Construction time again (II)

Duminică, 24 septembrie 2006

Se pare că avem o nouă (posibilă) victorie a vacanţei...M. a reînceput să spună spontan câteva sunete, deşi încă de la începutul verii acestea dispăruseră cu desăvârşire: orice program de imitaţie verbală, la masă sau în afara mesei, nu a avut ca rezultat decât refuzuri sau eşecuri. Am impresia că muşchii feţei lui sunt neantrenaţi şi pur şi simplu nu îl mai ascultă...Acum însă pare mai relaxat după vacanţă. Vom încerca să stimulăm sunetele noi, şi să introducem din nou programul de Imitaţie facială, la care am renunţat în iulie pentru că nu mergea deloc. Am auzit până acum, în poveştile despre copii care fac ABA, că la fiecare dintre ei a existat un truc care a declanşat vorbirea: fie obligat să ceară (ca în echipa lui shakalu), fie suflând într-un ghemotoc de hârtie, fie legănat pe picioare şi stimulat să scoată sunete în timpul jocului...La noi încă nu s-a găsit trucul salvator. Simt însă că aceste sunete spontane ale lui ar trebui exploatate, altfel pierdem încă un tren important.
Un alt program care mă intrigă este Receptive colours. Am introdus culorile, nimic complicat (după modelul fişelor ABA de la o altă familie, 12 culori şi nuanţe), şi programul a decurs normal. Însă când să îl considerăm aproape terminat, surpriză: în trialuri extinse nu este consistent, arată la nimereală sau uneori refuză. Ce am greşit şi aici? Să fie prea multe? O să revenim la repetare cu doar două pe masă...eventual renunţăm la "gri" şi la "bej" că nu sunt aşa de importante.
Avem şi programe care merg bine: Receptive labels curge fără probleme, aproape am terminat a doua serie de obiecte, iar pe prima am început să o generalizăm la finele programului la masă, după toate regulile. Şi programele de matching merg foarte bine, dar le las la masă pentru că au rolul lor ca interstiţiu între programele mai grele (astfel încât să aibă şi programe la care răspunde uşor şi astfel imaginea lui este mai degrabă de "copil care ştie răspunsul"). Pe de altă parte, matchingul este în multe cazuri un program ajutător: din câte am văzut din ceea ce urmează, este folosit de multe ori ca pregătire în programele care merg mai greu, sau la generalizări.

Construction time again (I)

Miercuri, 20 septembrie 2006

A reînceput terapia...M. s-a bucurat când a revăzut-o pe A. Începuse să se plictisească, săptămâna trecută şi-a pus măsuţa de lucru singur într-o seară şi am repetat cîte ceva.
Nici nu am început bine, şi avem deja probleme...De exemplu, Receptive body parts. Nu merge, pur şi simplu (dinainte de vacanţă, iar acum la reluare nu este cu nimic mai bine). Masterăm ceva şi în sesiunea viitoare nu mai este consistent. O să încerc o soluţie de avarie: să nu mai facem Random rotation cu o altă parte a corpului ci cu un item bine ştiut din alt program (o instrucţiune, de exemplu). Însă problema îmi arată că ceva la program nu este bine gândit. Dar ce?
La alte programe care nu au mers am descoperit astă-vară ce nu mergea, gândindu-mă mai mult timp. Fapt este că noi adulţii, care avem creierul deja structurat, luăm for granted anumite lucruri care pentru ei nu sunt deloc evidente. Exemplu, programul Receptive opposite. Când l-am introdus îi arătam cu convingere o minge mare şi una mică (SD "arată mare"/"arată mic") şi credeam că este evident ce îi arăt. Citisem că atributele opuse se predau simultan în acelaşi sitting, pentru că altfel nu poate să facă diferenţa: aşa este, numai că mingile erau diferite. Cea mică era uni, fără nici un desen, iar cea mare era cu model şi mai multe culori. După două-trei sittinguri fără efect s-a făcut lumină în mintea mea: copilul nu ştia ce îi arăt de fapt - culoarea, modelul, sau ce?! Aşadar, să fie învăţătură de minte pentru programele viitoare: totul trebuie descompus până la forma cea mai simplă. (Pentru Receptive opposite mi-am construit un repertoriu de itemi identici şi care diferă printr-un singur atribut: am vreo şapte perechi numai pentru mare-mic, şi le introduc alternativ în program ca să nu lege atributul de o singură pereche de obiecte.)
Rămâne de văzut şi la body parts, unde e greşeala...

First victory, in autumn

Sâmbătă, 16 septembrie 2006

Victorie!! L-am prins pe M. la toaletă!!
După ce ne-am întors de la mare am reînceput de una singură toilet trainingul. Aveam speranţe pentru că lui M. i-a priit destul de mult statul dezbrăcat pe plajă, a făcut de câteva ori în apă şi i s-a părut interesant să urmărească jetul ca o fântână arteziană. După aceea a mai încercat la hotel la Jupiter, în timpul duşului (şi cât mă rugam de el în iulie, înainte de concediu!) - iar acum am prins un moment favorabil şi a încercat direct la toaletă. Aveam oul Kinder pregătit şi i l-am dat imediat, împreună cu multe laude... (Bine că e băiat, cu o fată ar fi fost mai greu!) În paralel am continuat toată vara cu lungirea timpului în care stă fără Pampers (în special pe afară) iar de acum voi încerca să lungim acest timp şi în casă. El nu spune când ar avea nevoie la toaletă, deci trebuie dus periodic ca să nu se întâmple accidente...trebuie să îi iasă din cap ideea că pantalonii de pe el pot fi uzi.
Am vorbit la telefon cu A. şi va reveni de luni să începem terapia...e o fată tare bună, vocea ei suna îngrijorată când m-a întrebat ce mai face M.

Back to our sheeps

Duminica, 10 septembrie 2006

Ultimele zile de training au fost relaxate. Unii dintre cursanţi aveau delegaţiile până vineri şi au spus că nu ştiu la ce oră pleacă (era o scuză, voiau de fapt să le rămână dimineaţa pentru plajă şi să plece după prânz) aşa că vineri a fost complet liberă, cu acordul organizatoarei. Joi le-am făcut o încheiere, le-am lăsat adresa de mail pentru nelămuriri şi nu ne-am mai văzut decât prin staţiune sau la hotel. Pentru M. plaja de vineri a fost cea mai simpatică, a găsit pe plajă o fetiţă de trei ani pe nume Raluca care l-a primit în piscina ei gonflabilă :). Erau două generaţii venite cu fetiţa, părinţii (între două vârste) şi bunicii. Veniseră cu programul de reducere "Marea pentru toţi" ca majoritatea turiştilor din jurul nostru. Erau atâţia adulţi pe lângă un copil încât păreau cu toţii foarte relaxaţi.
Plecarea de la mare a fost nostalgică, în ultima zi s-a lăsat o sugestivă răcoare de septembrie, ca un semnal pentru noi că vacanţa s-a terminat. Ca să evităm peronul gării de la Neptun, l-am dus pe M. cu microbuzul până la Mangalia (am călătorit singuri, C. plecase de vineri să-şi facă bagajele pentru Paris). Drumul, la fel ca la venire, interminabil. Pe măsură ce trecem prin staţiuni, trenul se umple cu turiştii care au beneficiat de biletele cu reducere de săptămâna aceasta. M. oboseşte şi doarme ore întregi în a doua jumătate a drumului (spre uşurarea mea...aerul e irespirabil, foarte cald deşi afară e răcoare, iar holul e ocupat cu bagaje). Încet-încet, vine vorba despre probleme...înainte să adoarmă, cineva îl întrebase pe M. de vorbă şi dădusem explicaţii. Încet-încet, ajungem la TSA şi la ABA. Cei din compartiment ascultă sideraţi. Este a "n"a oară în care explic ce este TSA...cum a fost adusă ABA în România...cum arată un program ABA şi ce aşteptări am eu de la el. Aud de la o doctoriţă din compartiment despre cazul unui alt copil al unei cunoştinţe: îi spun ca de obicei să intre pe forumul autism.ro şi cum mă poate contacta pe Internet.
Ajungem în Bucureşti pe întuneric. M. nu protestează că îl trezesc din somn. Ne vom gândi de luni cum o luăm de la capăt...

Mild days of autumn

Joi, 7 septembrie 2006

Au trecut trei zile atât de frumoase, cum după prima vacanţă nici nu credeam că mai pot să vină...Pentru M. este prima experienţă legată de un hotel. Reacţionează neaşteptat de bine, îi place camera nouă şi mai ales viaţa uşor "mondenă": dimineţile la plajă, prânzul şi seara la restaurant, după-mesele se joacă în cameră cu C.. Seara, mergem la un Baby land de lângă hotel (colecţie de saltele gonflabile) - într-o oră îşi consumă toată energia.
Îmi amintesc că am avut o perspectivă inversă: credeam că într-un hotel va fi mai greu decât într-un apartament; nu e adevărat, apartamentul este întotdeauna plin de constrângeri şi de reguli de convieţuire, în timp ce hotelul este anonim şi liber - faptul că interacţiunile sunt temporare le face să fie relaxate. Exemplu, mesele la restaurant (o terasă superbă cu vedere spre mare de pe faleză): într-adevăr, M. nu are răbdare să stea la masă, dar nici ceilalţi copii nu au - aşa că se constituie o ceată de patru-cinci copii care se plimbă între bar, piscină şi mese.
Şi pentru C., naşa lui M., este o vacanţă reuşită. Faptul că nu este nici cald nici frig (soarele are dulceaţa nostalgică a lui septembrie), staţiunea nu este aglomerată sau zgomotoasă, iar din viaţa de la hotel nu lipseşte nimic (mai ales vederea la mare...) ar încărca pe oricine de energie pozitivă.
Programul de training merge bine. Cursanţii (doar zece) se bucură de vremea superbă (pentru ei e un concediu, au venit cu familiile). Sunt foarte cooperanţi, cam jumătate din ei au aptitudini reale pentru domeniul meu, însă vin la cursuri de la plajă şi sunt deja toropiţi. Îi văd că se uită la mine şi se miră în tăcere că, după plaja de dimineaţa, pot să fac prezentările şi să coordonez activitatea lor vreme de trei ore. Şi eu mă mir, dar e de datoria mea!
Într-un singur punct M. a făcut mofturi: apa Mării Negre (pe care o vede pentru prima dată) i se pare rece după apa Mediteranei, care era ca o supă încălzită...de asemenea, când a simţit pietrele de pe fundul mării, a preferat să nu mai intre - astfel încât rămâne pe mal şi sare valuri până când mă întorc eu din apă.
În tot cazul, cred că pentru M. este aproape formula vacanţei perfecte...

The romanian sea

Luni, 4 septembrie 2006

Din nou la mare!! Şi e o vreme incredibilă pentru începutul lui septembrie...
Drumul de ieri a fost destul de obositor din cauza reparaţiilor la şina ferată care fac ca drumul până la Jupiter să dureze aproape şapte ore (?! e de necrezut că poţi ajunge mai repede la Palma de Mallorca decât la Jupiter). În afară de asta, am terminat târziu prezentările în Power Point şi bagajele le-am făcut noaptea; la TVR2 era întâmplător un film interesant cu Leonardo DiCaprio (nu prea mă uit la filme însă vacanţa asta mi-am dat voie la acţiuni neconvenţionale). În film, personajul principal era un falsificator de bani condamnat la detenţie, care trece de partea poliţiei pentru a-i prinde pe alţi falsificatori. Mi-a plăcut schimbarea de perspectivă, aceasta pare a fi specialitatea mea în ultima vreme...S-a terminat la ora 3,00 noaptea iar bagajele pe la 4,00 aşa că la 7,30 când am plecat la gară eram odihnită :). Şi C. a văzut filmul azi-noapte (ea de obicei citeşte noaptea şi se uită la filme) aşa că avem ce comenta în tren.
M. se plimbă o vreme pe hol (suntem doar noi trei în compartiment, alţii ştiu probabil că drumul cu trenul e interminabil şi iau autocarul). La un moment dat găseşte pe hol o fetiţă puţin mai mare din seria "prietene posibile" şi o provoacă la joc, sărind şi râzând. Fetiţa coboară însă înainte de Constanţa. După aceea îl ademenesc în compartiment cu ceva de mâncare şi restul drumului stă cuminte.
La Neptun, acelaşi peron din epoca de piatră pe care mi-l aminteam de acum opt ani, la un metru sub ultima treaptă a scării: e aproape imposibil să cobori din trenul gol cu un copil de 5 ani şi cu bagaje - dacă nu era şi C. să ne ajute, nu ştiu ce am fi făcut.
Găsim destul de greu un şofer de taxi care să aibă aparat de taxat şi să nu se tocmească pentru o sumă exorbitantă...never mind, şi cel cu aparat ocoleşte numai el ştie pe unde, astfel încât suma finală este neverosimilă. La întoarcerea din Spania, e nevoie de o infuzie de România, ca să ne amintim în ce ţară trăim.
Ajungem la hotel odată cu organizatoarea trainingului. După obişnuitul moment de îndoială (nu sunt o persoană "cu greutate", nu semăn a instructor de training) mă întreabă dacă am ceva împotrivă ca orele să fie după-masa. Nu am, chiar îmi convine ca dimineţile să fie libere.
În continuare, am ieşit la o plimbare pe malul mării (hotelul e chiar lângă mare). Marea Neagră este albastru indigo, mi se pare într-adevăr "neagră" în comparaţie cu albastrul azuriu al Mediteranei. Algele au năpădit marginea plajelor şi nimeni nu le-a curăţat...e sfârşit de sezon şi toate par a fi fost în părăsire pe aici (cu toate că staţiunile au fost pline de turişti, aşa am auzit). Este un ambient care place celor ce îndrăgesc natura virgină- pentru cei cărora le place civilizaţia şi modernitatea, nu este cea mai bună alegere. Noi trei ne bucurăm de vacanţa aceasta gratis şi evităm să căutăm noduri în papură. Digul care începe sub faleza din faţa hotelului oferă o privelişte încântătoare spre largul mării, dar nu putem să stăm prea mult pentru că este curent şi M. încă are urme de răceală.
Ne-am retras devreme în cameră, care este nou utilată şi confortabilă. M-am temut până acum de hoteluri, dar M. este încântat mai ales de faptul că ne însoţeşte şi C....nici un comportament nedorit până acum.
C. a programat azi trezirea la 6,15 ca să vedem un răsărit de soare din mare de pe terasă... pentru mine este primul răsărit de soare din mare, deşi am stat destul de mult pe litoral înainte de naşterea lui M.

Preparing for the second holliday

Vineri, 1 septembrie 2006

Avem un răstimp de patru zile de odihnă, după care vom pleca duminică la Jupiter, la trainingul pe care m-am angajat să îl susţin. Nu mi se pare deloc uşor (sunt singurul instructor pentru toată sesiunea, şase zile a câte patru ore) şi mai ales nu sunt în dispoziţie să predau...cum am venit, mi-am descărcat din reţea o grămadă de piese cu Celia Cruz şi Gloria Estefan. Înainte de călătoria în Spania nu eram deloc o fană a muzicii latino, dar acum mi se pare că îmi aduce ceva din atmosfera optimistă şi plină de viaţă în care am trăit timp de două săptămâni.
Şi lui M. pare că i-a prins bine călătoria...s-a vindecat de răceală în două zile şi se simte foarte bine: nici nervos, nici frustrat. Am repetat foarte puţin în această călătorie, condiţiile nu ne-au permis prea mult. Oricum până duminică nu am timp să testez nimic...am reuşit să structurez ce voi preda pe zile şi acum compun prezentările în Power Point (am terminat două prezentări ieri şi mai am încă patru până mâine seară). Noroc cu C., naşa lui M., care va veni cu noi în această vacanţă. Este singura persoană care se descurcă cu M. fără instruire specială, am urmărit-o în vizitele de până acum cum a descoperit spontan multe elemente din ABA (aşa de bine o conduc sentimentul şi intuiţia...): captarea atenţiei, folosirea promptului, împletirea jocului cu învăţarea, exploatarea interesului copilului pentru anumite jucării sau activităţi (usw.). Şi pentru ea va fi a doua vacanţă, a mai fost la Eforie în august, la vila unor prieteni de familie.

Back to our country

Miercuri, 30 august 2006

Iată-ne înapoi în România...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...

Other guests are coming

Luni, 28 august 2006

Aseară T. ne-a invitat pe toţi la restaurantul ei favorit, în centrul istoric al Palmei. Un restaurant mic, la subsol, cu pereţi reci stil catacombă dar decorat (cu fel de fel de ornamente vechi care creează atmosferă). Spaţiul e atât de mic încât e greu şi pentru clienţi şi pentru cei care servesc să se strecoare printre mese.T. se conversează afabilă cu ospătarul, care o ţine minte de când tot vine aici. Comandă două tăvi, una cu pescarritos con cerveza şi unul cu calamarritos (inele de calamar) din care urmează să ne servim fiecare. Mie însă mi se pare prea cald şi nu am poftă de mâncare... M-am întrebat cum o să rabde M. spaţiul atât de strâmt. Surpriză, e atât de impresionat că a intrat într-un restaurant, încât stă cuminte pe locul lui. Soarbe cu deliciu sucul din pahar şi gustă câteva hamsii prăjite. Noroc că T. şi E. consumă repede tăvile cu mâncare, fac câteva poze, şi plecăm.
Astăzi, T. va avea o zi complicată. Acum o săptămână a primit o scrisoare surpriză de la V. şi A., un cuplu cu care era "colegă de cameră" în facultate şi care s-au căsătorit ulterior. Acum au venit pentru două săptămâni în vizită la sora lui V. care lucrează la Castellon, unde este cea mai mare comunitate de români...(T. spune că este urât la Castellon, " ca la ţară"). T. are oarece frustrări legate de ei, pentru că în ultimii ani mai mult ea a ţinut legătura cu ei decât invers - când a fost în România, a făcut un drum special la Iaşi să îi vadă, iar ei nu i-au scris mai deloc până acum. Totuşi, ea i-a convins în mailurile pe care le-au schimbat săptămâna asta să viziteze Palma, şi le-a găsit un bilet avantajos la feribotul care traversează noaptea marea spre insulă (ajunge la ora nouă dimineaţa, ea a plecat spre port să îi aştepte). Urmează mişcări de trupe complicate în apartamentul acesta mic: eu şi M. plecăm la plajă (este ultima zi de plajă şi probabil cea mai lungă) şi îi lăsăm pe ei să doarmă în locul nostru. După-masă, program de plimbare pentru toată lumea. Iar deseară, după cină, T. îi va duce la hotelul ei din Portals Nous unde îi va caza clandestin într-o cameră între ora 11,00 şi 6,00 dimineaţa...să sperăm că programul pe care l-a făcut T. (se vede că lucrează în turism!) va ieşi bine pentru toată lumea.