Iată-ne înapoi în România...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu