Last week-end in Spain

Duminică, 27 august 2006

Ieri dimineaţă am fost cu T. la Arenal, o altă staţiune aproape de oraş. O aşteptare lungă în staţia aglomerată care i-a tăiat lui M. toată răbdarea...mai ales că vedea lângă staţie un Mac Donalds şi îmi tot arăta să mergem acolo. I-am distras atenţia cu o fântână arteziană...e greu să îi explic că nu avem nici bani prea mulţi, nici timp. Apoi, a văzut în staţie o bătrână care arăta ciudat (parcă ar fi fost de lemn, a observat T.) şi a făcut o criză de nervi, nu ştiam cum să îl poziţionăm să nu o mai vadă...bine că a venit autobuzul şi i-a trecut. Apoi, un drum lung cu autobuzul (şi el aglomerat) până la marginea de est a oraşului. În staţiune (înţeleg că aici vin majoritatea românilor) am găsit o plajă mai lată decât cea de la Cala Major, cu nisip fin, hoteluri aliniate de-a lungul ţărmului, seamănă cu Mamaia. Vremea superbă, ca întotdeauna...nu aş mai pleca niciodată de aici.

A flu in summertime

Sâmbătă , 26 august 2006

Chiar dacă e vară, E. a avut o răceală cu temperatură duminica trecută...de la aerul condiţionat din autobuze, spunea el (într-adevăr, e exagerat aerul uneori în autobuze, parcă ai fi în frigider, iar variaţia accentuată de temperatură nu are cum să fie bună). Noi ne-am ferit, dar viruşii erau în casă...aşa că i-am luat. De marţi- miercuri, a început să se observe şi la mine şi la M. (avem la noi medicamente aduse din România). Totuşi, am continuat să mergem la plajă pentru că aşteptăm marea asta de ani de zile. Numai că acum tuşim amândoi atât de rău, încât vecinii de umbrele se uită surprinşi la noi când ne aud pe plajă. Răceala i-a agravat lui M. lipsa poftei de mâncare, sunt zile în care înghite doar puţin suc şi iaurt (şi acelea, pe plajă).
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.

Different philosophies of life

Vineri, 25 august 2006

Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.

The castle of Chopin

Joi, 24 august 2006

Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.

Another place: Santa Ponsa

Marţi, 22 august 2006

M. a învăţat să sară valul...nu de la mine, de la o fetiţă din Italia cu care s-a împrietenit pe plajă. (Văd că se simte mult mai bine aici decât în România, pentru că nu îl întreabă nimeni: "dar tu de ce nu vorbeşti?"). După o repriză nonstop de sărit nu puteam să îl mai scot din apă (după varianta "sărit simplu" ajunseseră şi la varianta "sărit valul în patru labe") noroc că au chemat-o părinţii pe fetiţă. La viitoarea intrare în apă o tot căuta cu privirea pe prietena cea nouă, dar dezamăgire...plecaseră la masă, probabil.
În ansamblu M. se comportă nemaipomenit de bine. Nu a avut nici cel mai mic protest pe plajă sau în autobuze. A învăţat repede că există un ritm în apă - afară sub umbrelă - şi iar afară, şi nu are nici o obiecţie - pe plajă stă şi se joacă în nisip (cam stereotip). Depărtarea de plajă face să avem o singură ieşire pe zi la mare, de multe ori în segmentul 10,00-14,00 (nu este cel mai bun segment, dar avem cremele de protecţie cele mai puternice şi nu ne expunem deloc la soare după 11,00). După-masa, plimbare şi loc de joacă...
Ieri am avut un program diferit pentru că T. a avut o zi liberă şi l-a invitat pe un prieten de-al lor, J., care ne-a dus cu maşina la o altă staţiune, Santa Ponsa. Din câte spun ei, staţiunea este mai scumpă decât altele şi este frecventată în principal de nemţi. Într-adevăr, designul staţiunii mi s-a părut mai special, dar era şi datorită reliefului: un hibrid între munte şi deal, rotund ca şi cum ar fost desenat de un compas, se ridica imediat lângă mare. Însă muntele era pietros (fără să fie abrupt), nu avea flora bogată mediteraneană obişnuită aici: în sus pe munte era construită o alee în trepte lângă care se înşirau hotelurile, toate reluînd linia de relief a muntelui (predominau liniile rotunde, inclusiv la partea terminală). Priveliştea era inedită atât de pe munte spre plajă cât şi dinspre plajă spre munte....Vremea a fost minunată iar apa, spre deosebire de golful nostru, nu avea nici cel mai mic val.

Living-together difficulties

Duminică, 20 august 2006

Nici nu am ajuns bine, că au început problemele inerente tututor vizitelor: T. are reguli stricte legate de curăţenia şi folosirea utilităţilor din casă, în timp ce eu sunt îngrijorată că M. nu mănâncă absolut nimic de când am ajuns aici (ei au un frigider scund şi o plită cu foc mic pe care nu se pot găti mâncărurile de pe "lista lui M.") aşa că am început să îi duc biscuiţi şi iaurt şi în cameră, doar-doar o să înghită ceva. Nici acasă nu mănâncă prea mult, dar aici nu recunoaşte ambalajele, în afară de iaurt şi ceva creme nu a acceptat nimic. T., care urăşte firimiturile, mi-a pus în vedere să nu mai intru în cameră cu mâncare. Fiecare cu perspectiva ei...mă conformez, pentru că nu suntem la noi acasă. De asemenea T. a fost oripilată când a văzut cum se joacă copiii în nisip la locul de joacă: mi-a spus că ea nu îl va lăsa niciodată pe copilul ei să se joace în nisip, să se murdărească şi să aducă nisip în casă. I-am spus că sunt sincer îngrijorată cum îi va fi copilului ei când îl va face, dacă are de gând să îl streseze cu interdicţii.
Altă problemă se leagă de incapacitatea lor de a relaţiona într-un fel oarecare cu M. Ei ne-au invitat aici cu cele mai bune intenţii, însă probabil au văzut problema la nivel poetic: pentru că nu au copii nu sunt deloc obişnuiţi să vorbească sau să se poarte cu un copil. M. a fost în primele zile cam provocator cu T. pentru că o consideră agresivă, din câte mi-am dat seama. Din fericire ea a ales să îl ignore, aşa că şi el a început să evolueze paralel cu ea. E. pare foarte interesant pentru M., pentru că nu a avut ocazia să stea cu tatăl lui şi în consecinţă nu a avut pe nimeni de genul masculin cu care să se identifice. Însă nu ştiu de ce, în afara câtorva tentative de a se juca cu M. la modul gâdilat, prinselea, luat în braţe (cu reacţii bune de la M., jocul îl tentează întotdeauna) E. nu prea îi dă atenţie. Ştiu că E. îşi doreşte mult un copil, de aceea speram ca M. să culeagă mai mult din această vizită la nivel relaţional. Probabil că pe ei îi descumpăneşte lipsa de iniţiativă a lui M., indiferenţa lui aparentă şi alergatul lui repetitiv de pe terasă seara, în timpul discuţiilor noastre.
Dacă este să privesc lucrurile prin perspectiva lui M., este de înţeles de ce i se pare totul neinteresant: T. deschide fel de fel de discuţii literar-filosofice sau care compară Romania cu Spania. E. vorbeşte în spaniolă iar T. traduce româna în spaniolă şi invers. Sunt conversaţii lungi, plăcute pentru adulţi, dar plictisitoare pentru un copil autist plecat de acasă, rămas fără jucării şi fără terapie. În prima seară (miercuri) ei au pus un film lung la video cu un interviu cu Marguerite Yourcenar, iar M. era cumplit de plictisit şi se aşeza în faţa televizorului ca să atragă atenţia (normal, ce să facă într-o cameră de zece metri pătraţi în care nimeni nu se juca cu el?) dar nu primea decât un "dă-te la o parte" de la gazde.
Acestea ar fi problemele. Însă soarele Spaniei este minunat, partea veche a oraşului pe care am văzut-o câteva zile la rând (după-masa, când nu mai avem program de plajă) are o atmosferă foarte specială, şi a început să îmi placă muzica sud-americană din care gazdele îmi oferă audiţii din belşug.

An afternoon in Portals Nous

Vineri, 18 august 2006

Ieri după masă (joi) T. ne-a luat cu ea la hotelul unde lucrează ca să ne mai arate şi împrejurimile oraşului. Hotelul ei, Montemar, este în staţiunea Portals Nous care nu este pentru turişti, ci mai mult pentru vest-europenii care au case de vacanţă. Hotelul e singuratic şi aşezat pitoresc pe un deal, ceea ce îi dă o vedere splendidă asupra staţiunii, până departe la mare. M-a cucerit liniştea şi estetica acestor case scumpe de vacanţă: nimic din stilul kitsch al caselor nou construite în staţiunile româneşti. Şi nimic din oportunismul strident al îmbogăţiţilor tranziţiei. Toate casele sunt solid construite, cu un design discret dar distins, şi din toate grădinile se revarsă colecţii luxuriante de flori în toate culorile florei mediteraneene, cu parfumuri ameţitoare...Oare cum poate fi viaţa într-un asemenea paradis? Încerc să îi arăt lui M. casele sau grădinile mai deosebite, dar pe el nu îl interesează arhitectura şi nici florile. Probabil i se pare prea linişte...Îmi pare rău că nu am nici aparat de fotografiat, nici cameră de filmat (biletele de avion ne-au mâncat aproape toate economiile) această după-amiază deosebită va rămâne numai în amintire.
Ajunşi la hotel, T. ne întreabă dacă vrem să rămânem acolo la piscină sau să coborâm la plajă, care este destul de departe...îi spun că vrem la mare!! de o mie de ori, la mare!! Aşa că am intrat din nou, cu mare plăcere, în expoziţia de case, până când am ajuns jos... Pe plajă a fost înnorat şi cam frig (dimineaţa plouase din nou). Însă M. şi-a amintit despre după-amiaza de miercuri şi a făcut paşi noi în relaţia lui cu marea: acum a îndrăznit să meargă spre malul apei şi să se bage cu picioarele. Cam periculos, pentru că erau valuri (nu înota nimeni) şi apa era încă rece de la ploi...el era însă entuziasmat şi nu se gândea că ar putea să răcească.

Azi-dimineaţă (au trecut ploile, azi a fost soare strălucitor) am ieşit pentru prima dată la plajă singuri...spre liniştea mea, s-a adaptat destul de repede. Stă pe pătură sub umbrelă, şi se joacă în nisip (cam repetitiv). În apă a descoperit destul de repede că îl ţine la suprafaţă şi pluteşte pe colac ca pe o plută...nu are emoţii când descoperă că nu mai ajunge cu picioarele la pământ. Îi place să se lase dus de valuri. Apa aici în golful Cala Major este verde azuriu şi foarte limpede, se vede nisipul pe fund. Intrarea este lină, cine vrea să înoate trebuie să meargă foarte departe. Pentru că golful este larg, se formează valuri spumoase care amuză atât copiii cât şi adulţii. Am încercat să îl învăţ pe M. să sară valul, dar nu a înţeles...
Societatea de pe plajă este foarte civilizată (vest europeni) se aud toate limbile, dar este de remarcat bunul simţ al turiştilor: nimeni nu aruncă gunoi pe plajă, nimeni nu vorbeşte tare, nimeni nu bea bere. Din păcate, nu stăm decât două săptămâni aici!

First sea meeting

Joi, 17 august 2006

În continuare, despre ziua de ieri. După ce mâncăm pe terasă (este aproape patru după-masa) în sfârşit vine momentul întâlnirii cu marea....T. vine şi ea cu noi la plajă, dar ne spune să ţinem minte drumul, pentru că în zilele următoare ne vom duce singuri.
Autobuzul ne face să vedem o bună parte din oraşul care mi se pare grandios de această dată: portul imens cu vapoare şi bărci de agrement, mult mai mare decât cel bine ştiut de la Constanţa; castelul de vară al regilor Spaniei, Marivent, de-abia ghicit în spatele zidurilor; zona de est a oraşului, în care relieful e mai abrupt şi hotelurile încep să fie aşezate pe mai multe niveluri. În fine, coborâm la plaja Cala Major, iar T. îmi arată fereastra apartamentului în care au stat doi ani, până în primăvară, chiar lângă plajă (înghit în sec: ce bine ar fi fost să stea şi acum!!).
Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig...plaja e cam goală iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Sunt cam anxioasă cu privire la M.: cum se va comporta? Observ că la început i se pare nostim că toată lumea stă pe pături, în costume de baie...nu are reguli şi experienţe legate de o asemenea situaţie aşa că experimentează: dacă le pune nisip pe pătură, oare îl vor băga în seamă?...Obţine câteva priviri de circumstanţă dar se lămureşte curând că indivizii ăia nu sunt prietenii noştri...aşa că preferă să se joace în nisip cu jucăriile. Într-un târziu vede marea (el are probleme cu a remarca lucrurile din mediu, nu prea se uită la distanţă). Pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: îşi dă seama că este o întindere nemărginită şi pare uimit şi puţin speriat. O vreme se uită din când în când, fără să se ridice de lângă jucării...apoi, încet, prinde curaj. Îl ajută şi valurile (e vremea fluxului), care sunt atât de mari încât ajung până la umbrele şi la şezlogurile pe care nu mai stă nimeni. Înaintează pâna la nisipul umed şi se uită la valurile care se întind şi se retrag...nu ştie ce substanţă este, îi e frică. De câte ori vine marginea unui val, se retrage (este foarte departe pe plajă, nu ajunge spre el decât un strat fin de apă). În cele din urmă un val subţire şi perfid îl ia prin surprindere şi i se strecoară sub tălpi. Răceala i se pare cunoscută şi înţelege în sfârşit ce îi spun de o vreme: este apă...este doar apă...Din momentul în care a înţeles asta prinde curaj, ce a mai rămas din timp (cam o oră) face curse de alergare prin nisipul umed, stropind în toate părţile când nimereşte peste marginea unui val. Lumea se retrage încet- încet de pe plajă, aşa că nu deranjează pe nimeni...se pare că ne-am descurcat bine la prima întâlnire cu marea.

First morning in Palma

Joi, 17 august 2006

Suntem în centrul Palmei, pe o stradă cu case şi blocuri scunde, toate în stil mediteranean: seamănă puţin cu oraşele franceze, dar spaţiile sunt mai generoase aici. Apartamentul pe care l-au închiriat este vechi, din perioada interbelică: se pare că a fost clădit peste apartamentul de la parter de doi burghezi mallorcani pentru cele două fete tinere ale lor. Spaţiul este ciudat distribuit: începe cu o scară abruptă şi interminabilă (acum înţeleg de ce erau ei îngrijoraţi! şi eu voi fi, dacă M. cade pe scara asta nu ajunge viu până jos) continuă cu o cameră de zece metri pătraţi în dreapta, în faţă cea de-a doua cameră, lungă, care slujeşte şi de bucătărie (are o plită, chiuvetă şi frigider) şi, la capăt, baia. În total, cam douăzeci şi cinci de metri pătraţi locuibili...completaţi însă, în cel mai pur stil spaniol, de două terase imperiale: una pleacă din camera cea lungă şi urcă sus de tot cu încă un nivel, oferind privelişte la stradă: probabil a fost gândită pentru cele două domnişoare spaniole (ajunse acum ambele fete bătrâne, din câte spune T.).T. şi E. nu prea o folosesc pentru că nu au ce să vadă pe stradă: terasa este locuită mai mult de pisici. În schimb, terasa din spate (la acelaşi nivel cu camerele, ieşirea pe lângă baie) este o minune: are cam 15 metri pătraţi şi este foarte liniştită, are vedere la o curte interioară nelocuită. În jur sunt câteva acoperişuri şi încă două terase vecine la fel de mari. Aici T. şi E. iau masa şi petrec seri frumoase, cu sau fără musafiri. Sunt o mare iubitoare de terase şi vederea ei mă încântă.
Ieri dimineaţa, dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi zbughit-o direct spre mare pe care nu am văzut-o încă (şi mi-e atât de dor!), dar T. care are un simţ practic deosebit face un program de organizare, şi-a luat o zi liberă azi ca să ne orienteze: ne arată supermarketul Mercadona aflat la trei străzi mai încolo, ne sfătuieşte să nu cumpărăm mâncare decât de acolo sau de la Carrefour dar acela este foarte departe, ne va duce tot ea. Ne ia o cartelă de autobuz şi ne învaţă strictul necesar despre calătorii (suntem departe de plajă, cu autobuzul 20-25 de minute). Ne arată împrejurimile care sunt superbe, la cinci minute de casă este un parc mare care are şi un loc de joacă modern pe care M. îl apreciază foarte mult. Parcul are şi fântâni arteziene, e construit pe un râu pitoresc traversat de două poduri scurte pe care turiştii se fotografiază. Dincolo de parc începe partea istorică a Palmei (nelocuită, folosită mai mult pentru distracţie). Văzut ziua, oraşul pare şi mai frumos decât mi s-a părut noaptea: în orice parte ai privi vezi palmieri, flori mediteraneene (muşcate uriaşe şi flori mari, colorate exotic: roz, ciclam, vernil). Nu se văd nicăieri gunoaie abandonate şi spărturi în asfalt, ca la noi acasă...străzile au un asfalt neted şi fără fir de nisip pe ele. Asta înseamnă o foarte bună organizare, pentru că oraşul e plin de turişti şi foarte viu: maşinile par multe şi grăbite, dar şi pietonii sunt numeroşi: nu am văzut nicăieri atâtea mame cu bebeluşi la plimbare, semn de prosperitate economică.

The first plane flight for M.

Miercuri, 16 august 2006

Suntem în avion...Ne găsim locurile şi ne aşezăm, îl las pe el la mijloc şi eu stau la culoar. Stewardesa spaniolă ne face instructajul pentru aterizarea forţată. Am emoţii legate de comportamentul copilului, încât nu înţeleg nimic...şi nici nu prea aud din cauza motoarelor pornite. Mă întreb cum o să îi explic lui M. plecarea avionului. Însă el rezolvă problema în modul cel mai simplu: în momentul în care începe zgomotul asurzitor pentru decolare adoarme instantaneu...oboseala sau neputinţa de a-şi explica ce se întâmplă au avut un efect de somnifer. Şi nu se trezeşte până la destinaţie...două ore şi jumătate destul de lungi. Plus o mică întârziere din cauza turbulenţelor de aer. După aceea am aflat că turbulenţele nu sunt ceva obişnuit (însă eu nu intru în panică în asemenea împrejurări). Noroc că M. doarme, altfel i-ar fi fost rău. Stewardesele sunt grăbite şi cam plictisite, până aici nimic din mitul european al străinilor serviabili: vor să scape cât mai repede de noi. Parcă dansează printre rânduri cu ceainicele şi cu termosul cu cafea fierbinte. Cofee? Tea? Avionul e plin, mai sunt şi alţi copii însă dorm probabil. În rândul unu (noi stăm spre coada avionului) este şi un bebeluş, de la care nu se aude nici un scâncet. Fericiţi părinţi! Eu la vârsta aceea a lui M. nu puteam să visez nici măcar o plimbare liniştită prin parc....Un grup de adolescenţi zgomotoşi vor să o facă lată şi cumpără vrute şi nevrute de la bufetul suplimentar oferit în avion. Eu am mâncat doar sandvişul care a intrat în costul biletului şi cafeaua, iar sandvişul lui M. l-am băgat prevăzătoare în rucsac. Spre final a rulat un film documentar la televizorul suspendat...a fost o idee bună, ca să mai uităm de turbulenţe. Pe geam nu s-a văzut absolut nimic, întuneric beznă. În sfârşit începem să vedem luminile unui oraş sub avion şi suntem anunţaţi că am ajuns: pilotul execută o aterizare grăbită dar reuşită, pentru care primeşte aplauze...pesemne, mulţi din avion erau la primul zbor şi se întrebau dacă vom ajunge cu bine. Zguduitura l-a trezit şi pe M., care pare că a uitat între timp unde se află. Îşi ia totuşi rucsacul şi coboară ascultător până la autobuz. Se pare că totuşi somnul în turbulenţe nu i-a prins bine: în autobuz scot repede o pungă: când nu are ce să verse din stomacul gol, varsă apă...Noroc că în cinci minute autobuzul ne lasă la peronul de ieşire.
În aeroport ne aşteaptă T. expansivă ca de obicei, în ciuda orei târzii...ajungem într-o jumătate de oră, cu un autobuz destul de gol, la ea acasă. Oraşul pare foarte modern, iar palmierii care se înşiruie în întuneric îmi dau de veste că am ajuns iar în partea de sud a Europei, pe care nu am văzut-o de şase ani, şi de care îmi era dor...În fine, este aproape ora trei noaptea şi preferăm să dormim.

Waiting for the plane

Miercuri, 16 august 2006

Am ajuns de azi-noapte în Spania. Totul a mers ca pe o bandă rulantă, la aeroport nici un incident. Filtrul de trecere mi-a reţinut doar xeroxul după sentinţa de divorţ şi atât (mi-am făcut atâtea probleme!!). De invitaţia trimisă din Spania nici nu m-au întrebat... M. era foarte interesat de cele din jur şi bucuros că plecăm cu avionul. Îl pregătisem cu mai multe zile înainte, aveam un avion mic care îl imita perfect pe cel real şi îl învăţase în Receptive Labels (îl aveam şi acum cu noi ca mostră). Până la îmbarcare timpul a trecut foarte repede, cât am stat în aeroport se făcuse întuneric complet (avionul pleca la 22,25). Sosise clipa adevărului ...mă gândeam de zile în şir la aceste trei ore de zbor. Începusem deja să caut cu mâna prin geantă pastilele de Gravol pe care le păstram cu sfinţenie pentru drumurile cu avionul, să le am la îndemână. În buzunarele laterale ale rucsacului lui M. aveam mai multe pungi pregătite pentru cazul în care i-ar fi venit să verse. Până şi mâncarea o calculasem astfel încât să nu aibă stomacul plin. Totuşi, pe drumul aglomerat spre aeroport avusese un moment în care se înverzise şi a trebuit să oprim maşina.
În fine, îmbarcarea. Ne iau nişte autobuze aglomerate. E foarte cald, a fost o zi toridă şi acum e ora la care iese căldura din asfalt. În sfârşit, începe să se vadă un avion, apoi altul... oprim în faţa celui cu care urmează se zburăm. M. e lipit de geamul autobuzului şi a rămas cu gura căscată...pur şi simplu nu crede că avionul e adevărat: una e să îţi spună mama că o să zbori cu avionul şi alta e să îl vezi în faţa ochilor :) Se uită uimit când la mine când la aparatul de zbor...e o expresie de neuitat. După ce trece prima clipă de surpriză, se repede (cu rucsacul în spate) spre avion. De-abia îl pot ţine, îi calcă pe picioare pe cei din faţă pe scară. Îi e frică să nu plece fără noi...

Preparing for our first holliday

Luni, 14 august 2006

Am început să fac bagajele...T., care a lucrat nu numai la agenţii şi hoteluri ci şi la aeroport, mi-a spus să nu iau nimic important în bagajul care merge la cală, că se poate pierde uşor. Jumătate din geanta de voiaj este un pachet mare de Pampers (nu am reuşit cu M. până acum decât să iasă în parc fără Pampers) aşa că nu e nici o problemă dacă se pierde. Restul, hainele noastre (mai multe pentru M. decât pentru mine) sunt în două rucsace mici pe care le luăm în avion.
Mâine dimineaţa am programat o sesiune cu A. pentru că încerc să îl împărtăşesc dimineaţa înainte de slujbă (am învăţat cu preţul câtorva experienţe amare în care s-a speriat că trebuie să îl duc de sărbători dimineaţa când e biserica goală sau în alte zile de post când nu e slujbă) şi să mă întorc şi eu la biserică după ce îl las acasă.
În mod cu totul neaşteptat, am primit ieri vestea că o colegă de-a mea, D., s-a gândit cum o să ajungem noi la aeroportul Otopeni la o oră de trafic maxim şi vine să ne ia cu un prieten de-al ei care iese de la serviciu la ora 18,00 şi poate să ne ducă la aeroport (avionul pleacă la 22,25). Sunt impresionată de gestul lor, nu sunt obişnuită să îşi piardă cineva după-masa pentru noi. Mă îngrijorează drumul cu avionul pentru că M. a avut de mic un rău de transport foarte pronunţat şi, deşi a mai trecut în ultima vreme şi suportă mai bine drumurile cu autobuzul, nu ştiu cum se va simţi în avion.

Sessions in hot summer

Sâmbătă, 5 august 2006

A fost destul de greu de lucrat cu M. în iulie din cauza căldurii. Uneori refuză programele care nu îi plac (fie lucrez eu fie A.) iar alteori trage de timp...pleacă de la masă, îşi găseşte altceva de făcut. Una dintre sesiunile de săptămâna aceasta s-a desfăşurat în modul cel mai ciudat, în baie. De câtva timp am decoperit că îi place să îl las în cadă cu apă călduţă, să se joace cu spumă şu cu răţuştele. (Am ajuns atât de târziu la formula cu aceste băi mai lungi pentru că până acum îmi era frică să nu se întâmple vreun accident.) Miercuri a hotărât că vrea baie în loc de sesiune, aşa că s-a dezbrăcat şi stătea în cada goală. I-am spus că îi pun apă în cadă doar când terminăm lecţiile. M-am dus rând pe rând cu "materialul didactic" în baie, până când a terminat toate programele (i s-a părut interesant şi le-a făcut pe toate).
În rest, am reuşit să atingem în iulie, datorită răbdării şi perseverenţei lui A., câteva obiective de motricitate din testul Portage: să urce şi să coboare scările alternând picioarele (până acum urca precum copiii mici, cu acelaşi picior) şi să prindă un balon cu două mâini. S-a antrenat de asemenea la alte obiective pe gross motor: să sară de pe un teanc de cărţi, să sară peste o sfoară legată de picioarele a două scaune (dar încă nu le stăpâneşte). Pe fine motor a reuşit să nimerească cinci pioneze cu ciocanul de jucărie şi să taie puţin cu o foarfecă pentru copii. Şi pe self help am atins câteva obiective: deschide şi închide nasturii mari la un pulover de lână întins pe masă, pune haina pe umeraş (în lucru). Dintre programele curente la masă, cel mai slab merge imitaţia verbală. Am retras pe rând toate silabele pe care le încercam şi am rămas cu "ba" şi "pa" dar şi pe acestea le confundă şi uneori refuză chiar să încerce...A. mi-a povestit că într-o sesiune a spus spontan într-o pauză (a imitat-o): haide, gata. Dar a fost doar o întâmplare, nu s-a mai repetat niciodată de atunci. M. va pleca în vacanţă mut ca o lebădă...

A second sea holliday

Sâmbătă, 29 iulie 2006

În mod cu totul neaşteptat, s-a ivit o propunere să fiu instructor de training la mare, pentru o societate de stat foarte întinsă în teritoriu. Ei ar fi vrut în a doua jumătate a lui august, dar am spus că nu mă întorc până pe 29...se pare că sunt strânşi cu uşa şi nu îşi permit să renunţe la serviciile mele, aşa că s-a stabilit perioada 3-9 septembrie, la hotelul California, în staţiunea Jupiter. Nu mai trebuia decât să găsesc o însoţitoare care să se ocupe de M. în timpul cât predau (trei ore pe zi). Din păcate A. nu vrea să meargă, nu îi place marea şi ar vrea doar la munte. Nici să o chem pe I. nu ar fi o soluţie, şi ea spunea că o enervează marea. Dar ce ghinion am avut! Să mă fi luat pe mine cineva la mare în facultate, să îmi plătească hotelul, trenul, masa şi salariul, ar fi fost nemaipomenit...Caut alte soluţii. Naşa lui M. nu a ratat marea în nici o vară până acum. Din fericire, o tentează să meargă cu noi, deşi are deja aranjat în august un sejur la vila unor prieteni. Le comunic celor de la E*** că vom fi trei persoane şi încep să scriu planul de curs pentru training...