Nu ştiu de ce, în săptămâna toridă care a trecut, cei de la centrul de stat au programat o evaluare pentru M. Nu m-am bucurat deloc, pentru că mă gândeam că terapia a început prea de curând ca să îmi folosească la ceva evaluarea. Evaluarea pe care am făcut-o eu (ultima, în luna aprilie) a fost destul de descurajantă: QD - 58 pe scala Portage la începutul terapiei. Ştiu că începusem cu impresia că are 62 dar scorul era greşit: bifasem în continuare nişte itemi cu prea mare încredere. Programele ABA te forţează să vezi ce îi lipseşte copilului, iar evaluarea "optimistă" nu înseamnă decât că se bate pasul pe loc.
Revenind la evaluarea "lor": a fost obositoare ca şi cele anterioare din cauza proastei organizări. Chiar dacă le-au împărţit (două întâlniri marţi şi două întâlniri joi) tot au însemnat ore întregi pierdute...pentru evaluare la doctor, logoped şi psiholog, trebuie să aştepţi la coadă cu pacienţii obişnuiţi (copii cu probleme, şi ei) timp în care te stresezi: să nu se trântească unul pe altul, să nu ţipe, să nu fugă...."să nu". Şi oricum, după atâta aşteptare copiii nu sunt în forma cea mai bună pentru evaluare, sunt necooperanţi şi hiperkinetici. De exemplu, când M. a ajuns la doctor, (după evaluarea la logoped şi o altă coadă pe hol) a intrat doar câteva minute şi apoi a deschis uşa ca să plece, aşa că discuţia s-a desfăşurat cu el stând în uşă. (Doctoriţa a considerat însă un semnal pozitiv faptul că el nu a plecat din încăpere fără mine...)
Problema a fost însă în cabinetul logopedei unde trebuia să i se facă evaluarea...puţin a lipsit ca povestea lui M. să se termine aici. Am intrat şi m-am aşezat pe scaun, iar ea a ales chestionarul şi începuse să îmi pună câteva întrebări...când brusc am observat că M. nu mai este în cabinet. Fiind vară, logopeda avea uşa deschisă la balcon (etajul 1, foarte înalt, casă în stil interbelic), cu perdeaua trasă, iar M. s-a strecurat neobservat în spatele ei. Nu cred că au trecut 30 de secunde până când am fugit după el pe terasă...l-am găsit întins pe burtă pe balustrada lată, uitându-se curios în jos la curtea de ciment. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ieşit în momentul acela! O singură mişcare greşită şi totul s-ar fi sfârşit. Am intrat înapoi cu M. şi, pentru că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor, am răsturnat una din glastrele cu flori aflate pe un suport înalt lângă uşa de la terasă. Ea a spus că o să cheme femeia de serviciu să facă curat...era complet inocentă, nu văzuse scena dinainte. Nu am întrebat-o de ce stă cu uşa deschisă la terasă când are un copil cu TSA la evaluare. Nu am întrebat-o de ce nu se gândeşte că preţiosul ei cabinet este un teren necunoscut pentru părinţi şi copii (am mai intrat doar de două ori aici, la intervale mari de timp, nici nu ştiam că există o terasă). Nu am întrebat-o nici de ce are în cabinet suportul acela înalt din fier, în care se poate răni orice copil. În fine, nu am întrebat-o nimic...nu ar fi avut nici un rost. Evaluarea s-a reluat de unde rămăsese. Rezultatul ei a fost neaşteptat de bun din punctul meu de vedere: M. a răspuns foarte bine la instrucţiuni, a recunoscut obiectele tridimensionale şi (uimitor pentru că programul acesta de-abia a fost introdus şi merge greu) a recunoscut o lingură într-unul din cele patru desene cu obiecte care i s-au prezentat (noi facem Receptive labels 2d pe poze cu obiecte familiare pe care le-a masterat în 3d şi este greu şi aşa...darămite să le recunoască desenate). Pentru mine un punct foarte important câştigat a fost că a cooperat cu logopeda pe care de altfel nu poate să o sufere...e limpede că are amintirea evaluărilor anterioare, nu i-a făcut nici o plăcere să intre acolo.
Joi a fost mai uşor, psihologul are multe jucării drăguţe în cabinet şi a urmărit mai mult cooperarea şi jocul, a spus că are un potenţial bun şi se prezintă mai bine decât la ultima evaluare (toamna trecută) iar fizioterapeutul, în afară de un început de platfus, nu a observat nimic wrong.
Ieri (vineri) a fost conferinţa de caz la care au participat toţi cei care l-au văzut, psihologul cu care face terapie ocupaţională şi educatoarele. Mi s-a părut interesantă pentru că fiecare a venit cu observaţii în plus faţă de ce îmi spuseseră mie direct. Conferinţa de caz este o metodă bună pentru că îi obligă pe toţi cei care se ocupă de copil să formuleze concluzii şi direcţii posibile de dezvoltare, fiecare "pe felia lui". Dacă centrul de copii ar fi gândit după alte legi şi ar avea mai mulţi specialişti care să lucreze cu copilul, conferinţa de caz ar putea să contribuie la progresul copilului. Aşa, nu are valoare decât pentru părinţii mai receptivi sau care lucrează acasă cu copilul, ca mine...
Revenind la evaluarea "lor": a fost obositoare ca şi cele anterioare din cauza proastei organizări. Chiar dacă le-au împărţit (două întâlniri marţi şi două întâlniri joi) tot au însemnat ore întregi pierdute...pentru evaluare la doctor, logoped şi psiholog, trebuie să aştepţi la coadă cu pacienţii obişnuiţi (copii cu probleme, şi ei) timp în care te stresezi: să nu se trântească unul pe altul, să nu ţipe, să nu fugă...."să nu". Şi oricum, după atâta aşteptare copiii nu sunt în forma cea mai bună pentru evaluare, sunt necooperanţi şi hiperkinetici. De exemplu, când M. a ajuns la doctor, (după evaluarea la logoped şi o altă coadă pe hol) a intrat doar câteva minute şi apoi a deschis uşa ca să plece, aşa că discuţia s-a desfăşurat cu el stând în uşă. (Doctoriţa a considerat însă un semnal pozitiv faptul că el nu a plecat din încăpere fără mine...)
Problema a fost însă în cabinetul logopedei unde trebuia să i se facă evaluarea...puţin a lipsit ca povestea lui M. să se termine aici. Am intrat şi m-am aşezat pe scaun, iar ea a ales chestionarul şi începuse să îmi pună câteva întrebări...când brusc am observat că M. nu mai este în cabinet. Fiind vară, logopeda avea uşa deschisă la balcon (etajul 1, foarte înalt, casă în stil interbelic), cu perdeaua trasă, iar M. s-a strecurat neobservat în spatele ei. Nu cred că au trecut 30 de secunde până când am fugit după el pe terasă...l-am găsit întins pe burtă pe balustrada lată, uitându-se curios în jos la curtea de ciment. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ieşit în momentul acela! O singură mişcare greşită şi totul s-ar fi sfârşit. Am intrat înapoi cu M. şi, pentru că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor, am răsturnat una din glastrele cu flori aflate pe un suport înalt lângă uşa de la terasă. Ea a spus că o să cheme femeia de serviciu să facă curat...era complet inocentă, nu văzuse scena dinainte. Nu am întrebat-o de ce stă cu uşa deschisă la terasă când are un copil cu TSA la evaluare. Nu am întrebat-o de ce nu se gândeşte că preţiosul ei cabinet este un teren necunoscut pentru părinţi şi copii (am mai intrat doar de două ori aici, la intervale mari de timp, nici nu ştiam că există o terasă). Nu am întrebat-o nici de ce are în cabinet suportul acela înalt din fier, în care se poate răni orice copil. În fine, nu am întrebat-o nimic...nu ar fi avut nici un rost. Evaluarea s-a reluat de unde rămăsese. Rezultatul ei a fost neaşteptat de bun din punctul meu de vedere: M. a răspuns foarte bine la instrucţiuni, a recunoscut obiectele tridimensionale şi (uimitor pentru că programul acesta de-abia a fost introdus şi merge greu) a recunoscut o lingură într-unul din cele patru desene cu obiecte care i s-au prezentat (noi facem Receptive labels 2d pe poze cu obiecte familiare pe care le-a masterat în 3d şi este greu şi aşa...darămite să le recunoască desenate). Pentru mine un punct foarte important câştigat a fost că a cooperat cu logopeda pe care de altfel nu poate să o sufere...e limpede că are amintirea evaluărilor anterioare, nu i-a făcut nici o plăcere să intre acolo.
Joi a fost mai uşor, psihologul are multe jucării drăguţe în cabinet şi a urmărit mai mult cooperarea şi jocul, a spus că are un potenţial bun şi se prezintă mai bine decât la ultima evaluare (toamna trecută) iar fizioterapeutul, în afară de un început de platfus, nu a observat nimic wrong.
Ieri (vineri) a fost conferinţa de caz la care au participat toţi cei care l-au văzut, psihologul cu care face terapie ocupaţională şi educatoarele. Mi s-a părut interesantă pentru că fiecare a venit cu observaţii în plus faţă de ce îmi spuseseră mie direct. Conferinţa de caz este o metodă bună pentru că îi obligă pe toţi cei care se ocupă de copil să formuleze concluzii şi direcţii posibile de dezvoltare, fiecare "pe felia lui". Dacă centrul de copii ar fi gândit după alte legi şi ar avea mai mulţi specialişti care să lucreze cu copilul, conferinţa de caz ar putea să contribuie la progresul copilului. Aşa, nu are valoare decât pentru părinţii mai receptivi sau care lucrează acasă cu copilul, ca mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu