Joi, 27 iulie 2006
După multe "incertitudini" tipic româneşti, astăzi a avut loc un eveniment important pentru traseul meu profesional. Concentrată cum sunt pe terapia lui M., m-am implicat foarte puţin afectiv şi am cheltuit minimul necesar (atât material cât şi simbolic) ca să iasă bine. Fiind vară şi lumea plecată în concediu, evenimentul şi sărbătorirea obligatorie de după au avut o audienţă redusă, cam 15-20 de persoane...foarte bine, pentru că nu sunt dornică de sărbătoriri artificiale şi nici nu îmi place să cheltuiesc bani doar pentru a-mi demonstra statutul social. Am avut câteva prietene/colege care m-au ajutat (una cu maşina, alta cu laptopul, alta cu "problemele administrative"). Nu am avut emoţii şi nimic nu s-a desfăşurat altfel decât m-am aşteptat.
Pentru M. a fost doar o zi obişnuită de iulie, căldura s-a înmagazinat în pereţi astfel încât în apartament circulă cu greu aerul...nu are chef de lecţii, dar nici afară nu se poate ieşi din cauza caniculei. Sesiunea lui M. cu A. a fost programată exact pe durata evenimentului. A. ştie despre ce este vorba şi cât am muncit ca să ajung în acest punct; este emoţionată, îmi spune când ies pe uşă "Să vă ajute Dumnezeu!". Afecţiunea ei discretă mă mişcă...dar pe mine mă interesează mult mai mult recuperarea lui M. decât titlul de astăzi, pentru care fac doar act de prezenţă.
După ce m-am întors (este ora trei după-amiază), epuizarea îşi spune cuvântul: îi fac mamei la telefon un sumar al evenimentului (ea nu iese din casă şi nu a putut fi prezentă) după care închid toate telefoanele, calculatorul şi interfonul, îl las pe M. la televizor şi cad într-un somn cum nu am avut de ani de zile....
După multe "incertitudini" tipic româneşti, astăzi a avut loc un eveniment important pentru traseul meu profesional. Concentrată cum sunt pe terapia lui M., m-am implicat foarte puţin afectiv şi am cheltuit minimul necesar (atât material cât şi simbolic) ca să iasă bine. Fiind vară şi lumea plecată în concediu, evenimentul şi sărbătorirea obligatorie de după au avut o audienţă redusă, cam 15-20 de persoane...foarte bine, pentru că nu sunt dornică de sărbătoriri artificiale şi nici nu îmi place să cheltuiesc bani doar pentru a-mi demonstra statutul social. Am avut câteva prietene/colege care m-au ajutat (una cu maşina, alta cu laptopul, alta cu "problemele administrative"). Nu am avut emoţii şi nimic nu s-a desfăşurat altfel decât m-am aşteptat.
Pentru M. a fost doar o zi obişnuită de iulie, căldura s-a înmagazinat în pereţi astfel încât în apartament circulă cu greu aerul...nu are chef de lecţii, dar nici afară nu se poate ieşi din cauza caniculei. Sesiunea lui M. cu A. a fost programată exact pe durata evenimentului. A. ştie despre ce este vorba şi cât am muncit ca să ajung în acest punct; este emoţionată, îmi spune când ies pe uşă "Să vă ajute Dumnezeu!". Afecţiunea ei discretă mă mişcă...dar pe mine mă interesează mult mai mult recuperarea lui M. decât titlul de astăzi, pentru care fac doar act de prezenţă.
După ce m-am întors (este ora trei după-amiază), epuizarea îşi spune cuvântul: îi fac mamei la telefon un sumar al evenimentului (ea nu iese din casă şi nu a putut fi prezentă) după care închid toate telefoanele, calculatorul şi interfonul, îl las pe M. la televizor şi cad într-un somn cum nu am avut de ani de zile....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu