Vineri, 13 iulie 2006
Alaltăieri am fost într-o excursie cu M. în oraşul meu natal. Aveam de rezolvat o problemă administrativă (un supliment la succesiunea tatălui meu), de văzut o prietenă din şcoala generală (C., are un bebe de şase luni), şi de dat o parte din banii de bilet pe care îi datorez lui T. părinţilor ei care locuiesc tot acolo. Dincolo de asta, m-am gândit la excursie ca la o probă: M. nu a fost niciodată cu mijloace de transport în călătorii mai lungi de o oră, nu se ştie dacă nu o să i se pară ciudat că nu mai vede locurile familiare. Când era mai mic ne-am mutat două veri la rând în alt oraş unde locuia mama mea pe vremea aceea, iar procesul de adaptare nu a fost deloc uşor. În Spania vom pleca pentru două săptămâni şi nu aş vrea să am surprize, mai bine îl observ de pe acum.
Aşadar am plecat la prima oră (nu a protestat deloc că l-am trezit la ora 4,00) cu un tren Intercity care i-a plăcut: a stat în compartiment şi s-a uitat pe geam, nu a vrut să se plimbe. Ne-am oprit la prietena mea C. (ea stă aproape de gară) ca să îi lăsăm hainele pentru bebe (am selectat haine între 1- 3 ani din ce mai aveam de la M.). La C. acasă e o atmosferă foarte prietenoasă, fetiţa mică e cuminte încât nu trebuie nimeni să o distreze. Râde veselă la M. şi cere energic prin gesturi să fie lăsată în aceeaşi cameră cu el. După obiceiul casei, mai vin încă una-două prietene de-ale ei şi o vecină în vizită...uitasem cât de încet curge timpul în provincie. Se discută şi despre copiii cu probleme - există şi acolo, după cum bănuiam, se povestesc cazuri văzute şi auzite. Nimeni nu a auzit despre ABA, nu există specialişti, doar nişte centre în care copiii pot să se joace. Observ că prietena mea C. crede că exagerez când vorbesc despre problemele lui M. - crede că va vorbi oricum mai târziu şi că înţelege tot. (Aşa pare, dar ABA mi-a arătat că nu este decât o aparenţă.)
Plecăm (e încă dimineaţă) spre notariat, care e în alt cartier...mergem pe jos pe una din arterele principale care merge de la gară spre centru. Pe drum, sunt luată prin surprindere: fără nici o legătură cu nimic, M. izbucneşte într-un plâns deznădajduit şi nu vrea să meargă mai departe. Se agaţă de mine şi încearcă să mă oprească din drum. Încearcă să se urce în braţe dar nu pot să îl iau, pentru că este prea înalt şi prea greu. Plânge (nu ţipă) deci nu e vorba de o angoasă de nenumit, ci un comportament normal...nu poate vorbi, trebuie să ghicesc care este problema. În timp ce încerc să îl liniştesc, scotocesc cu disperare printre amintiri...ce ar putea să îl sperie în oraşul acesta complet nou? Din fericire în mintea mea se face destul de repede lumină - a auzit că "mergem la notar" şi cum termenul acesta e complet nou îşi închipuie că e legat de el, că vreau să îl las acolo. Îi spun: "Puişor, mergem doar la plimbare, nu vreau să te las nicăieri! Nu te lasă mama la nimeni! Am venit doar să ne plimbăm". Am văzut aproape imediat că am nimerit şi plânsul începe să scadă în intensitate...dar se lasă greu convins. Nu a ştiut cum să explice trenul şi oraşul şi le-a legat de o idee formată mai demult - ideea greşită că aş vrea sau aş putea să îl abandonez undeva (probabil vorbe pe care le-am spus la supărare, când era mai mic? am simţit adeseori că se pot face multe greşeli cu un copil mic, imaginarul lor este bogat şi cred tot ce li se spune). Faptul că el a crezut cine ştie cât timp una ca asta mă răneşte profund. Cât e de singur în lumea lui...nu poate să comunice, nu poate să îmi spună ce îl sperie, de ce se teme...
În fine, ca să îl fac să-şi recapete calmul îi pomenesc de MacDonalds (am văzut un semn pe stradă pentru şoferi, înseamnă că e unul în zonă). Toată primăvara, când ieşea de la grădiniţă, îl duceam la MacD. pentru socializare şi ca răsplată pentru comportamentul cooperant. Acum Mac D. poate să funcţioneze ca un reper cunoscut într-un oraş nou care i se pare o ameninţare. Pare satisfăcut de idee şi mergem în continuare până ieşim în alt bulevard, în zona centrală. Acum am început să mă întreb ce facem dacă nu găsim MacDonalds-ul?! Nu am fost demult în oraşul ăsta, nu mă mai orientez bine...însă e un MacDrive destul de vizibil, îl găsim deşi a fost destul de mult de mers. Aici îşi revine cu cartofi prăjiţi şi suc în faţă, şi la joacă pe un tobogan interesant, care îl acaparează. După o oră de stat pe aici (mai sunt câţiva copii), a uitat dilema de mai devreme. Ajungem în sfârşit şi la notar: ghinion, notariatul este închis pentru vacanţă (?!). Plecăm cu un tramvai spre părinţii lui T. Aici stăm cam două ore la povestiri despre T., E. şi Spania. M. ascultă un sfert de oră conversaţia şi pesemne nu i se pare periculoasă: îi place răcoarea şi liniştea, se întinde pe canapea şi adoarme...se trezeşte cam când e timpul să plecăm înapoi la C. să ne luăm bagajul simbolic.
La C., o nouă provocare pentru M.: a venit o cunoştinţă cu un băieţel de patru ani în vizită şi începe un joc cu scaunul de maşină al fetiţei mici, scaun pe care amândoi îl transformă în balansoar improvizat. Însă nu încap amândoi, începe o competiţie. Copilul celălalt devine agresiv, iar M. e îngăduitor, nu îi răspunde cu aceeaşi monedă. În final jocul ia sfârşit, tatăl şi băieţelul pleacă...mi-a plăcut că M. a reacţionat bine cu copilul, şi-a temperat reacţiile. În toată excursia nu am avut nici o criză de angoasă cum se mai manifestă uneori în casă sau la grădiniţă (ceea ce este grozav) nu a avut nici un comportament autostimulativ, iar reacţiile lui la cererile mele au fost foarte bune (cooperant).
Plecăm înapoi spre casă cu un tren de seară, ca să fie răcoare..îi spun că ne întoarcem acasă. A înţeles, e liniştit şi pe la ora 20,30 adoarme (compartimentul a rămas gol). Îl trezesc când intră trenul în gară şi îl întreb dacă i-a plăcut excursia: zâmbeşte somnoros, se pare că totul e OK.
Alaltăieri am fost într-o excursie cu M. în oraşul meu natal. Aveam de rezolvat o problemă administrativă (un supliment la succesiunea tatălui meu), de văzut o prietenă din şcoala generală (C., are un bebe de şase luni), şi de dat o parte din banii de bilet pe care îi datorez lui T. părinţilor ei care locuiesc tot acolo. Dincolo de asta, m-am gândit la excursie ca la o probă: M. nu a fost niciodată cu mijloace de transport în călătorii mai lungi de o oră, nu se ştie dacă nu o să i se pară ciudat că nu mai vede locurile familiare. Când era mai mic ne-am mutat două veri la rând în alt oraş unde locuia mama mea pe vremea aceea, iar procesul de adaptare nu a fost deloc uşor. În Spania vom pleca pentru două săptămâni şi nu aş vrea să am surprize, mai bine îl observ de pe acum.
Aşadar am plecat la prima oră (nu a protestat deloc că l-am trezit la ora 4,00) cu un tren Intercity care i-a plăcut: a stat în compartiment şi s-a uitat pe geam, nu a vrut să se plimbe. Ne-am oprit la prietena mea C. (ea stă aproape de gară) ca să îi lăsăm hainele pentru bebe (am selectat haine între 1- 3 ani din ce mai aveam de la M.). La C. acasă e o atmosferă foarte prietenoasă, fetiţa mică e cuminte încât nu trebuie nimeni să o distreze. Râde veselă la M. şi cere energic prin gesturi să fie lăsată în aceeaşi cameră cu el. După obiceiul casei, mai vin încă una-două prietene de-ale ei şi o vecină în vizită...uitasem cât de încet curge timpul în provincie. Se discută şi despre copiii cu probleme - există şi acolo, după cum bănuiam, se povestesc cazuri văzute şi auzite. Nimeni nu a auzit despre ABA, nu există specialişti, doar nişte centre în care copiii pot să se joace. Observ că prietena mea C. crede că exagerez când vorbesc despre problemele lui M. - crede că va vorbi oricum mai târziu şi că înţelege tot. (Aşa pare, dar ABA mi-a arătat că nu este decât o aparenţă.)
Plecăm (e încă dimineaţă) spre notariat, care e în alt cartier...mergem pe jos pe una din arterele principale care merge de la gară spre centru. Pe drum, sunt luată prin surprindere: fără nici o legătură cu nimic, M. izbucneşte într-un plâns deznădajduit şi nu vrea să meargă mai departe. Se agaţă de mine şi încearcă să mă oprească din drum. Încearcă să se urce în braţe dar nu pot să îl iau, pentru că este prea înalt şi prea greu. Plânge (nu ţipă) deci nu e vorba de o angoasă de nenumit, ci un comportament normal...nu poate vorbi, trebuie să ghicesc care este problema. În timp ce încerc să îl liniştesc, scotocesc cu disperare printre amintiri...ce ar putea să îl sperie în oraşul acesta complet nou? Din fericire în mintea mea se face destul de repede lumină - a auzit că "mergem la notar" şi cum termenul acesta e complet nou îşi închipuie că e legat de el, că vreau să îl las acolo. Îi spun: "Puişor, mergem doar la plimbare, nu vreau să te las nicăieri! Nu te lasă mama la nimeni! Am venit doar să ne plimbăm". Am văzut aproape imediat că am nimerit şi plânsul începe să scadă în intensitate...dar se lasă greu convins. Nu a ştiut cum să explice trenul şi oraşul şi le-a legat de o idee formată mai demult - ideea greşită că aş vrea sau aş putea să îl abandonez undeva (probabil vorbe pe care le-am spus la supărare, când era mai mic? am simţit adeseori că se pot face multe greşeli cu un copil mic, imaginarul lor este bogat şi cred tot ce li se spune). Faptul că el a crezut cine ştie cât timp una ca asta mă răneşte profund. Cât e de singur în lumea lui...nu poate să comunice, nu poate să îmi spună ce îl sperie, de ce se teme...
În fine, ca să îl fac să-şi recapete calmul îi pomenesc de MacDonalds (am văzut un semn pe stradă pentru şoferi, înseamnă că e unul în zonă). Toată primăvara, când ieşea de la grădiniţă, îl duceam la MacD. pentru socializare şi ca răsplată pentru comportamentul cooperant. Acum Mac D. poate să funcţioneze ca un reper cunoscut într-un oraş nou care i se pare o ameninţare. Pare satisfăcut de idee şi mergem în continuare până ieşim în alt bulevard, în zona centrală. Acum am început să mă întreb ce facem dacă nu găsim MacDonalds-ul?! Nu am fost demult în oraşul ăsta, nu mă mai orientez bine...însă e un MacDrive destul de vizibil, îl găsim deşi a fost destul de mult de mers. Aici îşi revine cu cartofi prăjiţi şi suc în faţă, şi la joacă pe un tobogan interesant, care îl acaparează. După o oră de stat pe aici (mai sunt câţiva copii), a uitat dilema de mai devreme. Ajungem în sfârşit şi la notar: ghinion, notariatul este închis pentru vacanţă (?!). Plecăm cu un tramvai spre părinţii lui T. Aici stăm cam două ore la povestiri despre T., E. şi Spania. M. ascultă un sfert de oră conversaţia şi pesemne nu i se pare periculoasă: îi place răcoarea şi liniştea, se întinde pe canapea şi adoarme...se trezeşte cam când e timpul să plecăm înapoi la C. să ne luăm bagajul simbolic.
La C., o nouă provocare pentru M.: a venit o cunoştinţă cu un băieţel de patru ani în vizită şi începe un joc cu scaunul de maşină al fetiţei mici, scaun pe care amândoi îl transformă în balansoar improvizat. Însă nu încap amândoi, începe o competiţie. Copilul celălalt devine agresiv, iar M. e îngăduitor, nu îi răspunde cu aceeaşi monedă. În final jocul ia sfârşit, tatăl şi băieţelul pleacă...mi-a plăcut că M. a reacţionat bine cu copilul, şi-a temperat reacţiile. În toată excursia nu am avut nici o criză de angoasă cum se mai manifestă uneori în casă sau la grădiniţă (ceea ce este grozav) nu a avut nici un comportament autostimulativ, iar reacţiile lui la cererile mele au fost foarte bune (cooperant).
Plecăm înapoi spre casă cu un tren de seară, ca să fie răcoare..îi spun că ne întoarcem acasă. A înţeles, e liniştit şi pe la ora 20,30 adoarme (compartimentul a rămas gol). Îl trezesc când intră trenul în gară şi îl întreb dacă i-a plăcut excursia: zâmbeşte somnoros, se pare că totul e OK.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu