Miercuri, 16 august 2006
Suntem în avion...Ne găsim locurile şi ne aşezăm, îl las pe el la mijloc şi eu stau la culoar. Stewardesa spaniolă ne face instructajul pentru aterizarea forţată. Am emoţii legate de comportamentul copilului, încât nu înţeleg nimic...şi nici nu prea aud din cauza motoarelor pornite. Mă întreb cum o să îi explic lui M. plecarea avionului. Însă el rezolvă problema în modul cel mai simplu: în momentul în care începe zgomotul asurzitor pentru decolare adoarme instantaneu...oboseala sau neputinţa de a-şi explica ce se întâmplă au avut un efect de somnifer. Şi nu se trezeşte până la destinaţie...două ore şi jumătate destul de lungi. Plus o mică întârziere din cauza turbulenţelor de aer. După aceea am aflat că turbulenţele nu sunt ceva obişnuit (însă eu nu intru în panică în asemenea împrejurări). Noroc că M. doarme, altfel i-ar fi fost rău. Stewardesele sunt grăbite şi cam plictisite, până aici nimic din mitul european al străinilor serviabili: vor să scape cât mai repede de noi. Parcă dansează printre rânduri cu ceainicele şi cu termosul cu cafea fierbinte. Cofee? Tea? Avionul e plin, mai sunt şi alţi copii însă dorm probabil. În rândul unu (noi stăm spre coada avionului) este şi un bebeluş, de la care nu se aude nici un scâncet. Fericiţi părinţi! Eu la vârsta aceea a lui M. nu puteam să visez nici măcar o plimbare liniştită prin parc....Un grup de adolescenţi zgomotoşi vor să o facă lată şi cumpără vrute şi nevrute de la bufetul suplimentar oferit în avion. Eu am mâncat doar sandvişul care a intrat în costul biletului şi cafeaua, iar sandvişul lui M. l-am băgat prevăzătoare în rucsac. Spre final a rulat un film documentar la televizorul suspendat...a fost o idee bună, ca să mai uităm de turbulenţe. Pe geam nu s-a văzut absolut nimic, întuneric beznă. În sfârşit începem să vedem luminile unui oraş sub avion şi suntem anunţaţi că am ajuns: pilotul execută o aterizare grăbită dar reuşită, pentru care primeşte aplauze...pesemne, mulţi din avion erau la primul zbor şi se întrebau dacă vom ajunge cu bine. Zguduitura l-a trezit şi pe M., care pare că a uitat între timp unde se află. Îşi ia totuşi rucsacul şi coboară ascultător până la autobuz. Se pare că totuşi somnul în turbulenţe nu i-a prins bine: în autobuz scot repede o pungă: când nu are ce să verse din stomacul gol, varsă apă...Noroc că în cinci minute autobuzul ne lasă la peronul de ieşire.
În aeroport ne aşteaptă T. expansivă ca de obicei, în ciuda orei târzii...ajungem într-o jumătate de oră, cu un autobuz destul de gol, la ea acasă. Oraşul pare foarte modern, iar palmierii care se înşiruie în întuneric îmi dau de veste că am ajuns iar în partea de sud a Europei, pe care nu am văzut-o de şase ani, şi de care îmi era dor...În fine, este aproape ora trei noaptea şi preferăm să dormim.
Suntem în avion...Ne găsim locurile şi ne aşezăm, îl las pe el la mijloc şi eu stau la culoar. Stewardesa spaniolă ne face instructajul pentru aterizarea forţată. Am emoţii legate de comportamentul copilului, încât nu înţeleg nimic...şi nici nu prea aud din cauza motoarelor pornite. Mă întreb cum o să îi explic lui M. plecarea avionului. Însă el rezolvă problema în modul cel mai simplu: în momentul în care începe zgomotul asurzitor pentru decolare adoarme instantaneu...oboseala sau neputinţa de a-şi explica ce se întâmplă au avut un efect de somnifer. Şi nu se trezeşte până la destinaţie...două ore şi jumătate destul de lungi. Plus o mică întârziere din cauza turbulenţelor de aer. După aceea am aflat că turbulenţele nu sunt ceva obişnuit (însă eu nu intru în panică în asemenea împrejurări). Noroc că M. doarme, altfel i-ar fi fost rău. Stewardesele sunt grăbite şi cam plictisite, până aici nimic din mitul european al străinilor serviabili: vor să scape cât mai repede de noi. Parcă dansează printre rânduri cu ceainicele şi cu termosul cu cafea fierbinte. Cofee? Tea? Avionul e plin, mai sunt şi alţi copii însă dorm probabil. În rândul unu (noi stăm spre coada avionului) este şi un bebeluş, de la care nu se aude nici un scâncet. Fericiţi părinţi! Eu la vârsta aceea a lui M. nu puteam să visez nici măcar o plimbare liniştită prin parc....Un grup de adolescenţi zgomotoşi vor să o facă lată şi cumpără vrute şi nevrute de la bufetul suplimentar oferit în avion. Eu am mâncat doar sandvişul care a intrat în costul biletului şi cafeaua, iar sandvişul lui M. l-am băgat prevăzătoare în rucsac. Spre final a rulat un film documentar la televizorul suspendat...a fost o idee bună, ca să mai uităm de turbulenţe. Pe geam nu s-a văzut absolut nimic, întuneric beznă. În sfârşit începem să vedem luminile unui oraş sub avion şi suntem anunţaţi că am ajuns: pilotul execută o aterizare grăbită dar reuşită, pentru care primeşte aplauze...pesemne, mulţi din avion erau la primul zbor şi se întrebau dacă vom ajunge cu bine. Zguduitura l-a trezit şi pe M., care pare că a uitat între timp unde se află. Îşi ia totuşi rucsacul şi coboară ascultător până la autobuz. Se pare că totuşi somnul în turbulenţe nu i-a prins bine: în autobuz scot repede o pungă: când nu are ce să verse din stomacul gol, varsă apă...Noroc că în cinci minute autobuzul ne lasă la peronul de ieşire.
În aeroport ne aşteaptă T. expansivă ca de obicei, în ciuda orei târzii...ajungem într-o jumătate de oră, cu un autobuz destul de gol, la ea acasă. Oraşul pare foarte modern, iar palmierii care se înşiruie în întuneric îmi dau de veste că am ajuns iar în partea de sud a Europei, pe care nu am văzut-o de şase ani, şi de care îmi era dor...În fine, este aproape ora trei noaptea şi preferăm să dormim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu