(În sfârşit, după câteva zile de odihnă, ne revenim astfel încât să ne luăm viaţa de la capăt...M. cu grădiniţa unde se integrează din ce în ce mai bine, eu cu orele mele obişnuite.)
De obicei, când îl iau pe M. la un eveniment la care aş fi putut să mă simt mai bine singură, calculez ca beneficiile să fie mai mari decât efortul investit (asta se numeşte teoria echităţii :) ). În calculele pe care mi le fac mizez pe elementul surpriză: dintotdeauna schimbările controlate au avut un efect bun asupra lui M. (să nu uităm concediul de vara trecută, după care au revenit sunetele şi silabele). Principiul noutăţii nu s-a dezminţit nici acum. Chiar dacă drumul (cu maşina- alt oraş) a fost sufocant şi greu de suportat, sau dacă am stat mai mult pe lângă biserică decât înauntru, sau dacă repausul de la colega mea de acasă nu a fost deloc uşor (niciodată nu e uşor cu el în alte locuinţe)...seara a fost reuşită (pentru el, cel puţin). Nu vreau să detaliez plimbările pe la toaletă şi durerile lui de burtă (de la prea mult suc), vânatul de baloane de pe podele, încurcatul în rochia fastuoasă a miresei (rochie care îl fascina) datul buzna pe scenă şi căutatul meu de acţiuni alternative, cu destul de puţin succes...Noroc că invitaţii foarte numeroşi (peste 150, pe două niveluri) erau hotărâţi să se simtă bine şi să socializeze, aşa că un copil în ie care făcea prostii în surdină nu a fost remarcat prea mult. Au fost şi comportamente bune, o bună bucată de timp a dansat lângă colegii mei şi a luat parte şi la "trenuleţ" imitând paşii spontan. De asemenea, a avut reacţii pozitive ori de câte ori îl interpela cineva (chiar şi câţiva colegi, genul masculin care îl intimidează...). Erau nişte leagăne mici în curte unde era regim de restaurant obişnuit, am mai făcut şi câteva pauze lungi. Spre final îşi alcătuise un traseu parter-rond etaj-ieşire pe scări de la etaj în curte-apoi reintrare şi de la capăt. Pe parcursul acestui traseu nu îl vedeam o bună bucată de timp, aşa că vorbeam cu comesenii cu capul întors invers...bine că locul era delimitat destul de clar, iar M. nu a fost niciodată tentat c u adevărat să plece.
În fine, imediat ce ne-am întors de la nuntă, minunea a început să se vadă: au apărut diftongii în mod spontan ("oi", "ou", "ai", "ie") iar cuvintele şi silabele s-au înmulţit. A meritat efortul!
De obicei, când îl iau pe M. la un eveniment la care aş fi putut să mă simt mai bine singură, calculez ca beneficiile să fie mai mari decât efortul investit (asta se numeşte teoria echităţii :) ). În calculele pe care mi le fac mizez pe elementul surpriză: dintotdeauna schimbările controlate au avut un efect bun asupra lui M. (să nu uităm concediul de vara trecută, după care au revenit sunetele şi silabele). Principiul noutăţii nu s-a dezminţit nici acum. Chiar dacă drumul (cu maşina- alt oraş) a fost sufocant şi greu de suportat, sau dacă am stat mai mult pe lângă biserică decât înauntru, sau dacă repausul de la colega mea de acasă nu a fost deloc uşor (niciodată nu e uşor cu el în alte locuinţe)...seara a fost reuşită (pentru el, cel puţin). Nu vreau să detaliez plimbările pe la toaletă şi durerile lui de burtă (de la prea mult suc), vânatul de baloane de pe podele, încurcatul în rochia fastuoasă a miresei (rochie care îl fascina) datul buzna pe scenă şi căutatul meu de acţiuni alternative, cu destul de puţin succes...Noroc că invitaţii foarte numeroşi (peste 150, pe două niveluri) erau hotărâţi să se simtă bine şi să socializeze, aşa că un copil în ie care făcea prostii în surdină nu a fost remarcat prea mult. Au fost şi comportamente bune, o bună bucată de timp a dansat lângă colegii mei şi a luat parte şi la "trenuleţ" imitând paşii spontan. De asemenea, a avut reacţii pozitive ori de câte ori îl interpela cineva (chiar şi câţiva colegi, genul masculin care îl intimidează...). Erau nişte leagăne mici în curte unde era regim de restaurant obişnuit, am mai făcut şi câteva pauze lungi. Spre final îşi alcătuise un traseu parter-rond etaj-ieşire pe scări de la etaj în curte-apoi reintrare şi de la capăt. Pe parcursul acestui traseu nu îl vedeam o bună bucată de timp, aşa că vorbeam cu comesenii cu capul întors invers...bine că locul era delimitat destul de clar, iar M. nu a fost niciodată tentat c u adevărat să plece.
În fine, imediat ce ne-am întors de la nuntă, minunea a început să se vadă: au apărut diftongii în mod spontan ("oi", "ou", "ai", "ie") iar cuvintele şi silabele s-au înmulţit. A meritat efortul!
