Când am fost ultima dată la doctorul Naghiu a exprimat o idee interesantă (nu ştiu dacă era ideea lui sau a citit-o undeva). Anume, că unii părinţii nu reuşesc să îşi ajute copiii autişti pentru că ţin doliu după copilul din imaginaţia lor. Este adevărat că atunci când ne-am pregătit să avem un copil am proiectat o imagine a lui...am aşteptat un altfel de copil decât cel pe care îl avem. Este un efort detaşarea de imaginea proiectată pentru a o vedea pe cea reală...pe copilul real, care are nevoie de acceptare, răbdare, ajutor şi implicare. Şi de multe renunţări din partea părinţilor (unii sunt dispuşi să renunţe, alţii mai puţin). Din ce am văzut până acum îmi dau seama că unii reuşesc să iasă din starea de doliu interior, alţii nu. La cei care nu reuşesc să iasă din această stare, legătura emoţională cu copilul este tăiată - iar dacă nu are legătură emoţională cu părinţii (cu mama, în special) nu are nici o ancoră în lumea reală. Terapia ABA îi dă instrumentele necesare pentru a cunoaşte această lume şi pentru a comunica cu cei din jur, însă acestea se întâmplă doar la nivel cognitiv...la nivel afectiv, există resorturi la care intervenţia din afară nu are acces.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu