Sâmbătă, 6 mai 2006
Am continuat sesiunile în acelaşi ritm. Acum M. pare să fi înţeles că terapia nu este o toană trecătoare...unele programe le execută (Matching şi Non-verbal imitation objects ) dar altele, spre surpriza mea, nu merg mai deloc. La Non-verbal imitation gross motor, imitaţie de mişcări grosiere, nu reuşeşte să imite nici mişcările simple (cum ar fi să unească palmele): deşi sunt mişcări pe care în mod obişnuit le face, nu reuşeşte să se coordoneze pentru a le face la comandă. Reuşim să ducem unele trialuri la sfârşit dar este pură întâmplare...a doua zi se poate să pară că nu a lucrat niciodată la mişcarea respectivă. La Receptive labels am introdus farfuria ca al treilea obiect, dar după ce am făcut random rotation şi am încercat trial extins, încurca toate cele trei obiecte (farfuria, cartea, şoseta). Apoi am introdus pe rând lingura şi mingea...toate merg până la random rotation, după care urmează confuzie totală. Am greşit ceva şi nu ştiu ce!...Mă gândesc că primele obiecte pe care le-am introdus au fost prea vagi, cartea e un obiect complicat (cu coperta cu imagini care îl distrag) iar şoseta nu are nici o formă. Ar fi mai bine să renunţăm la ele şi să revenim la obiecte simple şi clare, cu o utilitate mai mare pentru el (cum sunt lingura şi mingea, urmează cana: o să aleg o cană albă, fără desene).
În orice caz, mă uimeşte şiretenia lui M. Recunoaşte vizual programele, după felul în care arată măsuţa şi obiectele care se predau. Atunci când este un program care nu îi place (de exemplu când vede obiectele pentru random rotation la Receptive labels) refuză să vină la masă, sau vine la masă şi le aruncă pe jos. Pentru cine nu observă bine ar părea un gest gratuit, dar nu este deloc aşa. Totul are un sens la el, totul este comunicare.
Continuă încă protestele la adresa programului şi constrângerii pe care o resimte.... Cel mai agresat se simte atunci când lucrează două fete şi sunt şi eu în cameră ca să supervizez modul în care lucrează sau să le înlocuiesc la prompt la programele mai grele (de exemplu la obiecte, sunt singura care simt când se poate trece de la jumătate de prompt la sfert de prompt şi când se poate retrage în final). Uneori în asemenea sesiuni, după ce vede că păzim uşile camerei şi nu reuşeşte să scape, se culcă iar noi luăm loc jos pe covor şi povestim în şoaptă...se mai trezeşte după o oră, trage cu ochiul să vadă dacă mai suntem de pază la uşi, şi se culcă la loc. Incredibil dar adevărat!
Am continuat sesiunile în acelaşi ritm. Acum M. pare să fi înţeles că terapia nu este o toană trecătoare...unele programe le execută (Matching şi Non-verbal imitation objects ) dar altele, spre surpriza mea, nu merg mai deloc. La Non-verbal imitation gross motor, imitaţie de mişcări grosiere, nu reuşeşte să imite nici mişcările simple (cum ar fi să unească palmele): deşi sunt mişcări pe care în mod obişnuit le face, nu reuşeşte să se coordoneze pentru a le face la comandă. Reuşim să ducem unele trialuri la sfârşit dar este pură întâmplare...a doua zi se poate să pară că nu a lucrat niciodată la mişcarea respectivă. La Receptive labels am introdus farfuria ca al treilea obiect, dar după ce am făcut random rotation şi am încercat trial extins, încurca toate cele trei obiecte (farfuria, cartea, şoseta). Apoi am introdus pe rând lingura şi mingea...toate merg până la random rotation, după care urmează confuzie totală. Am greşit ceva şi nu ştiu ce!...Mă gândesc că primele obiecte pe care le-am introdus au fost prea vagi, cartea e un obiect complicat (cu coperta cu imagini care îl distrag) iar şoseta nu are nici o formă. Ar fi mai bine să renunţăm la ele şi să revenim la obiecte simple şi clare, cu o utilitate mai mare pentru el (cum sunt lingura şi mingea, urmează cana: o să aleg o cană albă, fără desene).
În orice caz, mă uimeşte şiretenia lui M. Recunoaşte vizual programele, după felul în care arată măsuţa şi obiectele care se predau. Atunci când este un program care nu îi place (de exemplu când vede obiectele pentru random rotation la Receptive labels) refuză să vină la masă, sau vine la masă şi le aruncă pe jos. Pentru cine nu observă bine ar părea un gest gratuit, dar nu este deloc aşa. Totul are un sens la el, totul este comunicare.
Continuă încă protestele la adresa programului şi constrângerii pe care o resimte.... Cel mai agresat se simte atunci când lucrează două fete şi sunt şi eu în cameră ca să supervizez modul în care lucrează sau să le înlocuiesc la prompt la programele mai grele (de exemplu la obiecte, sunt singura care simt când se poate trece de la jumătate de prompt la sfert de prompt şi când se poate retrage în final). Uneori în asemenea sesiuni, după ce vede că păzim uşile camerei şi nu reuşeşte să scape, se culcă iar noi luăm loc jos pe covor şi povestim în şoaptă...se mai trezeşte după o oră, trage cu ochiul să vadă dacă mai suntem de pază la uşi, şi se culcă la loc. Incredibil dar adevărat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu