Vineri, 2 iunie 2006
Cum s-au mai schimbat fetele şi cum merge terapia...am început să am curaj să lipsesc de acasă când sunt câte două pe sesiune pentru că au început să lucreze corect, şi studiindu-le m-am convins că nu ar fi agresive cu M. În continuare, momentele în care se întâlnesc toate trei (aşa-zisele şedinţe) mă enervează. Nu fac efortul să vină cu idei privind programele (deşi le-am încurajat întotdeauna să spună tot ce cred) însă acum se cunosc mai bine şi folosesc momentele ca să relaţioneze: unde se mai duc în timpul liber, ce examene au de dat în sesiune, ce se mai întâmplă pe la facultate etc. A. şi M1 care sunt mai conştiincioase se miră de superficialitatea lui I., care se mulţumeşte să treacă examenele şi să copieze de câte ori poate.
În programul curent ele se comportă cam la fel...singura care a început să scrie observaţii pe desfăşurător este A., celelalte două sunt la fel de superficiale. I. mă îngrijorează prin greşelile pe care le face (uită să dea SD-ul în acelaşi fel, să spună "bravo" simultan cu recompensa materială, sau să schimbe locul obiectelor pe masă). Şi nu am lăsat-o mai niciodată singură cu M. pentru că se poartă cu prea puţin tact şi dintre toate are relaţia cea mai proastă cu M. Uneori el o mai provoacă la câte un joc de alergat prin casă, dar când o vede la uşă nu are nici o bucurie pe figură (când sună ele el se repede bucuros la uşa de la intrare cu o expresie de curiozitate şi aşteptare).
La un moment dat am avut şi un moment neplăcut: mi-a dispărut un şirag de mărgele de ametist (nu prea scump, nu era şlefuit) şi un ceas de mână. M-am simţit aiurea nu din cauza obiectelor ci pentru că nu mă mai simţeam în siguranţă...cum să am încredere să las copilul cu ele dacă se gândesc la astfel de lucruri? M-am plâns lui A. pentru că ştiam că (a) ea nu ar pune mâna pe nimic nici dacă ai lăsa-o să doarmă pe o saltea cu bani; (b) e suficient de prietenă cu ele ca să le spună neoficial că m-am prins că lipsesc obiecte. Poate că cea care le luase a crezut că o să dau vina pe bonă (mai este o bonă care vine o singură dată pe săptămână cîteva ore, când nu pot ele să vină, dar nu am suspectat-o pe ea pentru că nu o interesează bijuteriile şi nici măcar nu este în temă cu venirea fetelor, ştie că este singura care mai intră în casă în afară de mine). Cam la o săptămână după asta am găsit obiectele în locuri în care nu le-aş fi pus niciodată şi sigur nu fuseseră (ceasul l-am găsit în dulap, între nişte haine)...
În altă ordine de idei, toate trei par a se fi obişnuit cu programele şi au mai multă încredere în ele însele. Am încercat să le încurajez când lucrează bine şi să le fac observaţii într-un mod cât mai obiectiv (să evit reproşurile şi tonul nervos) astfel încât să înţeleagă că sunt observaţii profesionale, nu personale. Feed-back-ul faţă de ele trebuie adaptat însă la personalitatea fiecăreia. Cu A. de exemplu nu trebuie făcute observaţii pentru că este destul de introvertită, iar observaţiile ar inhiba-o şi mai mult; oricum trebuie să am încredere, pentru că se cenzurează singură. Cu I. dimpotrivă, trebuie insistat pe greşeli pentru că o interesează mai mult banii decât perfecţionarea ei în terapie, procedează ca la cursuri (crede că trebuie să "aibă notă de trecere" la lucru...timpul trece, leafa merge). Mi s-a întâmplat să îi spun că a greşit (auzisem prin uşa închisă) şi ea să mintă că nu a fost aşa (A. era de faţă şi o privea mustrător). M1 lucrează bine şi se şi joacă frumos cu copilul dar, nu ştiu de ce, am senzaţia că în sinea ei este destul de răutăcioasă şi mă judecă pentru lucruri minore care nu privesc terapia. Un mare efort să creezi şi să menţii o echipă...
Cum s-au mai schimbat fetele şi cum merge terapia...am început să am curaj să lipsesc de acasă când sunt câte două pe sesiune pentru că au început să lucreze corect, şi studiindu-le m-am convins că nu ar fi agresive cu M. În continuare, momentele în care se întâlnesc toate trei (aşa-zisele şedinţe) mă enervează. Nu fac efortul să vină cu idei privind programele (deşi le-am încurajat întotdeauna să spună tot ce cred) însă acum se cunosc mai bine şi folosesc momentele ca să relaţioneze: unde se mai duc în timpul liber, ce examene au de dat în sesiune, ce se mai întâmplă pe la facultate etc. A. şi M1 care sunt mai conştiincioase se miră de superficialitatea lui I., care se mulţumeşte să treacă examenele şi să copieze de câte ori poate.
În programul curent ele se comportă cam la fel...singura care a început să scrie observaţii pe desfăşurător este A., celelalte două sunt la fel de superficiale. I. mă îngrijorează prin greşelile pe care le face (uită să dea SD-ul în acelaşi fel, să spună "bravo" simultan cu recompensa materială, sau să schimbe locul obiectelor pe masă). Şi nu am lăsat-o mai niciodată singură cu M. pentru că se poartă cu prea puţin tact şi dintre toate are relaţia cea mai proastă cu M. Uneori el o mai provoacă la câte un joc de alergat prin casă, dar când o vede la uşă nu are nici o bucurie pe figură (când sună ele el se repede bucuros la uşa de la intrare cu o expresie de curiozitate şi aşteptare).
La un moment dat am avut şi un moment neplăcut: mi-a dispărut un şirag de mărgele de ametist (nu prea scump, nu era şlefuit) şi un ceas de mână. M-am simţit aiurea nu din cauza obiectelor ci pentru că nu mă mai simţeam în siguranţă...cum să am încredere să las copilul cu ele dacă se gândesc la astfel de lucruri? M-am plâns lui A. pentru că ştiam că (a) ea nu ar pune mâna pe nimic nici dacă ai lăsa-o să doarmă pe o saltea cu bani; (b) e suficient de prietenă cu ele ca să le spună neoficial că m-am prins că lipsesc obiecte. Poate că cea care le luase a crezut că o să dau vina pe bonă (mai este o bonă care vine o singură dată pe săptămână cîteva ore, când nu pot ele să vină, dar nu am suspectat-o pe ea pentru că nu o interesează bijuteriile şi nici măcar nu este în temă cu venirea fetelor, ştie că este singura care mai intră în casă în afară de mine). Cam la o săptămână după asta am găsit obiectele în locuri în care nu le-aş fi pus niciodată şi sigur nu fuseseră (ceasul l-am găsit în dulap, între nişte haine)...
În altă ordine de idei, toate trei par a se fi obişnuit cu programele şi au mai multă încredere în ele însele. Am încercat să le încurajez când lucrează bine şi să le fac observaţii într-un mod cât mai obiectiv (să evit reproşurile şi tonul nervos) astfel încât să înţeleagă că sunt observaţii profesionale, nu personale. Feed-back-ul faţă de ele trebuie adaptat însă la personalitatea fiecăreia. Cu A. de exemplu nu trebuie făcute observaţii pentru că este destul de introvertită, iar observaţiile ar inhiba-o şi mai mult; oricum trebuie să am încredere, pentru că se cenzurează singură. Cu I. dimpotrivă, trebuie insistat pe greşeli pentru că o interesează mai mult banii decât perfecţionarea ei în terapie, procedează ca la cursuri (crede că trebuie să "aibă notă de trecere" la lucru...timpul trece, leafa merge). Mi s-a întâmplat să îi spun că a greşit (auzisem prin uşa închisă) şi ea să mintă că nu a fost aşa (A. era de faţă şi o privea mustrător). M1 lucrează bine şi se şi joacă frumos cu copilul dar, nu ştiu de ce, am senzaţia că în sinea ei este destul de răutăcioasă şi mă judecă pentru lucruri minore care nu privesc terapia. Un mare efort să creezi şi să menţii o echipă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu