, s-a ataşat de el şi a făcut tot ce putea ca să îl ajute. A subliniat că atitudinea părinţilor este foarte importantă, stabilise nişte convenţii cu mama copilului pe care le respectau amândouă. Aflu, între altele, că merge la biserică duminica - şi asta îmi face o impresie şi mai bună. Convorbirile din timpul probelor au confirmat evaluarea mea iniţială: are o logică bună care funcţionează foarte bine în cazul înţelegerii programelor. Faptul că este foarte silitoare şi se ţine de şcoală este un atu în plus, cunoştinţele se vor completa. De asemenea, reacţiile ei la comportamentele nedorite au fost bune: M. a căutat să vadă ce i se permite şi a venit regulat să o înghesuie în fotoliu şi să o tragă de părul bogat şi lung. Ea a privit cu toleranţă aceste încercări, fără prea multe reacţii: pasivitatea ei mi s-a părut calculată. Singurul punct negativ a fost că nu a avut nici o încercare de joc, tot timpul probelor a discutat despre terapie şi programe. La acest capitol ne-am înţeles foarte bine, cred că trainingul în cazul ei va fi scurt.
Cu cealaltă, A2 (să îi spunem No3) este cu totul altă poveste. Dacă M. a hotărât de la prima vedere că este prietena lui, probele au decurs fără probleme. M-a impresionat de-a dreptul prospeţimea cu care a intrat în legătură cu M. A găsit din instinct ideea de a-l lăuda şi de a se arăta încântată de toate acţiunile lui. Alte idei bune: a vorbit mult singură, a pus întrebări copilului (întrebări la care a răspuns singură) şi a completat acţiunile lui cu acţiuni de-ale ei, dându-i astfel impresia că este implicat complet (diminuîndu-i astfel nivelul de frustrare).
Săptămâna aceasta voi fixa separat cu ele trainingul...echipa a apărut la timp, nu mai rezist să lucrăm doar două cu M.!

Finding new members for the team

Marţi, 17 octombrie 2006

Cred că am găsit ceea ce căutam...ieri, din cele şase persoane chemate la interviu, s-au prezentat doar două. Însă acestea două vor fi de ajuns pentru echipa noastră, aşa am sentimentul.
L-am luat din nou pe M. cu mine la interviu, era o zi în care A. nu lucra. Într-un fel a fost mai bine, am testat şi reacţia lui. Cum am ajuns, prima candidată ne aştepta în faţa uşii de sticlă a biroului. Roşcată, scundă şi foarte subţire, părea o miniatură. M. s-a dus direct la ea şi a luat-o încântat de mână, nevenindu-i să creadă că era adevărată. "Hei, părea să spună din priviri, ia uitaţi-vă ce minionă! Îi ajung până la umăr! Asta da, seamănă a prietenă!" Aşa că restul interviului a decurs relaxat, deşi a durat aproape o oră. Candidata părea motivată, pentru că încă nu şi-a dat diploma şi nu poate să se angajeze ca sociolog. Nu îi place nici să se angajeze într-o organizaţie, şi un job de genul acesta este exact ce i-ar conveni.
Apoi s-a prezentat a doua candidată, cea cu care vorbisem duminică seara la telefon. La telefon m-am gândit că poate se laudă, dar a reieşit că într-adevăr a lucrat ABA trei luni la Sf Margareta, cu un copil de cinci ani, şi că îşi proiecta singură programele (aşa se obişnuieşte acolo, nu au coordonatori). În cazul acesta, pentru noi este aur curat, ar lua mult mai puţin să adaptăm modelul ei la modelul nostru decât să o instruiesc de la capăt. Mi s-a părut că a impresionat-o când a auzit că M. nu îşi cunoaşte tatăl decât din poze... Eu sunt atât de obişnuită cu acest fapt, încât îl prezint oarecum neutru.
În continuare îmi voi respecta principiul şi le voi suna doar după câteva zile să le anunţ de rezultatul interviului (le-am anunţat că vor trece câteva zile în care să ne gândim - eu, dacă sunt potrivite, şi ele, dacă vor să se implice).

The second selection results

Cea de-a doua selecţie a mers mai slab decit prima, e limpede...tot aşa, multe telefoane, dar numărul de candidaţi a mai scăzut. Studenţii interesaţi sunt mai puţini, iar implicarea lor este mai mult materială. Am reţinut totuşi nişte CV-uri şi am invitat mâine la interviu şase candidaţi. Una dintre ele este o absolventă de Sociologie care a dat două telefoane şi a insistat să primească confirmare pentru CV-ul trimis. Ultima pe care am acceptat-o la interviu este o studentă la Psihologie care a sunat chiar în seara asta. Eu eram la Carrefour şi răsfoiam o carte de la Teora, nu prea se auzea...în fine, când mi-a spus că a lucrat ABA trei luni am devenit atentă. Am cerut amănunte (nu am primit telefoane de la nimeni care să fi lucrat deja) şi mi-a spus că a învăţat la Sf. Margareta. Aşa da, era plauzibil. aşa că am invitat-o direct la interviu şi să aducă un CV cu ea...vedem mâine ce se îmtâmplă. Am lucrat toată vara la schimb cu A. şi nu mai rezist.

Positive effects of the holliday

Marţi, 3 octombrie 2006

Toată lumea spune că M. s-a întors din vacanţă schimbat mult în bine: mai prezent, mai interactiv, mai atent (mă bazez mai ales pe părerea lui A. care îl cunoaşte bine). În timpul acesta am urmat şi tratamentul homeopatic, deci nu ştiu care dintre cele două a avut influenţa cea mai bună.
Cert este că vom reuşi să scăpăm în curând de Pampers pe timpul zilei, însă momentul în care toaleta va fi independentă este departe. În primul rând nu am rezolvat decât "treaba mică", pentru cealaltă se pare că are o asociere în minte...vine cu Pampersul în mână ca şi cum ar fi o toaletă ambulantă. În al doilea rând, şi pentru ce am câştigat deja trebuie "prins" în baie, altfel încă se produc accidente prin casă (minime, pentru că îl cunoaştem bine şi reuşim să le prevenim).
În al doilea rând, sunetele persistă şi se înmulţesc. Problema cea mai grea este trecerea acestor sunete pe care el le scoate întâmplător (sunt sunete cu sens, nu sunt autostimulări) în mediul structurat, în programul de la masă.
Pentru asta am mare nevoie de oameni...Uneori regret că am renunţat la serviciile lui I. (ea nu s-a retras precum M1, a sunat acum două săptămâni, mi-a spus că s-a întors în Bucureşti şi că poate să reia lucrul. Hotărârea mea însă era luată...relaţia ei cu M. nu a fost suficient de bună şi M. are nevoie în primul rând de relaxare, de asta m-am convins în vara asta). Tot ce s-a întâmplat până acum în terapie confirmă ipoteza mea iniţială despre rolul relaţiei cu tutorii în recuperarea copiilor.
Deci, înapoi la selecţie şi la anunţurile din ziar. Telefoanele au început să sune şi am primit câteva CV-uri. Nimic interesant până acum. Sunt sigură însă că vor apare şi oamenii potriviţi.
La serviciu, am un mare noroc în toamna asta...printr-o conjunctură fericită, programul meu este mai liber (doar trei după-mese ocupate, faţă de cinci după-mese ca anul trecut).

Guarding angels and therapy

Miercuri, 27 septembrie 2006

Mi s- a întâmplat de mai multe ori, în aceste şase luni, să ajung la disperare pentru că programele lui M. nu mergeau. Workshopurile răsfoite de o sută de ori, întrebările puse pe forum sau pe lângă forum (cu bi fac de obicei schimb de experienţă pe messenger) şi totuşi...uneori, logica părea să fie neputincioasă. Şi atunci se întâmpla miracolul...răspunsurile veneau în somn. Uneori, după ce seara adormeam cu întrebarea în minte, dimineaţa mă trezeam cu răspunsul. Este ca şi cum un înger nevăzut ar sta lângă mine când dorm şi mi-ar şopti soluţia.
Aşa mi s-a întâmplat şi de curând: scriam nu demult despre programul Receptive body parts care nu mergea deloc - ba chiar îi provoca refuzuri violente. Răspunsul era simplu: noi predam părţile corpului purtând diferite haine (şi noi, şi el). În primul rând că în forma aceasta el nu ştia ce îi predau: haina, culoarea, corpul - era neclar. În al doilea rând, am observat că în orice program schimbarea contextului îl derutează puternic (în cazul acesta, faptul că hainele pe care le purtam erau mereu altele). Aşadar, de săptămâna aceasta începem să predăm părţile corpului fără haine (înaintea sittingului va fi dezbrăcat în maieu).
(Iar schimbarea contextului şi generalizarea sistematică vor fi urmărite atent de acum încolo. Mă bate gândul să angajez pe cineva special pentru generalizare...Peste câteva zile dau anunţ, să caut încă un tutore pentru lucru la masă.)

Construction time again (II)

Duminică, 24 septembrie 2006

Se pare că avem o nouă (posibilă) victorie a vacanţei...M. a reînceput să spună spontan câteva sunete, deşi încă de la începutul verii acestea dispăruseră cu desăvârşire: orice program de imitaţie verbală, la masă sau în afara mesei, nu a avut ca rezultat decât refuzuri sau eşecuri. Am impresia că muşchii feţei lui sunt neantrenaţi şi pur şi simplu nu îl mai ascultă...Acum însă pare mai relaxat după vacanţă. Vom încerca să stimulăm sunetele noi, şi să introducem din nou programul de Imitaţie facială, la care am renunţat în iulie pentru că nu mergea deloc. Am auzit până acum, în poveştile despre copii care fac ABA, că la fiecare dintre ei a existat un truc care a declanşat vorbirea: fie obligat să ceară (ca în echipa lui shakalu), fie suflând într-un ghemotoc de hârtie, fie legănat pe picioare şi stimulat să scoată sunete în timpul jocului...La noi încă nu s-a găsit trucul salvator. Simt însă că aceste sunete spontane ale lui ar trebui exploatate, altfel pierdem încă un tren important.
Un alt program care mă intrigă este Receptive colours. Am introdus culorile, nimic complicat (după modelul fişelor ABA de la o altă familie, 12 culori şi nuanţe), şi programul a decurs normal. Însă când să îl considerăm aproape terminat, surpriză: în trialuri extinse nu este consistent, arată la nimereală sau uneori refuză. Ce am greşit şi aici? Să fie prea multe? O să revenim la repetare cu doar două pe masă...eventual renunţăm la "gri" şi la "bej" că nu sunt aşa de importante.
Avem şi programe care merg bine: Receptive labels curge fără probleme, aproape am terminat a doua serie de obiecte, iar pe prima am început să o generalizăm la finele programului la masă, după toate regulile. Şi programele de matching merg foarte bine, dar le las la masă pentru că au rolul lor ca interstiţiu între programele mai grele (astfel încât să aibă şi programe la care răspunde uşor şi astfel imaginea lui este mai degrabă de "copil care ştie răspunsul"). Pe de altă parte, matchingul este în multe cazuri un program ajutător: din câte am văzut din ceea ce urmează, este folosit de multe ori ca pregătire în programele care merg mai greu, sau la generalizări.

Construction time again (I)

Miercuri, 20 septembrie 2006

A reînceput terapia...M. s-a bucurat când a revăzut-o pe A. Începuse să se plictisească, săptămâna trecută şi-a pus măsuţa de lucru singur într-o seară şi am repetat cîte ceva.
Nici nu am început bine, şi avem deja probleme...De exemplu, Receptive body parts. Nu merge, pur şi simplu (dinainte de vacanţă, iar acum la reluare nu este cu nimic mai bine). Masterăm ceva şi în sesiunea viitoare nu mai este consistent. O să încerc o soluţie de avarie: să nu mai facem Random rotation cu o altă parte a corpului ci cu un item bine ştiut din alt program (o instrucţiune, de exemplu). Însă problema îmi arată că ceva la program nu este bine gândit. Dar ce?
La alte programe care nu au mers am descoperit astă-vară ce nu mergea, gândindu-mă mai mult timp. Fapt este că noi adulţii, care avem creierul deja structurat, luăm for granted anumite lucruri care pentru ei nu sunt deloc evidente. Exemplu, programul Receptive opposite. Când l-am introdus îi arătam cu convingere o minge mare şi una mică (SD "arată mare"/"arată mic") şi credeam că este evident ce îi arăt. Citisem că atributele opuse se predau simultan în acelaşi sitting, pentru că altfel nu poate să facă diferenţa: aşa este, numai că mingile erau diferite. Cea mică era uni, fără nici un desen, iar cea mare era cu model şi mai multe culori. După două-trei sittinguri fără efect s-a făcut lumină în mintea mea: copilul nu ştia ce îi arăt de fapt - culoarea, modelul, sau ce?! Aşadar, să fie învăţătură de minte pentru programele viitoare: totul trebuie descompus până la forma cea mai simplă. (Pentru Receptive opposite mi-am construit un repertoriu de itemi identici şi care diferă printr-un singur atribut: am vreo şapte perechi numai pentru mare-mic, şi le introduc alternativ în program ca să nu lege atributul de o singură pereche de obiecte.)
Rămâne de văzut şi la body parts, unde e greşeala...

First victory, in autumn

Sâmbătă, 16 septembrie 2006

Victorie!! L-am prins pe M. la toaletă!!
După ce ne-am întors de la mare am reînceput de una singură toilet trainingul. Aveam speranţe pentru că lui M. i-a priit destul de mult statul dezbrăcat pe plajă, a făcut de câteva ori în apă şi i s-a părut interesant să urmărească jetul ca o fântână arteziană. După aceea a mai încercat la hotel la Jupiter, în timpul duşului (şi cât mă rugam de el în iulie, înainte de concediu!) - iar acum am prins un moment favorabil şi a încercat direct la toaletă. Aveam oul Kinder pregătit şi i l-am dat imediat, împreună cu multe laude... (Bine că e băiat, cu o fată ar fi fost mai greu!) În paralel am continuat toată vara cu lungirea timpului în care stă fără Pampers (în special pe afară) iar de acum voi încerca să lungim acest timp şi în casă. El nu spune când ar avea nevoie la toaletă, deci trebuie dus periodic ca să nu se întâmple accidente...trebuie să îi iasă din cap ideea că pantalonii de pe el pot fi uzi.
Am vorbit la telefon cu A. şi va reveni de luni să începem terapia...e o fată tare bună, vocea ei suna îngrijorată când m-a întrebat ce mai face M.

Back to our sheeps

Duminica, 10 septembrie 2006

Ultimele zile de training au fost relaxate. Unii dintre cursanţi aveau delegaţiile până vineri şi au spus că nu ştiu la ce oră pleacă (era o scuză, voiau de fapt să le rămână dimineaţa pentru plajă şi să plece după prânz) aşa că vineri a fost complet liberă, cu acordul organizatoarei. Joi le-am făcut o încheiere, le-am lăsat adresa de mail pentru nelămuriri şi nu ne-am mai văzut decât prin staţiune sau la hotel. Pentru M. plaja de vineri a fost cea mai simpatică, a găsit pe plajă o fetiţă de trei ani pe nume Raluca care l-a primit în piscina ei gonflabilă :). Erau două generaţii venite cu fetiţa, părinţii (între două vârste) şi bunicii. Veniseră cu programul de reducere "Marea pentru toţi" ca majoritatea turiştilor din jurul nostru. Erau atâţia adulţi pe lângă un copil încât păreau cu toţii foarte relaxaţi.
Plecarea de la mare a fost nostalgică, în ultima zi s-a lăsat o sugestivă răcoare de septembrie, ca un semnal pentru noi că vacanţa s-a terminat. Ca să evităm peronul gării de la Neptun, l-am dus pe M. cu microbuzul până la Mangalia (am călătorit singuri, C. plecase de vineri să-şi facă bagajele pentru Paris). Drumul, la fel ca la venire, interminabil. Pe măsură ce trecem prin staţiuni, trenul se umple cu turiştii care au beneficiat de biletele cu reducere de săptămâna aceasta. M. oboseşte şi doarme ore întregi în a doua jumătate a drumului (spre uşurarea mea...aerul e irespirabil, foarte cald deşi afară e răcoare, iar holul e ocupat cu bagaje). Încet-încet, vine vorba despre probleme...înainte să adoarmă, cineva îl întrebase pe M. de vorbă şi dădusem explicaţii. Încet-încet, ajungem la TSA şi la ABA. Cei din compartiment ascultă sideraţi. Este a "n"a oară în care explic ce este TSA...cum a fost adusă ABA în România...cum arată un program ABA şi ce aşteptări am eu de la el. Aud de la o doctoriţă din compartiment despre cazul unui alt copil al unei cunoştinţe: îi spun ca de obicei să intre pe forumul autism.ro şi cum mă poate contacta pe Internet.
Ajungem în Bucureşti pe întuneric. M. nu protestează că îl trezesc din somn. Ne vom gândi de luni cum o luăm de la capăt...

Mild days of autumn

Joi, 7 septembrie 2006

Au trecut trei zile atât de frumoase, cum după prima vacanţă nici nu credeam că mai pot să vină...Pentru M. este prima experienţă legată de un hotel. Reacţionează neaşteptat de bine, îi place camera nouă şi mai ales viaţa uşor "mondenă": dimineţile la plajă, prânzul şi seara la restaurant, după-mesele se joacă în cameră cu C.. Seara, mergem la un Baby land de lângă hotel (colecţie de saltele gonflabile) - într-o oră îşi consumă toată energia.
Îmi amintesc că am avut o perspectivă inversă: credeam că într-un hotel va fi mai greu decât într-un apartament; nu e adevărat, apartamentul este întotdeauna plin de constrângeri şi de reguli de convieţuire, în timp ce hotelul este anonim şi liber - faptul că interacţiunile sunt temporare le face să fie relaxate. Exemplu, mesele la restaurant (o terasă superbă cu vedere spre mare de pe faleză): într-adevăr, M. nu are răbdare să stea la masă, dar nici ceilalţi copii nu au - aşa că se constituie o ceată de patru-cinci copii care se plimbă între bar, piscină şi mese.
Şi pentru C., naşa lui M., este o vacanţă reuşită. Faptul că nu este nici cald nici frig (soarele are dulceaţa nostalgică a lui septembrie), staţiunea nu este aglomerată sau zgomotoasă, iar din viaţa de la hotel nu lipseşte nimic (mai ales vederea la mare...) ar încărca pe oricine de energie pozitivă.
Programul de training merge bine. Cursanţii (doar zece) se bucură de vremea superbă (pentru ei e un concediu, au venit cu familiile). Sunt foarte cooperanţi, cam jumătate din ei au aptitudini reale pentru domeniul meu, însă vin la cursuri de la plajă şi sunt deja toropiţi. Îi văd că se uită la mine şi se miră în tăcere că, după plaja de dimineaţa, pot să fac prezentările şi să coordonez activitatea lor vreme de trei ore. Şi eu mă mir, dar e de datoria mea!
Într-un singur punct M. a făcut mofturi: apa Mării Negre (pe care o vede pentru prima dată) i se pare rece după apa Mediteranei, care era ca o supă încălzită...de asemenea, când a simţit pietrele de pe fundul mării, a preferat să nu mai intre - astfel încât rămâne pe mal şi sare valuri până când mă întorc eu din apă.
În tot cazul, cred că pentru M. este aproape formula vacanţei perfecte...

The romanian sea

Luni, 4 septembrie 2006

Din nou la mare!! Şi e o vreme incredibilă pentru începutul lui septembrie...
Drumul de ieri a fost destul de obositor din cauza reparaţiilor la şina ferată care fac ca drumul până la Jupiter să dureze aproape şapte ore (?! e de necrezut că poţi ajunge mai repede la Palma de Mallorca decât la Jupiter). În afară de asta, am terminat târziu prezentările în Power Point şi bagajele le-am făcut noaptea; la TVR2 era întâmplător un film interesant cu Leonardo DiCaprio (nu prea mă uit la filme însă vacanţa asta mi-am dat voie la acţiuni neconvenţionale). În film, personajul principal era un falsificator de bani condamnat la detenţie, care trece de partea poliţiei pentru a-i prinde pe alţi falsificatori. Mi-a plăcut schimbarea de perspectivă, aceasta pare a fi specialitatea mea în ultima vreme...S-a terminat la ora 3,00 noaptea iar bagajele pe la 4,00 aşa că la 7,30 când am plecat la gară eram odihnită :). Şi C. a văzut filmul azi-noapte (ea de obicei citeşte noaptea şi se uită la filme) aşa că avem ce comenta în tren.
M. se plimbă o vreme pe hol (suntem doar noi trei în compartiment, alţii ştiu probabil că drumul cu trenul e interminabil şi iau autocarul). La un moment dat găseşte pe hol o fetiţă puţin mai mare din seria "prietene posibile" şi o provoacă la joc, sărind şi râzând. Fetiţa coboară însă înainte de Constanţa. După aceea îl ademenesc în compartiment cu ceva de mâncare şi restul drumului stă cuminte.
La Neptun, acelaşi peron din epoca de piatră pe care mi-l aminteam de acum opt ani, la un metru sub ultima treaptă a scării: e aproape imposibil să cobori din trenul gol cu un copil de 5 ani şi cu bagaje - dacă nu era şi C. să ne ajute, nu ştiu ce am fi făcut.
Găsim destul de greu un şofer de taxi care să aibă aparat de taxat şi să nu se tocmească pentru o sumă exorbitantă...never mind, şi cel cu aparat ocoleşte numai el ştie pe unde, astfel încât suma finală este neverosimilă. La întoarcerea din Spania, e nevoie de o infuzie de România, ca să ne amintim în ce ţară trăim.
Ajungem la hotel odată cu organizatoarea trainingului. După obişnuitul moment de îndoială (nu sunt o persoană "cu greutate", nu semăn a instructor de training) mă întreabă dacă am ceva împotrivă ca orele să fie după-masa. Nu am, chiar îmi convine ca dimineţile să fie libere.
În continuare, am ieşit la o plimbare pe malul mării (hotelul e chiar lângă mare). Marea Neagră este albastru indigo, mi se pare într-adevăr "neagră" în comparaţie cu albastrul azuriu al Mediteranei. Algele au năpădit marginea plajelor şi nimeni nu le-a curăţat...e sfârşit de sezon şi toate par a fi fost în părăsire pe aici (cu toate că staţiunile au fost pline de turişti, aşa am auzit). Este un ambient care place celor ce îndrăgesc natura virgină- pentru cei cărora le place civilizaţia şi modernitatea, nu este cea mai bună alegere. Noi trei ne bucurăm de vacanţa aceasta gratis şi evităm să căutăm noduri în papură. Digul care începe sub faleza din faţa hotelului oferă o privelişte încântătoare spre largul mării, dar nu putem să stăm prea mult pentru că este curent şi M. încă are urme de răceală.
Ne-am retras devreme în cameră, care este nou utilată şi confortabilă. M-am temut până acum de hoteluri, dar M. este încântat mai ales de faptul că ne însoţeşte şi C....nici un comportament nedorit până acum.
C. a programat azi trezirea la 6,15 ca să vedem un răsărit de soare din mare de pe terasă... pentru mine este primul răsărit de soare din mare, deşi am stat destul de mult pe litoral înainte de naşterea lui M.

Preparing for the second holliday

Vineri, 1 septembrie 2006

Avem un răstimp de patru zile de odihnă, după care vom pleca duminică la Jupiter, la trainingul pe care m-am angajat să îl susţin. Nu mi se pare deloc uşor (sunt singurul instructor pentru toată sesiunea, şase zile a câte patru ore) şi mai ales nu sunt în dispoziţie să predau...cum am venit, mi-am descărcat din reţea o grămadă de piese cu Celia Cruz şi Gloria Estefan. Înainte de călătoria în Spania nu eram deloc o fană a muzicii latino, dar acum mi se pare că îmi aduce ceva din atmosfera optimistă şi plină de viaţă în care am trăit timp de două săptămâni.
Şi lui M. pare că i-a prins bine călătoria...s-a vindecat de răceală în două zile şi se simte foarte bine: nici nervos, nici frustrat. Am repetat foarte puţin în această călătorie, condiţiile nu ne-au permis prea mult. Oricum până duminică nu am timp să testez nimic...am reuşit să structurez ce voi preda pe zile şi acum compun prezentările în Power Point (am terminat două prezentări ieri şi mai am încă patru până mâine seară). Noroc cu C., naşa lui M., care va veni cu noi în această vacanţă. Este singura persoană care se descurcă cu M. fără instruire specială, am urmărit-o în vizitele de până acum cum a descoperit spontan multe elemente din ABA (aşa de bine o conduc sentimentul şi intuiţia...): captarea atenţiei, folosirea promptului, împletirea jocului cu învăţarea, exploatarea interesului copilului pentru anumite jucării sau activităţi (usw.). Şi pentru ea va fi a doua vacanţă, a mai fost la Eforie în august, la vila unor prieteni de familie.

Back to our country

Miercuri, 30 august 2006

Iată-ne înapoi în România...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...

Other guests are coming

Luni, 28 august 2006

Aseară T. ne-a invitat pe toţi la restaurantul ei favorit, în centrul istoric al Palmei. Un restaurant mic, la subsol, cu pereţi reci stil catacombă dar decorat (cu fel de fel de ornamente vechi care creează atmosferă). Spaţiul e atât de mic încât e greu şi pentru clienţi şi pentru cei care servesc să se strecoare printre mese.T. se conversează afabilă cu ospătarul, care o ţine minte de când tot vine aici. Comandă două tăvi, una cu pescarritos con cerveza şi unul cu calamarritos (inele de calamar) din care urmează să ne servim fiecare. Mie însă mi se pare prea cald şi nu am poftă de mâncare... M-am întrebat cum o să rabde M. spaţiul atât de strâmt. Surpriză, e atât de impresionat că a intrat într-un restaurant, încât stă cuminte pe locul lui. Soarbe cu deliciu sucul din pahar şi gustă câteva hamsii prăjite. Noroc că T. şi E. consumă repede tăvile cu mâncare, fac câteva poze, şi plecăm.
Astăzi, T. va avea o zi complicată. Acum o săptămână a primit o scrisoare surpriză de la V. şi A., un cuplu cu care era "colegă de cameră" în facultate şi care s-au căsătorit ulterior. Acum au venit pentru două săptămâni în vizită la sora lui V. care lucrează la Castellon, unde este cea mai mare comunitate de români...(T. spune că este urât la Castellon, " ca la ţară"). T. are oarece frustrări legate de ei, pentru că în ultimii ani mai mult ea a ţinut legătura cu ei decât invers - când a fost în România, a făcut un drum special la Iaşi să îi vadă, iar ei nu i-au scris mai deloc până acum. Totuşi, ea i-a convins în mailurile pe care le-au schimbat săptămâna asta să viziteze Palma, şi le-a găsit un bilet avantajos la feribotul care traversează noaptea marea spre insulă (ajunge la ora nouă dimineaţa, ea a plecat spre port să îi aştepte). Urmează mişcări de trupe complicate în apartamentul acesta mic: eu şi M. plecăm la plajă (este ultima zi de plajă şi probabil cea mai lungă) şi îi lăsăm pe ei să doarmă în locul nostru. După-masă, program de plimbare pentru toată lumea. Iar deseară, după cină, T. îi va duce la hotelul ei din Portals Nous unde îi va caza clandestin într-o cameră între ora 11,00 şi 6,00 dimineaţa...să sperăm că programul pe care l-a făcut T. (se vede că lucrează în turism!) va ieşi bine pentru toată lumea.

Last week-end in Spain

Duminică, 27 august 2006

Ieri dimineaţă am fost cu T. la Arenal, o altă staţiune aproape de oraş. O aşteptare lungă în staţia aglomerată care i-a tăiat lui M. toată răbdarea...mai ales că vedea lângă staţie un Mac Donalds şi îmi tot arăta să mergem acolo. I-am distras atenţia cu o fântână arteziană...e greu să îi explic că nu avem nici bani prea mulţi, nici timp. Apoi, a văzut în staţie o bătrână care arăta ciudat (parcă ar fi fost de lemn, a observat T.) şi a făcut o criză de nervi, nu ştiam cum să îl poziţionăm să nu o mai vadă...bine că a venit autobuzul şi i-a trecut. Apoi, un drum lung cu autobuzul (şi el aglomerat) până la marginea de est a oraşului. În staţiune (înţeleg că aici vin majoritatea românilor) am găsit o plajă mai lată decât cea de la Cala Major, cu nisip fin, hoteluri aliniate de-a lungul ţărmului, seamănă cu Mamaia. Vremea superbă, ca întotdeauna...nu aş mai pleca niciodată de aici.

A flu in summertime

Sâmbătă , 26 august 2006

Chiar dacă e vară, E. a avut o răceală cu temperatură duminica trecută...de la aerul condiţionat din autobuze, spunea el (într-adevăr, e exagerat aerul uneori în autobuze, parcă ai fi în frigider, iar variaţia accentuată de temperatură nu are cum să fie bună). Noi ne-am ferit, dar viruşii erau în casă...aşa că i-am luat. De marţi- miercuri, a început să se observe şi la mine şi la M. (avem la noi medicamente aduse din România). Totuşi, am continuat să mergem la plajă pentru că aşteptăm marea asta de ani de zile. Numai că acum tuşim amândoi atât de rău, încât vecinii de umbrele se uită surprinşi la noi când ne aud pe plajă. Răceala i-a agravat lui M. lipsa poftei de mâncare, sunt zile în care înghite doar puţin suc şi iaurt (şi acelea, pe plajă).
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.

Different philosophies of life

Vineri, 25 august 2006

Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.

The castle of Chopin

Joi, 24 august 2006

Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.

Another place: Santa Ponsa

Marţi, 22 august 2006

M. a învăţat să sară valul...nu de la mine, de la o fetiţă din Italia cu care s-a împrietenit pe plajă. (Văd că se simte mult mai bine aici decât în România, pentru că nu îl întreabă nimeni: "dar tu de ce nu vorbeşti?"). După o repriză nonstop de sărit nu puteam să îl mai scot din apă (după varianta "sărit simplu" ajunseseră şi la varianta "sărit valul în patru labe") noroc că au chemat-o părinţii pe fetiţă. La viitoarea intrare în apă o tot căuta cu privirea pe prietena cea nouă, dar dezamăgire...plecaseră la masă, probabil.
În ansamblu M. se comportă nemaipomenit de bine. Nu a avut nici cel mai mic protest pe plajă sau în autobuze. A învăţat repede că există un ritm în apă - afară sub umbrelă - şi iar afară, şi nu are nici o obiecţie - pe plajă stă şi se joacă în nisip (cam stereotip). Depărtarea de plajă face să avem o singură ieşire pe zi la mare, de multe ori în segmentul 10,00-14,00 (nu este cel mai bun segment, dar avem cremele de protecţie cele mai puternice şi nu ne expunem deloc la soare după 11,00). După-masa, plimbare şi loc de joacă...
Ieri am avut un program diferit pentru că T. a avut o zi liberă şi l-a invitat pe un prieten de-al lor, J., care ne-a dus cu maşina la o altă staţiune, Santa Ponsa. Din câte spun ei, staţiunea este mai scumpă decât altele şi este frecventată în principal de nemţi. Într-adevăr, designul staţiunii mi s-a părut mai special, dar era şi datorită reliefului: un hibrid între munte şi deal, rotund ca şi cum ar fost desenat de un compas, se ridica imediat lângă mare. Însă muntele era pietros (fără să fie abrupt), nu avea flora bogată mediteraneană obişnuită aici: în sus pe munte era construită o alee în trepte lângă care se înşirau hotelurile, toate reluînd linia de relief a muntelui (predominau liniile rotunde, inclusiv la partea terminală). Priveliştea era inedită atât de pe munte spre plajă cât şi dinspre plajă spre munte....Vremea a fost minunată iar apa, spre deosebire de golful nostru, nu avea nici cel mai mic val.

Living-together difficulties

Duminică, 20 august 2006

Nici nu am ajuns bine, că au început problemele inerente tututor vizitelor: T. are reguli stricte legate de curăţenia şi folosirea utilităţilor din casă, în timp ce eu sunt îngrijorată că M. nu mănâncă absolut nimic de când am ajuns aici (ei au un frigider scund şi o plită cu foc mic pe care nu se pot găti mâncărurile de pe "lista lui M.") aşa că am început să îi duc biscuiţi şi iaurt şi în cameră, doar-doar o să înghită ceva. Nici acasă nu mănâncă prea mult, dar aici nu recunoaşte ambalajele, în afară de iaurt şi ceva creme nu a acceptat nimic. T., care urăşte firimiturile, mi-a pus în vedere să nu mai intru în cameră cu mâncare. Fiecare cu perspectiva ei...mă conformez, pentru că nu suntem la noi acasă. De asemenea T. a fost oripilată când a văzut cum se joacă copiii în nisip la locul de joacă: mi-a spus că ea nu îl va lăsa niciodată pe copilul ei să se joace în nisip, să se murdărească şi să aducă nisip în casă. I-am spus că sunt sincer îngrijorată cum îi va fi copilului ei când îl va face, dacă are de gând să îl streseze cu interdicţii.
Altă problemă se leagă de incapacitatea lor de a relaţiona într-un fel oarecare cu M. Ei ne-au invitat aici cu cele mai bune intenţii, însă probabil au văzut problema la nivel poetic: pentru că nu au copii nu sunt deloc obişnuiţi să vorbească sau să se poarte cu un copil. M. a fost în primele zile cam provocator cu T. pentru că o consideră agresivă, din câte mi-am dat seama. Din fericire ea a ales să îl ignore, aşa că şi el a început să evolueze paralel cu ea. E. pare foarte interesant pentru M., pentru că nu a avut ocazia să stea cu tatăl lui şi în consecinţă nu a avut pe nimeni de genul masculin cu care să se identifice. Însă nu ştiu de ce, în afara câtorva tentative de a se juca cu M. la modul gâdilat, prinselea, luat în braţe (cu reacţii bune de la M., jocul îl tentează întotdeauna) E. nu prea îi dă atenţie. Ştiu că E. îşi doreşte mult un copil, de aceea speram ca M. să culeagă mai mult din această vizită la nivel relaţional. Probabil că pe ei îi descumpăneşte lipsa de iniţiativă a lui M., indiferenţa lui aparentă şi alergatul lui repetitiv de pe terasă seara, în timpul discuţiilor noastre.
Dacă este să privesc lucrurile prin perspectiva lui M., este de înţeles de ce i se pare totul neinteresant: T. deschide fel de fel de discuţii literar-filosofice sau care compară Romania cu Spania. E. vorbeşte în spaniolă iar T. traduce româna în spaniolă şi invers. Sunt conversaţii lungi, plăcute pentru adulţi, dar plictisitoare pentru un copil autist plecat de acasă, rămas fără jucării şi fără terapie. În prima seară (miercuri) ei au pus un film lung la video cu un interviu cu Marguerite Yourcenar, iar M. era cumplit de plictisit şi se aşeza în faţa televizorului ca să atragă atenţia (normal, ce să facă într-o cameră de zece metri pătraţi în care nimeni nu se juca cu el?) dar nu primea decât un "dă-te la o parte" de la gazde.
Acestea ar fi problemele. Însă soarele Spaniei este minunat, partea veche a oraşului pe care am văzut-o câteva zile la rând (după-masa, când nu mai avem program de plajă) are o atmosferă foarte specială, şi a început să îmi placă muzica sud-americană din care gazdele îmi oferă audiţii din belşug.

An afternoon in Portals Nous

Vineri, 18 august 2006

Ieri după masă (joi) T. ne-a luat cu ea la hotelul unde lucrează ca să ne mai arate şi împrejurimile oraşului. Hotelul ei, Montemar, este în staţiunea Portals Nous care nu este pentru turişti, ci mai mult pentru vest-europenii care au case de vacanţă. Hotelul e singuratic şi aşezat pitoresc pe un deal, ceea ce îi dă o vedere splendidă asupra staţiunii, până departe la mare. M-a cucerit liniştea şi estetica acestor case scumpe de vacanţă: nimic din stilul kitsch al caselor nou construite în staţiunile româneşti. Şi nimic din oportunismul strident al îmbogăţiţilor tranziţiei. Toate casele sunt solid construite, cu un design discret dar distins, şi din toate grădinile se revarsă colecţii luxuriante de flori în toate culorile florei mediteraneene, cu parfumuri ameţitoare...Oare cum poate fi viaţa într-un asemenea paradis? Încerc să îi arăt lui M. casele sau grădinile mai deosebite, dar pe el nu îl interesează arhitectura şi nici florile. Probabil i se pare prea linişte...Îmi pare rău că nu am nici aparat de fotografiat, nici cameră de filmat (biletele de avion ne-au mâncat aproape toate economiile) această după-amiază deosebită va rămâne numai în amintire.
Ajunşi la hotel, T. ne întreabă dacă vrem să rămânem acolo la piscină sau să coborâm la plajă, care este destul de departe...îi spun că vrem la mare!! de o mie de ori, la mare!! Aşa că am intrat din nou, cu mare plăcere, în expoziţia de case, până când am ajuns jos... Pe plajă a fost înnorat şi cam frig (dimineaţa plouase din nou). Însă M. şi-a amintit despre după-amiaza de miercuri şi a făcut paşi noi în relaţia lui cu marea: acum a îndrăznit să meargă spre malul apei şi să se bage cu picioarele. Cam periculos, pentru că erau valuri (nu înota nimeni) şi apa era încă rece de la ploi...el era însă entuziasmat şi nu se gândea că ar putea să răcească.

Azi-dimineaţă (au trecut ploile, azi a fost soare strălucitor) am ieşit pentru prima dată la plajă singuri...spre liniştea mea, s-a adaptat destul de repede. Stă pe pătură sub umbrelă, şi se joacă în nisip (cam repetitiv). În apă a descoperit destul de repede că îl ţine la suprafaţă şi pluteşte pe colac ca pe o plută...nu are emoţii când descoperă că nu mai ajunge cu picioarele la pământ. Îi place să se lase dus de valuri. Apa aici în golful Cala Major este verde azuriu şi foarte limpede, se vede nisipul pe fund. Intrarea este lină, cine vrea să înoate trebuie să meargă foarte departe. Pentru că golful este larg, se formează valuri spumoase care amuză atât copiii cât şi adulţii. Am încercat să îl învăţ pe M. să sară valul, dar nu a înţeles...
Societatea de pe plajă este foarte civilizată (vest europeni) se aud toate limbile, dar este de remarcat bunul simţ al turiştilor: nimeni nu aruncă gunoi pe plajă, nimeni nu vorbeşte tare, nimeni nu bea bere. Din păcate, nu stăm decât două săptămâni aici!

First sea meeting

Joi, 17 august 2006

În continuare, despre ziua de ieri. După ce mâncăm pe terasă (este aproape patru după-masa) în sfârşit vine momentul întâlnirii cu marea....T. vine şi ea cu noi la plajă, dar ne spune să ţinem minte drumul, pentru că în zilele următoare ne vom duce singuri.
Autobuzul ne face să vedem o bună parte din oraşul care mi se pare grandios de această dată: portul imens cu vapoare şi bărci de agrement, mult mai mare decât cel bine ştiut de la Constanţa; castelul de vară al regilor Spaniei, Marivent, de-abia ghicit în spatele zidurilor; zona de est a oraşului, în care relieful e mai abrupt şi hotelurile încep să fie aşezate pe mai multe niveluri. În fine, coborâm la plaja Cala Major, iar T. îmi arată fereastra apartamentului în care au stat doi ani, până în primăvară, chiar lângă plajă (înghit în sec: ce bine ar fi fost să stea şi acum!!).
Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig...plaja e cam goală iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Sunt cam anxioasă cu privire la M.: cum se va comporta? Observ că la început i se pare nostim că toată lumea stă pe pături, în costume de baie...nu are reguli şi experienţe legate de o asemenea situaţie aşa că experimentează: dacă le pune nisip pe pătură, oare îl vor băga în seamă?...Obţine câteva priviri de circumstanţă dar se lămureşte curând că indivizii ăia nu sunt prietenii noştri...aşa că preferă să se joace în nisip cu jucăriile. Într-un târziu vede marea (el are probleme cu a remarca lucrurile din mediu, nu prea se uită la distanţă). Pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: îşi dă seama că este o întindere nemărginită şi pare uimit şi puţin speriat. O vreme se uită din când în când, fără să se ridice de lângă jucării...apoi, încet, prinde curaj. Îl ajută şi valurile (e vremea fluxului), care sunt atât de mari încât ajung până la umbrele şi la şezlogurile pe care nu mai stă nimeni. Înaintează pâna la nisipul umed şi se uită la valurile care se întind şi se retrag...nu ştie ce substanţă este, îi e frică. De câte ori vine marginea unui val, se retrage (este foarte departe pe plajă, nu ajunge spre el decât un strat fin de apă). În cele din urmă un val subţire şi perfid îl ia prin surprindere şi i se strecoară sub tălpi. Răceala i se pare cunoscută şi înţelege în sfârşit ce îi spun de o vreme: este apă...este doar apă...Din momentul în care a înţeles asta prinde curaj, ce a mai rămas din timp (cam o oră) face curse de alergare prin nisipul umed, stropind în toate părţile când nimereşte peste marginea unui val. Lumea se retrage încet- încet de pe plajă, aşa că nu deranjează pe nimeni...se pare că ne-am descurcat bine la prima întâlnire cu marea.

First morning in Palma

Joi, 17 august 2006

Suntem în centrul Palmei, pe o stradă cu case şi blocuri scunde, toate în stil mediteranean: seamănă puţin cu oraşele franceze, dar spaţiile sunt mai generoase aici. Apartamentul pe care l-au închiriat este vechi, din perioada interbelică: se pare că a fost clădit peste apartamentul de la parter de doi burghezi mallorcani pentru cele două fete tinere ale lor. Spaţiul este ciudat distribuit: începe cu o scară abruptă şi interminabilă (acum înţeleg de ce erau ei îngrijoraţi! şi eu voi fi, dacă M. cade pe scara asta nu ajunge viu până jos) continuă cu o cameră de zece metri pătraţi în dreapta, în faţă cea de-a doua cameră, lungă, care slujeşte şi de bucătărie (are o plită, chiuvetă şi frigider) şi, la capăt, baia. În total, cam douăzeci şi cinci de metri pătraţi locuibili...completaţi însă, în cel mai pur stil spaniol, de două terase imperiale: una pleacă din camera cea lungă şi urcă sus de tot cu încă un nivel, oferind privelişte la stradă: probabil a fost gândită pentru cele două domnişoare spaniole (ajunse acum ambele fete bătrâne, din câte spune T.).T. şi E. nu prea o folosesc pentru că nu au ce să vadă pe stradă: terasa este locuită mai mult de pisici. În schimb, terasa din spate (la acelaşi nivel cu camerele, ieşirea pe lângă baie) este o minune: are cam 15 metri pătraţi şi este foarte liniştită, are vedere la o curte interioară nelocuită. În jur sunt câteva acoperişuri şi încă două terase vecine la fel de mari. Aici T. şi E. iau masa şi petrec seri frumoase, cu sau fără musafiri. Sunt o mare iubitoare de terase şi vederea ei mă încântă.
Ieri dimineaţa, dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi zbughit-o direct spre mare pe care nu am văzut-o încă (şi mi-e atât de dor!), dar T. care are un simţ practic deosebit face un program de organizare, şi-a luat o zi liberă azi ca să ne orienteze: ne arată supermarketul Mercadona aflat la trei străzi mai încolo, ne sfătuieşte să nu cumpărăm mâncare decât de acolo sau de la Carrefour dar acela este foarte departe, ne va duce tot ea. Ne ia o cartelă de autobuz şi ne învaţă strictul necesar despre calătorii (suntem departe de plajă, cu autobuzul 20-25 de minute). Ne arată împrejurimile care sunt superbe, la cinci minute de casă este un parc mare care are şi un loc de joacă modern pe care M. îl apreciază foarte mult. Parcul are şi fântâni arteziene, e construit pe un râu pitoresc traversat de două poduri scurte pe care turiştii se fotografiază. Dincolo de parc începe partea istorică a Palmei (nelocuită, folosită mai mult pentru distracţie). Văzut ziua, oraşul pare şi mai frumos decât mi s-a părut noaptea: în orice parte ai privi vezi palmieri, flori mediteraneene (muşcate uriaşe şi flori mari, colorate exotic: roz, ciclam, vernil). Nu se văd nicăieri gunoaie abandonate şi spărturi în asfalt, ca la noi acasă...străzile au un asfalt neted şi fără fir de nisip pe ele. Asta înseamnă o foarte bună organizare, pentru că oraşul e plin de turişti şi foarte viu: maşinile par multe şi grăbite, dar şi pietonii sunt numeroşi: nu am văzut nicăieri atâtea mame cu bebeluşi la plimbare, semn de prosperitate economică.

The first plane flight for M.

Miercuri, 16 august 2006

Suntem în avion...Ne găsim locurile şi ne aşezăm, îl las pe el la mijloc şi eu stau la culoar. Stewardesa spaniolă ne face instructajul pentru aterizarea forţată. Am emoţii legate de comportamentul copilului, încât nu înţeleg nimic...şi nici nu prea aud din cauza motoarelor pornite. Mă întreb cum o să îi explic lui M. plecarea avionului. Însă el rezolvă problema în modul cel mai simplu: în momentul în care începe zgomotul asurzitor pentru decolare adoarme instantaneu...oboseala sau neputinţa de a-şi explica ce se întâmplă au avut un efect de somnifer. Şi nu se trezeşte până la destinaţie...două ore şi jumătate destul de lungi. Plus o mică întârziere din cauza turbulenţelor de aer. După aceea am aflat că turbulenţele nu sunt ceva obişnuit (însă eu nu intru în panică în asemenea împrejurări). Noroc că M. doarme, altfel i-ar fi fost rău. Stewardesele sunt grăbite şi cam plictisite, până aici nimic din mitul european al străinilor serviabili: vor să scape cât mai repede de noi. Parcă dansează printre rânduri cu ceainicele şi cu termosul cu cafea fierbinte. Cofee? Tea? Avionul e plin, mai sunt şi alţi copii însă dorm probabil. În rândul unu (noi stăm spre coada avionului) este şi un bebeluş, de la care nu se aude nici un scâncet. Fericiţi părinţi! Eu la vârsta aceea a lui M. nu puteam să visez nici măcar o plimbare liniştită prin parc....Un grup de adolescenţi zgomotoşi vor să o facă lată şi cumpără vrute şi nevrute de la bufetul suplimentar oferit în avion. Eu am mâncat doar sandvişul care a intrat în costul biletului şi cafeaua, iar sandvişul lui M. l-am băgat prevăzătoare în rucsac. Spre final a rulat un film documentar la televizorul suspendat...a fost o idee bună, ca să mai uităm de turbulenţe. Pe geam nu s-a văzut absolut nimic, întuneric beznă. În sfârşit începem să vedem luminile unui oraş sub avion şi suntem anunţaţi că am ajuns: pilotul execută o aterizare grăbită dar reuşită, pentru care primeşte aplauze...pesemne, mulţi din avion erau la primul zbor şi se întrebau dacă vom ajunge cu bine. Zguduitura l-a trezit şi pe M., care pare că a uitat între timp unde se află. Îşi ia totuşi rucsacul şi coboară ascultător până la autobuz. Se pare că totuşi somnul în turbulenţe nu i-a prins bine: în autobuz scot repede o pungă: când nu are ce să verse din stomacul gol, varsă apă...Noroc că în cinci minute autobuzul ne lasă la peronul de ieşire.
În aeroport ne aşteaptă T. expansivă ca de obicei, în ciuda orei târzii...ajungem într-o jumătate de oră, cu un autobuz destul de gol, la ea acasă. Oraşul pare foarte modern, iar palmierii care se înşiruie în întuneric îmi dau de veste că am ajuns iar în partea de sud a Europei, pe care nu am văzut-o de şase ani, şi de care îmi era dor...În fine, este aproape ora trei noaptea şi preferăm să dormim.

Waiting for the plane

Miercuri, 16 august 2006

Am ajuns de azi-noapte în Spania. Totul a mers ca pe o bandă rulantă, la aeroport nici un incident. Filtrul de trecere mi-a reţinut doar xeroxul după sentinţa de divorţ şi atât (mi-am făcut atâtea probleme!!). De invitaţia trimisă din Spania nici nu m-au întrebat... M. era foarte interesat de cele din jur şi bucuros că plecăm cu avionul. Îl pregătisem cu mai multe zile înainte, aveam un avion mic care îl imita perfect pe cel real şi îl învăţase în Receptive Labels (îl aveam şi acum cu noi ca mostră). Până la îmbarcare timpul a trecut foarte repede, cât am stat în aeroport se făcuse întuneric complet (avionul pleca la 22,25). Sosise clipa adevărului ...mă gândeam de zile în şir la aceste trei ore de zbor. Începusem deja să caut cu mâna prin geantă pastilele de Gravol pe care le păstram cu sfinţenie pentru drumurile cu avionul, să le am la îndemână. În buzunarele laterale ale rucsacului lui M. aveam mai multe pungi pregătite pentru cazul în care i-ar fi venit să verse. Până şi mâncarea o calculasem astfel încât să nu aibă stomacul plin. Totuşi, pe drumul aglomerat spre aeroport avusese un moment în care se înverzise şi a trebuit să oprim maşina.
În fine, îmbarcarea. Ne iau nişte autobuze aglomerate. E foarte cald, a fost o zi toridă şi acum e ora la care iese căldura din asfalt. În sfârşit, începe să se vadă un avion, apoi altul... oprim în faţa celui cu care urmează se zburăm. M. e lipit de geamul autobuzului şi a rămas cu gura căscată...pur şi simplu nu crede că avionul e adevărat: una e să îţi spună mama că o să zbori cu avionul şi alta e să îl vezi în faţa ochilor :) Se uită uimit când la mine când la aparatul de zbor...e o expresie de neuitat. După ce trece prima clipă de surpriză, se repede (cu rucsacul în spate) spre avion. De-abia îl pot ţine, îi calcă pe picioare pe cei din faţă pe scară. Îi e frică să nu plece fără noi...

Preparing for our first holliday

Luni, 14 august 2006

Am început să fac bagajele...T., care a lucrat nu numai la agenţii şi hoteluri ci şi la aeroport, mi-a spus să nu iau nimic important în bagajul care merge la cală, că se poate pierde uşor. Jumătate din geanta de voiaj este un pachet mare de Pampers (nu am reuşit cu M. până acum decât să iasă în parc fără Pampers) aşa că nu e nici o problemă dacă se pierde. Restul, hainele noastre (mai multe pentru M. decât pentru mine) sunt în două rucsace mici pe care le luăm în avion.
Mâine dimineaţa am programat o sesiune cu A. pentru că încerc să îl împărtăşesc dimineaţa înainte de slujbă (am învăţat cu preţul câtorva experienţe amare în care s-a speriat că trebuie să îl duc de sărbători dimineaţa când e biserica goală sau în alte zile de post când nu e slujbă) şi să mă întorc şi eu la biserică după ce îl las acasă.
În mod cu totul neaşteptat, am primit ieri vestea că o colegă de-a mea, D., s-a gândit cum o să ajungem noi la aeroportul Otopeni la o oră de trafic maxim şi vine să ne ia cu un prieten de-al ei care iese de la serviciu la ora 18,00 şi poate să ne ducă la aeroport (avionul pleacă la 22,25). Sunt impresionată de gestul lor, nu sunt obişnuită să îşi piardă cineva după-masa pentru noi. Mă îngrijorează drumul cu avionul pentru că M. a avut de mic un rău de transport foarte pronunţat şi, deşi a mai trecut în ultima vreme şi suportă mai bine drumurile cu autobuzul, nu ştiu cum se va simţi în avion.

Sessions in hot summer

Sâmbătă, 5 august 2006

A fost destul de greu de lucrat cu M. în iulie din cauza căldurii. Uneori refuză programele care nu îi plac (fie lucrez eu fie A.) iar alteori trage de timp...pleacă de la masă, îşi găseşte altceva de făcut. Una dintre sesiunile de săptămâna aceasta s-a desfăşurat în modul cel mai ciudat, în baie. De câtva timp am decoperit că îi place să îl las în cadă cu apă călduţă, să se joace cu spumă şu cu răţuştele. (Am ajuns atât de târziu la formula cu aceste băi mai lungi pentru că până acum îmi era frică să nu se întâmple vreun accident.) Miercuri a hotărât că vrea baie în loc de sesiune, aşa că s-a dezbrăcat şi stătea în cada goală. I-am spus că îi pun apă în cadă doar când terminăm lecţiile. M-am dus rând pe rând cu "materialul didactic" în baie, până când a terminat toate programele (i s-a părut interesant şi le-a făcut pe toate).
În rest, am reuşit să atingem în iulie, datorită răbdării şi perseverenţei lui A., câteva obiective de motricitate din testul Portage: să urce şi să coboare scările alternând picioarele (până acum urca precum copiii mici, cu acelaşi picior) şi să prindă un balon cu două mâini. S-a antrenat de asemenea la alte obiective pe gross motor: să sară de pe un teanc de cărţi, să sară peste o sfoară legată de picioarele a două scaune (dar încă nu le stăpâneşte). Pe fine motor a reuşit să nimerească cinci pioneze cu ciocanul de jucărie şi să taie puţin cu o foarfecă pentru copii. Şi pe self help am atins câteva obiective: deschide şi închide nasturii mari la un pulover de lână întins pe masă, pune haina pe umeraş (în lucru). Dintre programele curente la masă, cel mai slab merge imitaţia verbală. Am retras pe rând toate silabele pe care le încercam şi am rămas cu "ba" şi "pa" dar şi pe acestea le confundă şi uneori refuză chiar să încerce...A. mi-a povestit că într-o sesiune a spus spontan într-o pauză (a imitat-o): haide, gata. Dar a fost doar o întâmplare, nu s-a mai repetat niciodată de atunci. M. va pleca în vacanţă mut ca o lebădă...