Joi, 24 august 2006
Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.
Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu