În continuare, despre ziua de ieri. După ce mâncăm pe terasă (este aproape patru după-masa) în sfârşit vine momentul întâlnirii cu marea....T. vine şi ea cu noi la plajă, dar ne spune să ţinem minte drumul, pentru că în zilele următoare ne vom duce singuri.
Autobuzul ne face să vedem o bună parte din oraşul care mi se pare grandios de această dată: portul imens cu vapoare şi bărci de agrement, mult mai mare decât cel bine ştiut de la Constanţa; castelul de vară al regilor Spaniei, Marivent, de-abia ghicit în spatele zidurilor; zona de est a oraşului, în care relieful e mai abrupt şi hotelurile încep să fie aşezate pe mai multe niveluri. În fine, coborâm la plaja Cala Major, iar T. îmi arată fereastra apartamentului în care au stat doi ani, până în primăvară, chiar lângă plajă (înghit în sec: ce bine ar fi fost să stea şi acum!!).
Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig...plaja e cam goală iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Sunt cam anxioasă cu privire la M.: cum se va comporta? Observ că la început i se pare nostim că toată lumea stă pe pături, în costume de baie...nu are reguli şi experienţe legate de o asemenea situaţie aşa că experimentează: dacă le pune nisip pe pătură, oare îl vor băga în seamă?...Obţine câteva priviri de circumstanţă dar se lămureşte curând că indivizii ăia nu sunt prietenii noştri...aşa că preferă să se joace în nisip cu jucăriile. Într-un târziu vede marea (el are probleme cu a remarca lucrurile din mediu, nu prea se uită la distanţă). Pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: îşi dă seama că este o întindere nemărginită şi pare uimit şi puţin speriat. O vreme se uită din când în când, fără să se ridice de lângă jucării...apoi, încet, prinde curaj. Îl ajută şi valurile (e vremea fluxului), care sunt atât de mari încât ajung până la umbrele şi la şezlogurile pe care nu mai stă nimeni. Înaintează pâna la nisipul umed şi se uită la valurile care se întind şi se retrag...nu ştie ce substanţă este, îi e frică. De câte ori vine marginea unui val, se retrage (este foarte departe pe plajă, nu ajunge spre el decât un strat fin de apă). În cele din urmă un val subţire şi perfid îl ia prin surprindere şi i se strecoară sub tălpi. Răceala i se pare cunoscută şi înţelege în sfârşit ce îi spun de o vreme: este apă...este doar apă...Din momentul în care a înţeles asta prinde curaj, ce a mai rămas din timp (cam o oră) face curse de alergare prin nisipul umed, stropind în toate părţile când nimereşte peste marginea unui val. Lumea se retrage încet- încet de pe plajă, aşa că nu deranjează pe nimeni...se pare că ne-am descurcat bine la prima întâlnire cu marea.
Autobuzul ne face să vedem o bună parte din oraşul care mi se pare grandios de această dată: portul imens cu vapoare şi bărci de agrement, mult mai mare decât cel bine ştiut de la Constanţa; castelul de vară al regilor Spaniei, Marivent, de-abia ghicit în spatele zidurilor; zona de est a oraşului, în care relieful e mai abrupt şi hotelurile încep să fie aşezate pe mai multe niveluri. În fine, coborâm la plaja Cala Major, iar T. îmi arată fereastra apartamentului în care au stat doi ani, până în primăvară, chiar lângă plajă (înghit în sec: ce bine ar fi fost să stea şi acum!!).
Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig...plaja e cam goală iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Sunt cam anxioasă cu privire la M.: cum se va comporta? Observ că la început i se pare nostim că toată lumea stă pe pături, în costume de baie...nu are reguli şi experienţe legate de o asemenea situaţie aşa că experimentează: dacă le pune nisip pe pătură, oare îl vor băga în seamă?...Obţine câteva priviri de circumstanţă dar se lămureşte curând că indivizii ăia nu sunt prietenii noştri...aşa că preferă să se joace în nisip cu jucăriile. Într-un târziu vede marea (el are probleme cu a remarca lucrurile din mediu, nu prea se uită la distanţă). Pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: îşi dă seama că este o întindere nemărginită şi pare uimit şi puţin speriat. O vreme se uită din când în când, fără să se ridice de lângă jucării...apoi, încet, prinde curaj. Îl ajută şi valurile (e vremea fluxului), care sunt atât de mari încât ajung până la umbrele şi la şezlogurile pe care nu mai stă nimeni. Înaintează pâna la nisipul umed şi se uită la valurile care se întind şi se retrag...nu ştie ce substanţă este, îi e frică. De câte ori vine marginea unui val, se retrage (este foarte departe pe plajă, nu ajunge spre el decât un strat fin de apă). În cele din urmă un val subţire şi perfid îl ia prin surprindere şi i se strecoară sub tălpi. Răceala i se pare cunoscută şi înţelege în sfârşit ce îi spun de o vreme: este apă...este doar apă...Din momentul în care a înţeles asta prinde curaj, ce a mai rămas din timp (cam o oră) face curse de alergare prin nisipul umed, stropind în toate părţile când nimereşte peste marginea unui val. Lumea se retrage încet- încet de pe plajă, aşa că nu deranjează pe nimeni...se pare că ne-am descurcat bine la prima întâlnire cu marea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu