Conflicts between therapies

Sâmbătă, 16 decembrie 2006

Ieri am fost la doctorul Naghiu...m-am plâns de ultimele săptămâni şi de comportamentele care s-au declanşat în cadrul regresiei. El m-a judecat destul de aspru şi mi-a reproşat că am fost unilaterală în interpretarea lor: nu ar fi trebuit să consider accidentele cu udatul pantalonilor drept comportamente nedorite, ci drept semnale privind nevoia lui de a reface legătura cu mama...era un mesaj cu sensul de "mama, sunt mic...ai grijă de mine" (aici am avut o derulare rapidă a evenimentelor în memorie şi am avut senzaţia că are dreptate să mă apostrofeze, aş fi putut fi mai înţeleaptă). Mi-a repetat clasificarea lui de data trecută: anume, părinţii au trei tipuri de sprijin: fie într-un doctor/terapeut (ceea ce e greşit, un singur om nu poate furniza toate soluţiile într-o problemă atât de complexă), fie într-o terapie (ceea ce din nou e greşit, pentru că uneori părinţii pierd din vedere scopul care este recuperarea copilului, sau persistă într-o terapie care nu dă rezultate), fie în ei înşişi (...sau în Dumnezeu, am completat eu în gând), ceea ce ar fi alternativa cea mai convenabilă.
Una peste alta, întâlnirea nu s-a desfăşurat prea cordial...el mi-a sugerat să întrerupem ABA pentru o vreme sau să reducem mult programul. I-am replicat că programul merge perfect şi nu are rost să îl întrerup, iar lipsa mea de complianţă nu prea l-a mulţumit. Pentru data viitoare m-a programat la cabinetul cu plată, nu aici la policlinica de stat. Am înţeles că ar fi un fel de "pedeapsă", dar am o minte limpede şi ştiu ce am văzut în teren...nu am nimic împotrivă să plătesc consultaţia. Mai important este să găsesc soluţii şi munca mea şi a echipei să nu fie în zadar.

Resistence to regression

Luni, 11 decembrie 2006

Fetele reacţionează foarte diferit la regresia lui M. No3, deşi încearcă din răsputeri să se ţină de recomandările mele (să îl ducă des la baie, să îl ignore dacă trânteşte uşile, să îl observe cu atenţie ca să îşi dea seama ce plănuieşte), tot mai scapă accidente de toaletă şi comportamente nedorite. (Nu spun că ar fi uşor: şi eu mai am asemenea accidente pe spaţiul liber de lecţii al lui M....). No2, care nu se osteneşte să îl observe pe M., are cele mai frecvente accidente pe spaţiul ei. I-am tot repetat că trebuie să scădem frecvenţa comportamentelor nedorite, că odată ce un comportament intervine des se poate instala o rutină, însă nu pare să fie capabilă să schimbe nimic din modul ei de abordare (în rest, programele le face bine, tot ce se învaţă pe spaţiul ei se învaţă temeinic). În schimb, N01 este tare ca o stâncă în problema regresiei: zero accidente pe spaţiul ei, de la declanşare. Şi totul, numai prin ambiţie, concentrare şi intuiţie...în primul rând că sesiunile ei sunt interacţiune 100% de la capăt la coadă; în al doilea rând, ea i-a declarat lui M.: Cât sunt eu aici, nu o să ai niciodată pantalonii uzi. În fine, ea ne-a descris că "simte" când M. se gândeşte la problema respectivă din lucruri imperceptibile: o stare a lui ascunsă de nervozitate, schimbarea privirii, o altă expresie a feţei...Mai bună lecţie decât cea pe care ne-o dă No1 acum nici că am văzut...

Difficulties in generalization (I)

Sâmbătă, 9 decembrie 2006

(Spuneam că programele merg bine. În mod ciudat, chiar merg, deşi comportamentele nedorite continuă.)

Este interesant modul în care decurge programul lui No3 (generalizarea structurată - deja a împlinit o lună). Am introdus o foaie separată pe care notăm (programele se fac spontan, pe măsură ce se iveşte ocazia): numele programului, tipul de generalizare (distanţă, SD, stimul... sau combinate), itemii făcuţi, performanţa şi observaţii. Am învăţat curând, din reacţia copilului, că pentru un program anume ordinea în care se introduc generalizările la M. nu este aleatoare: prima se introduce persoana, apoi distanţa, apoi locaţia (în interiorul casei, deocamdată). După aceea urmează generalizarea de SD care este mai dificilă (trebuie gândite şi aici treptat SD-urile: primul SD variat la Receptive labels a fost "Dă-mi X", cel mai asemănător cu cel din program). În fine, apoi urmează generalizarea de distractor care se face în trepte (de la masă avea introduşi maxim trei distractori, iar în mediu îi creştem treptat - nu am depăşit însă şapte distractori deocamdată).Generalizarea de stimul se poate face separat, e mai importantă varietatea itemilor aici.
Ca să avem o privire de ansamblu şi să nu avem programe neacoperite, am convenit cu No3 să facă un fel de centralizator al generalizărilor în care să găsim: pe liniile orizontale, programele; pe verticală, zilele; iar în căsuţe, tipul de generalizare (SD, stimul, etc. ).
Grija pentru generalizare nu ne împiedică însă să avem probleme neaşteptate. De exemplu, generalizarea la Receptive labels 2d merge foarte greu (era de aşteptat pentru că nici la masă nu a fost un program uşor, el nu recunoaşte imaginile în care sunt prea multe elemente şi nici desenele - cum ar fi desenele din cărţile de grădiniţă - pentru că sunt prea abstracte). Practic, şi la masă am predat obiectele din fotografiile de la Matching (aceleaşi pe care le-a învăţat la Receptive labels 3d de altfel). De asemenea, culorile: pare că nu le va stăpâni niciodată...am masterat programul la masă, dar în generalizare nu merg. Este atât de enervat încât ia cartonaşele şi le aruncă prin cameră. Unde o fi fost greşeala? Am renunţat la culori complicate (mă gândesc că poate au fost prea mulţi itemi...) precum roz, bleu, gri, mov (am introdus itemii după cum am auzit de la o altă echipă, dar se pare că nu a fost bine). Mă gândesc să renunţ şi la trialurile cu trei cartonaşe pentru că nu se descurcă, şi să îi cer să distingă doar între două. Era mai bine să corectez programul de la masă, nu acum când deja s-a instalat refuzul lui M. ...

Oh, God, what have I done wrong?

Vineri, 8 decembrie 2006

De câteva zile am căzut într-o stare de disperare. M. este în regresie...pe lângă crizele despre care vorbeam (am rărit Gingko Biloba, remediul la introducerea căruia apăruseră crizele, dar se pare că nu e suficient) a apărut altceva, care mă îngrijorează mult mai tare: face pe el, inclusiv la lecţii (deşi nu mai avea accidente de mai mult de o lună). Dintr-o dată, tot trainingul de toaletă pare să fi fost inutil. De ce s-a întâmplat asta? Nimeni nu poate să ne răspundă. Reacţiile nu mi se par un retard, ci de multe ori intenţionate. Pantalonii îi udă în principal la lecţii, deşi alte proteste nu are (adică nu pare nefericit, plictisit sau supărat când face lecţii, răspunde destul de bine).
Pentru crize am folosit ce nu am folosit niciodată, un aversiv - îl spăl pe faţă cu apă rece (detestă apa rece pe corp). Mă simt groaznic când fac asta, dar îmi e frică de crizele care nu au nici o cauză şi nu se mai opresc...Iar o altă reacţie care a apărut săptămâna asta este trântitul uşilor. Nu îmi dau seama ce îi place - reacţia de surpriză, zgomotul, varul care se prăbuşeşte pe jos...Cert este că trânteşte uşile de mă mir că încă nu a reclamat nimeni din bloc zgomotele. Încă nu am nici o soluţie, pentru că reacţiile apar pe neaşteptate, nu le pot asocia cu nimic.
În schimb, programele merg bine...

Verbal imitation and miracles

Marţi, 28 noiembrie 2006

De la un timp mă gândesc că avem un sens greşit al cuvântului "minune". Credem că o minune ar trebui să apară spectaculos, ca un fel de prag de demarcaţie dincolo de care să aibă loc schimbări majore ale vieţii. Acesta este sensul din poveşti şi sensul biblic, numai că în poveşti şi în Biblie sunt foarte multe simboluri...Realitatea este că minunile îşi pot face loc în viaţa noastră încetul cu încetul, în mod treptat. Cel de Sus ni le trimite, dar noi suntem cei care lucrăm la ele, cu paşi foarte mici uneori.
Aseară, pentru că aveam un curs online, am asistat fără să vreau ("prezentă, dar absentă") la o sesiune de Verbal Imitation cu No1. A fost o noutate pentru mine, pentru că nu am reuşit să filmăm mai nimic până acum, iar suprapunerea sesiunilor lui No1 cu programul meu de serviciu a făcut ca eu să nu fiu de faţă în ultimele şase luni la nici o sesiune de-a lor. Atât am observat, că sunt rezultate deosebite pe spaţiul ei de lucru şi practic No1 a devenit "o provă de corabie", vârful care deschide drumul la noi în echipă.
De exemplu, pentru a-l stimula pe M. să imite sunete, a descoperit o nouă recompensă: stelele. Lui M. i-a plăcut mult steaua ca formă încă de când a învăţat-o în receptiv. Este şi primul cuvânt spus spontan (a ieşit, din câte am citit pe desfăşurătorul ei, mai mult "dea" decât "stea" dar oricum e minunat că a spus un cuvânt întreg, restul sunt doar silabe deocamdată). Acum No1 foloseşte stelele colorate de carton pe care le-am făcut eu ca variaţie de stimul la Receptive colours şi i le acordă ori de câte ori reuşeşte să spună o silabă. Aseară lucrau la imitaţie de silabe formate din "b" şi vocale...Şi pentru prima dată mi-a părut foarte rău că nu filmez terapia. În aceste luni au fost atâtea transformări, încât nu le vom ţine minte niciodată. Şi sunt momente unice care se vor pierde!
Dar să revin. M-a impresionat modul în care No1 lucra cu M. Prin învăluire, modulându-şi vocea între şoaptă şi comandă, trecând felin de la promisiune, tentaţie sau aşteptare, la laudă şi înapoi. Cine îl cunoaşte pe M. îşi dă seama că la el frustrarea joacă un rol foarte important: încercările nereuşite de-a lungul anilor i-au creat impresia înrădăcinată că nu poate să vorbească. Atunci, are nevoie de un cadru în care să se simtă lipsit de constrângere, o relaţie de încredere care să îi permită să şi greşească (să facă mai multe încercări), o recompensă deosebită (stelele) dar şi (observ eu) orchestrarea acestora aproape ca într-un spectacol de teatru. No1 spune că de fapt bucuria ei din suflet îl face să progreseze...

Crises in autism

Marţi, 21 noiembrie 2006

Când am fost de faţă la prima criză de autism, M. avea trei ani, era un copilaş drăguţ ca o păpuşă, care în afară de faptul că nu vorbea nu trăda nimic anormal. Eram la "vestitul" centru de stat la care făcea terapie ocupaţională (M. era la educaţia specială şi eu îl aşteptam la uşă). Problema s-a produs la un copil de 9 ani care nu voia să intre la consultaţie la neuropsihiatrie. M-a şocat angoasa de animal speriat care se citea în urletele copilului: îţi îngheţa sângele în vine, oricine ai fi fost. Părea ceva care să nu poată fi nici oprit, nici stăpânit. În plus, copilul era destul de mare şi de solid şi nu l-a putut mişca nimeni din locul respectiv, nici să intre în cabinet, nici să plece...şi situaţia a durat mult, aproape un sfert de oră în care toată clinica a fost paralizată (am remarcat însă că nici nu intervenea nici un "profesionist" de pe acolo). Îmi amintesc că am privit problema oarecum de la distanţă. Nici prin cap nu îmi trecea că băiatul meu cu chip de înger poate să aibă o criză asemănătoare...şi totuşi, aveam să le văd, începând cu câteva luni mai târziu.
Este o deosebire între crizele de angoasă şi crizele de nervi sau simplele proteste. De când am început terapia, le-am avut pe toate: tăvălit pe jos, plâns, ţipat, lovit...criza de angoasă este însă cu totul altceva. Copilul este paralizat de o frică primară, fără nume, şi nu mai depinde de el să se controleze. Atunci analiza comportamentala nu are ce face, este total ineficientă. Trebuie ca tensiunea aceea teribilă să se liniştească cumva (tot ce poţi să faci ca părinte este să îi menţii un mediu stabil astfel încât să nu i se alimenteze starea respectivă) şi apoi poţi să revii la ABA. Din fericire nu am avut des crize de acest gen, am învăţat pe parcurs ca atunci când sunt semne de declanşare să nu insist şi să nu fac greşeli (exemplu: să îl cert în public - ultima greşeală de acest gen a fost astă-vară în parc).
Ceea ce mă sperie este că, deşi homeopatia îi face bine, îi face şi rău...de când am început ultima schemă homeopatică (are şi un remediu nou, Gingko Biloba) s-au declanşat nişte crize de acest gen fără nici un motiv. Ultima dată era şi No3 de faţă...nici nu mai ştiam ce să îi fac lui M. să se liniştească, mai ales că nu puteam să identific nici un motiv în mediu sau în comportamentul nostru care să fi produs reacţia. Doctorul Naghiu spune că manifestările negative sunt un precedent al vindecării, şi că trebuie să avem răbdare.