Marţi, 9 mai 2006
Echipa mea pare a se fi limitat la trei membri...După ce ne-a uimit cu măiestria ei şi cu intenţiile bune, C. a profitat doar de training şi a dispărut în ceaţă. Mai precis, a venit doar o singură dată la început, când se făceau demonstraţiile practice pentru lucrul la masă, iar de când a început lucrul efectiv, s-a tot scuzat ...că are un interviu nu ştiu pe unde, că are un drum de făcut, că a aşteptat un mesaj şi nu era sigură că se face sesiunea (!) în final mi-a dat un mail că şi-a luat un alt part time la un ONG şi nu poate să mai vină.
No matter. Asta m-a lămurit cu privire la voluntariat...trebuie încheiat un acord de plată cu ele, oricum ar fi. Altfel, îşi permit să vină sau să nu vină, mai mult încurcă locul. Şi degeaba au calităţi minunate dacă e limpede la interviu că priorităţile lor sunt altele (C. avea 28 de ani, măritată, tocmai se mutase într-o casă nouă, deci nu avea cum să piardă 20 de ore pe săptămână pe un salariu modest de tutore).
Iar celelalte trei, e bine că există şi că vin, dar realitatea este foarte departe de ceea ce scria în manualul ABA...în afară de protestele şi ezitările copilului, trebuie observate şi ele tot timpul pentru că sunt neatente când lucrează (în special I. face greşeli, celelalte greşesc mai puţin dar nu au prezenţă de spirit să citească după reacţiile copilului ce ar trebui să facă într-un anumit moment). Iar şedinţele săptămânale sunt mai mult negocieri de program decât discuţii despre concepţia programelor sau despre modul în care decurge terapia. Am încercat să le întreb dacă au idei în legătură cu introducerea itemilor dar tăcere...aveau o figură de studente prinse cu lecţia necitită în sala de seminar. Sunt prea mici, e limpede, şi prea de curînd în perspectiva asta ca să aibă idei proprii.
La şedinţa de sâmbătă erau probabil obosite după atâtea proteste ale copilului (care par să nu se mai termine) şi erau într-o stare de revoltă dar nu ştiau bine pe ce se revoltă. A. mi-a spus destul de nervoasă că de ce îl las să facă pauză cât vrea..trebuie să îl facem să stea la masă atunci când trebuie, două minute sitting, două minute pauză, aşa cum fac şi celelalte familii. Mie mi s-a părut (şi aşa era) că ele simţeau prea puţină satisfacţie faţă de rezultatele lor de până acum şi nu ştiau pe ce să dea vina, aşa că le-am lăsat să creadă ce vor. Le-am spus că, dacă ele reuşesc să facă acest lucru, nu au decât să îl ia pe sus să îl aşeze la masă şi vom vedea dacă reuşesc.
Echipa mea pare a se fi limitat la trei membri...După ce ne-a uimit cu măiestria ei şi cu intenţiile bune, C. a profitat doar de training şi a dispărut în ceaţă. Mai precis, a venit doar o singură dată la început, când se făceau demonstraţiile practice pentru lucrul la masă, iar de când a început lucrul efectiv, s-a tot scuzat ...că are un interviu nu ştiu pe unde, că are un drum de făcut, că a aşteptat un mesaj şi nu era sigură că se face sesiunea (!) în final mi-a dat un mail că şi-a luat un alt part time la un ONG şi nu poate să mai vină.
No matter. Asta m-a lămurit cu privire la voluntariat...trebuie încheiat un acord de plată cu ele, oricum ar fi. Altfel, îşi permit să vină sau să nu vină, mai mult încurcă locul. Şi degeaba au calităţi minunate dacă e limpede la interviu că priorităţile lor sunt altele (C. avea 28 de ani, măritată, tocmai se mutase într-o casă nouă, deci nu avea cum să piardă 20 de ore pe săptămână pe un salariu modest de tutore).
Iar celelalte trei, e bine că există şi că vin, dar realitatea este foarte departe de ceea ce scria în manualul ABA...în afară de protestele şi ezitările copilului, trebuie observate şi ele tot timpul pentru că sunt neatente când lucrează (în special I. face greşeli, celelalte greşesc mai puţin dar nu au prezenţă de spirit să citească după reacţiile copilului ce ar trebui să facă într-un anumit moment). Iar şedinţele săptămânale sunt mai mult negocieri de program decât discuţii despre concepţia programelor sau despre modul în care decurge terapia. Am încercat să le întreb dacă au idei în legătură cu introducerea itemilor dar tăcere...aveau o figură de studente prinse cu lecţia necitită în sala de seminar. Sunt prea mici, e limpede, şi prea de curînd în perspectiva asta ca să aibă idei proprii.
La şedinţa de sâmbătă erau probabil obosite după atâtea proteste ale copilului (care par să nu se mai termine) şi erau într-o stare de revoltă dar nu ştiau bine pe ce se revoltă. A. mi-a spus destul de nervoasă că de ce îl las să facă pauză cât vrea..trebuie să îl facem să stea la masă atunci când trebuie, două minute sitting, două minute pauză, aşa cum fac şi celelalte familii. Mie mi s-a părut (şi aşa era) că ele simţeau prea puţină satisfacţie faţă de rezultatele lor de până acum şi nu ştiau pe ce să dea vina, aşa că le-am lăsat să creadă ce vor. Le-am spus că, dacă ele reuşesc să facă acest lucru, nu au decât să îl ia pe sus să îl aşeze la masă şi vom vedea dacă reuşesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu