Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu