Joi, 9 martie 2006
Ieri a fost ultima zi de training...Trei zile în care s-a discutat numai despre programe cu două fete de la HM, I. şi V. M-au impresionat aceste fete, I. care vorbea mai mult părea inteligentă şi avea un răspuns pentru toate, iar V. transmitea o stare de calm şi încredere. De unde atâta stăpânire de sine la nişte fete atât de tinere? Nu este de mirare că s-a recuperat copilul lui Damian dacă a lucrat cu astfel de oameni...
În sfârşit am înţeles şi eu structura programului zilnic pentru că asta nu înţelesesem deloc de pe forum. Acum totul pare coerent...dacă fac ca ei, ar trebui să reuşesc. Am notat atent aproape fiecare cuvânt şi exemplu care s-a dat. Mă mira faptul că în jurul meu erau mulţi care ascultau doar. (E clar că pentru unii nu a folosit la mai nimic toată instruirea. Mie mi se pare că au explicat destul de clar, dar unii părinţi nu au nivelul necesar ca să înţeleagă. La sfârşit, după ce ni se prezentaseră cu lux de amănunte programele, cum se fac adjectivele, potrivirile, obiectele, vine o întrebare de la o mamă din sală..."dar pot să îi arăt culorile şi să îi spun "galben", nu?")
Ne-au dat şi multe detalii despre modul de lucru în ultimele zile. Random rotation se face întotdeauna în cel mai uşor mod posibil (cu un alt item pe care îl ştie cel mai bine). De asemenea, nu i se cer lucruri absurde (de ex. el stă jos şi noi îi dăm comanda "stai jos" asta provoacă o confuzie) sau lucruri pe care nu am fi pregătitiţi să le facem efectiv (ex. "nu te mai duc în parc niciodată").
Am asistat cu invidie (recunosc) şi cu un sentiment de neputinţă la discuţiile familiilor care şi-au găsit tutori. D., o mămică cu care am mai stat de vorbă zilele acestea, a găsit pentru copilul de trei ani şi jumătate un cuplu de prieteni, băiat-fată, care sunt studenţi la o universitate privată şi vor să lucreze cu copilul. E bine că a găsit dar nu este bine că sunt prieteni...se pot lua cu altele în loc să lucreze serios cu copilul.
Aceste ultime zile au fost şi cele mai chinuitoare pentru mine din cauza mamei. Am găsit-o în fiecare zi cu capsa pusă, de ce nu am venit mai devreme (e foarte departe locul unde s-a făcut trainingul, plecam dimineaţa şi veneam pe la trei după-masa) ea nu mai poate, vrea în spital, nu o interesează...
De ieri după-masă de când s-a sfârşit trainingul am rămas cu sentimentul acela... un sentiment de apăsare. Ce drum greu ni se deschide în faţă...Oare voi găsi oameni? Oare vom reuşi?
Ieri a fost ultima zi de training...Trei zile în care s-a discutat numai despre programe cu două fete de la HM, I. şi V. M-au impresionat aceste fete, I. care vorbea mai mult părea inteligentă şi avea un răspuns pentru toate, iar V. transmitea o stare de calm şi încredere. De unde atâta stăpânire de sine la nişte fete atât de tinere? Nu este de mirare că s-a recuperat copilul lui Damian dacă a lucrat cu astfel de oameni...
În sfârşit am înţeles şi eu structura programului zilnic pentru că asta nu înţelesesem deloc de pe forum. Acum totul pare coerent...dacă fac ca ei, ar trebui să reuşesc. Am notat atent aproape fiecare cuvânt şi exemplu care s-a dat. Mă mira faptul că în jurul meu erau mulţi care ascultau doar. (E clar că pentru unii nu a folosit la mai nimic toată instruirea. Mie mi se pare că au explicat destul de clar, dar unii părinţi nu au nivelul necesar ca să înţeleagă. La sfârşit, după ce ni se prezentaseră cu lux de amănunte programele, cum se fac adjectivele, potrivirile, obiectele, vine o întrebare de la o mamă din sală..."dar pot să îi arăt culorile şi să îi spun "galben", nu?")
Ne-au dat şi multe detalii despre modul de lucru în ultimele zile. Random rotation se face întotdeauna în cel mai uşor mod posibil (cu un alt item pe care îl ştie cel mai bine). De asemenea, nu i se cer lucruri absurde (de ex. el stă jos şi noi îi dăm comanda "stai jos" asta provoacă o confuzie) sau lucruri pe care nu am fi pregătitiţi să le facem efectiv (ex. "nu te mai duc în parc niciodată").
Am asistat cu invidie (recunosc) şi cu un sentiment de neputinţă la discuţiile familiilor care şi-au găsit tutori. D., o mămică cu care am mai stat de vorbă zilele acestea, a găsit pentru copilul de trei ani şi jumătate un cuplu de prieteni, băiat-fată, care sunt studenţi la o universitate privată şi vor să lucreze cu copilul. E bine că a găsit dar nu este bine că sunt prieteni...se pot lua cu altele în loc să lucreze serios cu copilul.
Aceste ultime zile au fost şi cele mai chinuitoare pentru mine din cauza mamei. Am găsit-o în fiecare zi cu capsa pusă, de ce nu am venit mai devreme (e foarte departe locul unde s-a făcut trainingul, plecam dimineaţa şi veneam pe la trei după-masa) ea nu mai poate, vrea în spital, nu o interesează...
De ieri după-masă de când s-a sfârşit trainingul am rămas cu sentimentul acela... un sentiment de apăsare. Ce drum greu ni se deschide în faţă...Oare voi găsi oameni? Oare vom reuşi?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu