Miercuri, 1 februarie
Am pus anunturi la doua facultati si L la a treia...sper sa se prezinte cineva. Am terminat jobul pentru L (Slava Domnului!) dar cred ca mai am de lucru si in februarie cu altceva important pentru mine...intre timp va avea loc trainingul ABA si ma voi lamuri cu mai multe pe care nu le inteleg din carti.
Imi aduc aminte de terapeutii cu care am intrat in contact pina acum...in momentul respectiv nu intelegeam ce mi se pare in neregula la ei si acum mi s-a facut deodata lumina in minte. Pur si simplu...erau incompetenti. Nu stiau cum sa ofere solutii, ar fi vrut doar banii. Oare de ce nu au recunoscut cinstit ca nu se pricep si a trebuit sa renunt eu la serviciile lor?...
(1) Educatoare speciala, acum aproape doi ani (virsta lui M - 3 ani). O doamna de treaba cu privire incolora, spre virsta pensiei. Curind dupa ce am inceput programul de terapie ocupationala (de doua ori pe saptamina, luni si miercuri) copilul face prima criza de opozitie, tipete si tavalit pe jos: nu vrea sa stea la masuta cu nici un chip... Pentru mine a fost o surpriza neplacuta criza lui...nu ma asteptam. Acasa era un copil destul de dragut desi cam incapatinat si voluntar. Am privit spre ea curioasa ca sa vad ce solutii ofera...privirea ei era complet incolora ca la inceput, expresia stearsa, postura corpului - imobila. Parea ca nu se intimpla nimic, din punctul ei de vedere . "Nu e de mirare ca M nu vrea sa stea la masa sa lucreze cu fiinta asta" mi-a trecut automat prin minte. Ulterior, cind am venit de doua ori pe saptamina, mi-am dat seama ca avea un singur scop: obtinerea cooperarii (nu era rau dar era prea putin!) dar mijloacele prin care urmarea sa obtina cooperarea erau vagi: sarcinile/jocurile erau destul de putine si de sarace, iar in ceea ce priveste atitudinea ei fata de copil, presupunea din capul locului ca el va sta la masa iar daca nu lucra trebuia ignorat sau trimis acasa. Spre sfirsitul sedintei de un sfert de ora, daca apareau proteste, ii spunea ca daca termina sarcina o vede pe mama...si asta era toata terapia (!) pentru care strabateam Bucurestiul de doua ori pe saptamina. M nu putea sa o sufere...lucra plingind in tacere. Dupa patru luni (in care nu s-a observat absolut nici un rezultat al acestei terapii) protestul lui s-a intetit brusc si nu s-a mai putut lucra nimic. Expresia imobila a fetei ei nu s-a schimbat deloc! Nu s-a intrebat de ce s-a intimplat asta, in ce circumstante, ce poate sa faca sa nu se mai intimple....Mi-a comunicat ca pleaca in concediu si eventual "ne mai vedem dupa o luna". Nu am mai revenit, bineinteles.
(2) Psiholog de genul feminin, recomandata de un psiholog de adulti ca fiind foarte competenta. M-am intilnit cu ea in statie, ca sa o conduc sa vada copilul: aprox 50 de ani, aerul unei persoane cu experienta. In drum spre casa, vorbind despre copil, ii spun ca am avut niste probleme cu sotul in timpul sarcinii si banuiesc ca am fost stresata...la care ma intreaba..."Pai si de ce ati mai facut copilul?" Ramin fara replica... (atunci doream atit de mult sa mearga terapia incit nu m-am gindit la ce spusese!) ulterior m-am gindit asa: vecina de palier avea dreptul sa imi puna o intrebare atit de stupida si grosolana...dar un psiholog cu reputatie in tratamentul copiilor, NU!
Odata intrata pe usa, doamna psiholog se uita cu dispret abia disimulat la garsoniera noastra modesta...(Cam pe la a doua sedinta, m-a intrebat cu aerul ca imi ofera o solutie, "de ce nu vinde mama mea casa ei din provincie ca sa stam impreuna si sa aiba si copilul un spatiu mai mare..." iar acum ma intreb...ce are de-a face vinzarea casei cu relatia noastra cu ea, ca psiholog?! ce o privea pe ea daca vind sau nu vind, cu cine stau, cum stau?...poate ca cineva care locuieste de generatii in Bucuresti nu poate sa inteleaga pe cei veniti din provincie care stau in locuinte mici si se si bucura pentru ca au o locuinta a lor...dar ar putea sa isi tina macar gura?!...). In fine, revenind la acea prima vizita...M parea de nerecunoscut, un alt copil decit cel pe care il cunosteam: de obicei era prietenos si interactiv, acum s-a plimbat tot timpul convorbirii de la un capat la altul al camerei fara sa ii acorde nici macar o privire. La un moment dat ea spune..."bine, dar este autist...i-ati prins vreodata privirea?". A urmat un moment memorabil... el era in fata televizorului, cu privirea infipta in imagini...cind a auzit cuvintul s-a intors ca si cum ar fi inteles tot, s-a dus in fata ei, a privit-o in ochi si i-a ris drept in fata.
(Mi-am reamintit des dupa aceea de acest moment...capacitatea copiilor ca M de a recepta energiile este uimitoare...de asemenea si cameleonismul, multiplele ipostaze in care l-am vazut, in functie de climatul si de persoanele care il inconjoara).
S-a inteles pina aici cit de mult ne-a ajutat doamna psiholog...la a doua intilnire M s-a tavalit tot timpul pe canapea si a refuzat orice ii sugera ea. In schimb, dupa ce a plecat, a executat tot ca sa imi arate ca intelesese...dar nu voia, nu o placea. Sa fiu sincera avea si de ce...observind ca el nu are o relatie prea buna cu ciinele (gelozie reciproca) m-a intrebat de ce nu renunt la ciine...!? Daca asa te ajuta psihologii din Romania mai bine te ajuti singur, cu psihologia pe care ai invatat-o la facultate...
(3) O logopeda tinara, profesoara la scoala speciala, care mi-a fost recomandata ca fiind "intelegatoare"...vine (venea de acasa, statea pe aproape) imbracata de birou, in taior (!). Probabil voia sa faca impresie buna dar mi-ar fi facut o impresie mult mai buna daca venea imbracata in blugi...La prima intilnire (acum M avea deja 4 ani) a incercat sa stabileasca un contact cu copilul sarind si facind ca el...el a fost bucuros ca il baga cineva in seama si a fost destul de deschis si cooperant. Spre deosebire de celelalte a incercat sa vada ce stie copilul si pe ce se poate baza, ceea ce mi-a placut. Insa a doua oara (desi a doua oara a venit fara taior :) ) l-a luat direct cu carticele si cu spus sunete...iar M ori nu a putut ori nu i s-a parut nostim ca nu se mai juca cu el...cert e ca de a treia oara a a stat imobil fara sa mai scoata nici un sunet sau sa interactioneze in vreun fel...iar a patra oara s-a refugiat in dormitor si a facut o criza de nervi cind ea a incercat sa intre. Dupa parerea mea dormitorul este un "spatiu privat" pentru copil si trebuie sa i se lase loc de acest spatiu chiar daca este in terapie...interactiunea cu oricine trebuie sa fie ceva placut si nu ceva fortat, ca sa i se formeze aceasta deprindere. Cu atit mai mult daca este nervos trebuie lasat sa isi revina... In fine, logopeda in cauza a plecat spunind ca "are destule elemente autiste" ca si cum asta justifica esecul ei si ca imi va da " o lista a tuturor fundatiilor care pot sa ma ajute". Adica, viata nooastra ar urma sa devina un lung pelerinaj prin fundatii si centre de zi.
Ma uit la M...nu pare chiar asa de rau cum mi se da de inteles. Trebuie sa nu ajungem la acele stimabile fundatii. Am aflat de la niste prietene care sunt psihologi ca de fapt acolo sunt doar jucarii si putina bunavointa pentru copiii cu probleme, insa terapii in nici un caz.
Am pus anunturi la doua facultati si L la a treia...sper sa se prezinte cineva. Am terminat jobul pentru L (Slava Domnului!) dar cred ca mai am de lucru si in februarie cu altceva important pentru mine...intre timp va avea loc trainingul ABA si ma voi lamuri cu mai multe pe care nu le inteleg din carti.
Imi aduc aminte de terapeutii cu care am intrat in contact pina acum...in momentul respectiv nu intelegeam ce mi se pare in neregula la ei si acum mi s-a facut deodata lumina in minte. Pur si simplu...erau incompetenti. Nu stiau cum sa ofere solutii, ar fi vrut doar banii. Oare de ce nu au recunoscut cinstit ca nu se pricep si a trebuit sa renunt eu la serviciile lor?...
(1) Educatoare speciala, acum aproape doi ani (virsta lui M - 3 ani). O doamna de treaba cu privire incolora, spre virsta pensiei. Curind dupa ce am inceput programul de terapie ocupationala (de doua ori pe saptamina, luni si miercuri) copilul face prima criza de opozitie, tipete si tavalit pe jos: nu vrea sa stea la masuta cu nici un chip... Pentru mine a fost o surpriza neplacuta criza lui...nu ma asteptam. Acasa era un copil destul de dragut desi cam incapatinat si voluntar. Am privit spre ea curioasa ca sa vad ce solutii ofera...privirea ei era complet incolora ca la inceput, expresia stearsa, postura corpului - imobila. Parea ca nu se intimpla nimic, din punctul ei de vedere . "Nu e de mirare ca M nu vrea sa stea la masa sa lucreze cu fiinta asta" mi-a trecut automat prin minte. Ulterior, cind am venit de doua ori pe saptamina, mi-am dat seama ca avea un singur scop: obtinerea cooperarii (nu era rau dar era prea putin!) dar mijloacele prin care urmarea sa obtina cooperarea erau vagi: sarcinile/jocurile erau destul de putine si de sarace, iar in ceea ce priveste atitudinea ei fata de copil, presupunea din capul locului ca el va sta la masa iar daca nu lucra trebuia ignorat sau trimis acasa. Spre sfirsitul sedintei de un sfert de ora, daca apareau proteste, ii spunea ca daca termina sarcina o vede pe mama...si asta era toata terapia (!) pentru care strabateam Bucurestiul de doua ori pe saptamina. M nu putea sa o sufere...lucra plingind in tacere. Dupa patru luni (in care nu s-a observat absolut nici un rezultat al acestei terapii) protestul lui s-a intetit brusc si nu s-a mai putut lucra nimic. Expresia imobila a fetei ei nu s-a schimbat deloc! Nu s-a intrebat de ce s-a intimplat asta, in ce circumstante, ce poate sa faca sa nu se mai intimple....Mi-a comunicat ca pleaca in concediu si eventual "ne mai vedem dupa o luna". Nu am mai revenit, bineinteles.
(2) Psiholog de genul feminin, recomandata de un psiholog de adulti ca fiind foarte competenta. M-am intilnit cu ea in statie, ca sa o conduc sa vada copilul: aprox 50 de ani, aerul unei persoane cu experienta. In drum spre casa, vorbind despre copil, ii spun ca am avut niste probleme cu sotul in timpul sarcinii si banuiesc ca am fost stresata...la care ma intreaba..."Pai si de ce ati mai facut copilul?" Ramin fara replica... (atunci doream atit de mult sa mearga terapia incit nu m-am gindit la ce spusese!) ulterior m-am gindit asa: vecina de palier avea dreptul sa imi puna o intrebare atit de stupida si grosolana...dar un psiholog cu reputatie in tratamentul copiilor, NU!
Odata intrata pe usa, doamna psiholog se uita cu dispret abia disimulat la garsoniera noastra modesta...(Cam pe la a doua sedinta, m-a intrebat cu aerul ca imi ofera o solutie, "de ce nu vinde mama mea casa ei din provincie ca sa stam impreuna si sa aiba si copilul un spatiu mai mare..." iar acum ma intreb...ce are de-a face vinzarea casei cu relatia noastra cu ea, ca psiholog?! ce o privea pe ea daca vind sau nu vind, cu cine stau, cum stau?...poate ca cineva care locuieste de generatii in Bucuresti nu poate sa inteleaga pe cei veniti din provincie care stau in locuinte mici si se si bucura pentru ca au o locuinta a lor...dar ar putea sa isi tina macar gura?!...). In fine, revenind la acea prima vizita...M parea de nerecunoscut, un alt copil decit cel pe care il cunosteam: de obicei era prietenos si interactiv, acum s-a plimbat tot timpul convorbirii de la un capat la altul al camerei fara sa ii acorde nici macar o privire. La un moment dat ea spune..."bine, dar este autist...i-ati prins vreodata privirea?". A urmat un moment memorabil... el era in fata televizorului, cu privirea infipta in imagini...cind a auzit cuvintul s-a intors ca si cum ar fi inteles tot, s-a dus in fata ei, a privit-o in ochi si i-a ris drept in fata.
(Mi-am reamintit des dupa aceea de acest moment...capacitatea copiilor ca M de a recepta energiile este uimitoare...de asemenea si cameleonismul, multiplele ipostaze in care l-am vazut, in functie de climatul si de persoanele care il inconjoara).
S-a inteles pina aici cit de mult ne-a ajutat doamna psiholog...la a doua intilnire M s-a tavalit tot timpul pe canapea si a refuzat orice ii sugera ea. In schimb, dupa ce a plecat, a executat tot ca sa imi arate ca intelesese...dar nu voia, nu o placea. Sa fiu sincera avea si de ce...observind ca el nu are o relatie prea buna cu ciinele (gelozie reciproca) m-a intrebat de ce nu renunt la ciine...!? Daca asa te ajuta psihologii din Romania mai bine te ajuti singur, cu psihologia pe care ai invatat-o la facultate...
(3) O logopeda tinara, profesoara la scoala speciala, care mi-a fost recomandata ca fiind "intelegatoare"...vine (venea de acasa, statea pe aproape) imbracata de birou, in taior (!). Probabil voia sa faca impresie buna dar mi-ar fi facut o impresie mult mai buna daca venea imbracata in blugi...La prima intilnire (acum M avea deja 4 ani) a incercat sa stabileasca un contact cu copilul sarind si facind ca el...el a fost bucuros ca il baga cineva in seama si a fost destul de deschis si cooperant. Spre deosebire de celelalte a incercat sa vada ce stie copilul si pe ce se poate baza, ceea ce mi-a placut. Insa a doua oara (desi a doua oara a venit fara taior :) ) l-a luat direct cu carticele si cu spus sunete...iar M ori nu a putut ori nu i s-a parut nostim ca nu se mai juca cu el...cert e ca de a treia oara a a stat imobil fara sa mai scoata nici un sunet sau sa interactioneze in vreun fel...iar a patra oara s-a refugiat in dormitor si a facut o criza de nervi cind ea a incercat sa intre. Dupa parerea mea dormitorul este un "spatiu privat" pentru copil si trebuie sa i se lase loc de acest spatiu chiar daca este in terapie...interactiunea cu oricine trebuie sa fie ceva placut si nu ceva fortat, ca sa i se formeze aceasta deprindere. Cu atit mai mult daca este nervos trebuie lasat sa isi revina... In fine, logopeda in cauza a plecat spunind ca "are destule elemente autiste" ca si cum asta justifica esecul ei si ca imi va da " o lista a tuturor fundatiilor care pot sa ma ajute". Adica, viata nooastra ar urma sa devina un lung pelerinaj prin fundatii si centre de zi.
Ma uit la M...nu pare chiar asa de rau cum mi se da de inteles. Trebuie sa nu ajungem la acele stimabile fundatii. Am aflat de la niste prietene care sunt psihologi ca de fapt acolo sunt doar jucarii si putina bunavointa pentru copiii cu probleme, insa terapii in nici un caz.
