Career and therapy

Joi, 27 iulie 2006

După multe "incertitudini" tipic româneşti, astăzi a avut loc un eveniment important pentru traseul meu profesional. Concentrată cum sunt pe terapia lui M., m-am implicat foarte puţin afectiv şi am cheltuit minimul necesar (atât material cât şi simbolic) ca să iasă bine. Fiind vară şi lumea plecată în concediu, evenimentul şi sărbătorirea obligatorie de după au avut o audienţă redusă, cam 15-20 de persoane...foarte bine, pentru că nu sunt dornică de sărbătoriri artificiale şi nici nu îmi place să cheltuiesc bani doar pentru a-mi demonstra statutul social. Am avut câteva prietene/colege care m-au ajutat (una cu maşina, alta cu laptopul, alta cu "problemele administrative"). Nu am avut emoţii şi nimic nu s-a desfăşurat altfel decât m-am aşteptat.
Pentru M. a fost doar o zi obişnuită de iulie, căldura s-a înmagazinat în pereţi astfel încât în apartament circulă cu greu aerul...nu are chef de lecţii, dar nici afară nu se poate ieşi din cauza caniculei. Sesiunea lui M. cu A. a fost programată exact pe durata evenimentului. A. ştie despre ce este vorba şi cât am muncit ca să ajung în acest punct; este emoţionată, îmi spune când ies pe uşă "Să vă ajute Dumnezeu!". Afecţiunea ei discretă mă mişcă...dar pe mine mă interesează mult mai mult recuperarea lui M. decât titlul de astăzi, pentru care fac doar act de prezenţă.
După ce m-am întors (este ora trei după-amiază), epuizarea îşi spune cuvântul: îi fac mamei la telefon un sumar al evenimentului (ea nu iese din casă şi nu a putut fi prezentă) după care închid toate telefoanele, calculatorul şi interfonul, îl las pe M. la televizor şi cad într-un somn cum nu am avut de ani de zile....

Summer evaluation

Sâmbată, 22 iulie 2006

Nu ştiu de ce, în săptămâna toridă care a trecut, cei de la centrul de stat au programat o evaluare pentru M. Nu m-am bucurat deloc, pentru că mă gândeam că terapia a început prea de curând ca să îmi folosească la ceva evaluarea. Evaluarea pe care am făcut-o eu (ultima, în luna aprilie) a fost destul de descurajantă: QD - 58 pe scala Portage la începutul terapiei. Ştiu că începusem cu impresia că are 62 dar scorul era greşit: bifasem în continuare nişte itemi cu prea mare încredere. Programele ABA te forţează să vezi ce îi lipseşte copilului, iar evaluarea "optimistă" nu înseamnă decât că se bate pasul pe loc.
Revenind la evaluarea "lor": a fost obositoare ca şi cele anterioare din cauza proastei organizări. Chiar dacă le-au împărţit (două întâlniri marţi şi două întâlniri joi) tot au însemnat ore întregi pierdute...pentru evaluare la doctor, logoped şi psiholog, trebuie să aştepţi la coadă cu pacienţii obişnuiţi (copii cu probleme, şi ei) timp în care te stresezi: să nu se trântească unul pe altul, să nu ţipe, să nu fugă...."să nu". Şi oricum, după atâta aşteptare copiii nu sunt în forma cea mai bună pentru evaluare, sunt necooperanţi şi hiperkinetici. De exemplu, când M. a ajuns la doctor, (după evaluarea la logoped şi o altă coadă pe hol) a intrat doar câteva minute şi apoi a deschis uşa ca să plece, aşa că discuţia s-a desfăşurat cu el stând în uşă. (Doctoriţa a considerat însă un semnal pozitiv faptul că el nu a plecat din încăpere fără mine...)
Problema a fost însă în cabinetul logopedei unde trebuia să i se facă evaluarea...puţin a lipsit ca povestea lui M. să se termine aici. Am intrat şi m-am aşezat pe scaun, iar ea a ales chestionarul şi începuse să îmi pună câteva întrebări...când brusc am observat că M. nu mai este în cabinet. Fiind vară, logopeda avea uşa deschisă la balcon (etajul 1, foarte înalt, casă în stil interbelic), cu perdeaua trasă, iar M. s-a strecurat neobservat în spatele ei. Nu cred că au trecut 30 de secunde până când am fugit după el pe terasă...l-am găsit întins pe burtă pe balustrada lată, uitându-se curios în jos la curtea de ciment. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ieşit în momentul acela! O singură mişcare greşită şi totul s-ar fi sfârşit. Am intrat înapoi cu M. şi, pentru că nu mai vedeam nimic în faţa ochilor, am răsturnat una din glastrele cu flori aflate pe un suport înalt lângă uşa de la terasă. Ea a spus că o să cheme femeia de serviciu să facă curat...era complet inocentă, nu văzuse scena dinainte. Nu am întrebat-o de ce stă cu uşa deschisă la terasă când are un copil cu TSA la evaluare. Nu am întrebat-o de ce nu se gândeşte că preţiosul ei cabinet este un teren necunoscut pentru părinţi şi copii (am mai intrat doar de două ori aici, la intervale mari de timp, nici nu ştiam că există o terasă). Nu am întrebat-o nici de ce are în cabinet suportul acela înalt din fier, în care se poate răni orice copil. În fine, nu am întrebat-o nimic...nu ar fi avut nici un rost. Evaluarea s-a reluat de unde rămăsese. Rezultatul ei a fost neaşteptat de bun din punctul meu de vedere: M. a răspuns foarte bine la instrucţiuni, a recunoscut obiectele tridimensionale şi (uimitor pentru că programul acesta de-abia a fost introdus şi merge greu) a recunoscut o lingură într-unul din cele patru desene cu obiecte care i s-au prezentat (noi facem Receptive labels 2d pe poze cu obiecte familiare pe care le-a masterat în 3d şi este greu şi aşa...darămite să le recunoască desenate). Pentru mine un punct foarte important câştigat a fost că a cooperat cu logopeda pe care de altfel nu poate să o sufere...e limpede că are amintirea evaluărilor anterioare, nu i-a făcut nici o plăcere să intre acolo.
Joi a fost mai uşor, psihologul are multe jucării drăguţe în cabinet şi a urmărit mai mult cooperarea şi jocul, a spus că are un potenţial bun şi se prezintă mai bine decât la ultima evaluare (toamna trecută) iar fizioterapeutul, în afară de un început de platfus, nu a observat nimic wrong.
Ieri (vineri) a fost conferinţa de caz la care au participat toţi cei care l-au văzut, psihologul cu care face terapie ocupaţională şi educatoarele. Mi s-a părut interesantă pentru că fiecare a venit cu observaţii în plus faţă de ce îmi spuseseră mie direct. Conferinţa de caz este o metodă bună pentru că îi obligă pe toţi cei care se ocupă de copil să formuleze concluzii şi direcţii posibile de dezvoltare, fiecare "pe felia lui". Dacă centrul de copii ar fi gândit după alte legi şi ar avea mai mulţi specialişti care să lucreze cu copilul, conferinţa de caz ar putea să contribuie la progresul copilului. Aşa, nu are valoare decât pentru părinţii mai receptivi sau care lucrează acasă cu copilul, ca mine...

A one day trip with M.

Vineri, 13 iulie 2006

Alaltăieri am fost într-o excursie cu M. în oraşul meu natal. Aveam de rezolvat o problemă administrativă (un supliment la succesiunea tatălui meu), de văzut o prietenă din şcoala generală (C., are un bebe de şase luni), şi de dat o parte din banii de bilet pe care îi datorez lui T. părinţilor ei care locuiesc tot acolo. Dincolo de asta, m-am gândit la excursie ca la o probă: M. nu a fost niciodată cu mijloace de transport în călătorii mai lungi de o oră, nu se ştie dacă nu o să i se pară ciudat că nu mai vede locurile familiare. Când era mai mic ne-am mutat două veri la rând în alt oraş unde locuia mama mea pe vremea aceea, iar procesul de adaptare nu a fost deloc uşor. În Spania vom pleca pentru două săptămâni şi nu aş vrea să am surprize, mai bine îl observ de pe acum.
Aşadar am plecat la prima oră (nu a protestat deloc că l-am trezit la ora 4,00) cu un tren Intercity care i-a plăcut: a stat în compartiment şi s-a uitat pe geam, nu a vrut să se plimbe. Ne-am oprit la prietena mea C. (ea stă aproape de gară) ca să îi lăsăm hainele pentru bebe (am selectat haine între 1- 3 ani din ce mai aveam de la M.). La C. acasă e o atmosferă foarte prietenoasă, fetiţa mică e cuminte încât nu trebuie nimeni să o distreze. Râde veselă la M. şi cere energic prin gesturi să fie lăsată în aceeaşi cameră cu el. După obiceiul casei, mai vin încă una-două prietene de-ale ei şi o vecină în vizită...uitasem cât de încet curge timpul în provincie. Se discută şi despre copiii cu probleme - există şi acolo, după cum bănuiam, se povestesc cazuri văzute şi auzite. Nimeni nu a auzit despre ABA, nu există specialişti, doar nişte centre în care copiii pot să se joace. Observ că prietena mea C. crede că exagerez când vorbesc despre problemele lui M. - crede că va vorbi oricum mai târziu şi că înţelege tot. (Aşa pare, dar ABA mi-a arătat că nu este decât o aparenţă.)
Plecăm (e încă dimineaţă) spre notariat, care e în alt cartier...mergem pe jos pe una din arterele principale care merge de la gară spre centru. Pe drum, sunt luată prin surprindere: fără nici o legătură cu nimic, M. izbucneşte într-un plâns deznădajduit şi nu vrea să meargă mai departe. Se agaţă de mine şi încearcă să mă oprească din drum. Încearcă să se urce în braţe dar nu pot să îl iau, pentru că este prea înalt şi prea greu. Plânge (nu ţipă) deci nu e vorba de o angoasă de nenumit, ci un comportament normal...nu poate vorbi, trebuie să ghicesc care este problema. În timp ce încerc să îl liniştesc, scotocesc cu disperare printre amintiri...ce ar putea să îl sperie în oraşul acesta complet nou? Din fericire în mintea mea se face destul de repede lumină - a auzit că "mergem la notar" şi cum termenul acesta e complet nou îşi închipuie că e legat de el, că vreau să îl las acolo. Îi spun: "Puişor, mergem doar la plimbare, nu vreau să te las nicăieri! Nu te lasă mama la nimeni! Am venit doar să ne plimbăm". Am văzut aproape imediat că am nimerit şi plânsul începe să scadă în intensitate...dar se lasă greu convins. Nu a ştiut cum să explice trenul şi oraşul şi le-a legat de o idee formată mai demult - ideea greşită că aş vrea sau aş putea să îl abandonez undeva (probabil vorbe pe care le-am spus la supărare, când era mai mic? am simţit adeseori că se pot face multe greşeli cu un copil mic, imaginarul lor este bogat şi cred tot ce li se spune). Faptul că el a crezut cine ştie cât timp una ca asta mă răneşte profund. Cât e de singur în lumea lui...nu poate să comunice, nu poate să îmi spună ce îl sperie, de ce se teme...
În fine, ca să îl fac să-şi recapete calmul îi pomenesc de MacDonalds (am văzut un semn pe stradă pentru şoferi, înseamnă că e unul în zonă). Toată primăvara, când ieşea de la grădiniţă, îl duceam la MacD. pentru socializare şi ca răsplată pentru comportamentul cooperant. Acum Mac D. poate să funcţioneze ca un reper cunoscut într-un oraş nou care i se pare o ameninţare. Pare satisfăcut de idee şi mergem în continuare până ieşim în alt bulevard, în zona centrală. Acum am început să mă întreb ce facem dacă nu găsim MacDonalds-ul?! Nu am fost demult în oraşul ăsta, nu mă mai orientez bine...însă e un MacDrive destul de vizibil, îl găsim deşi a fost destul de mult de mers. Aici îşi revine cu cartofi prăjiţi şi suc în faţă, şi la joacă pe un tobogan interesant, care îl acaparează. După o oră de stat pe aici (mai sunt câţiva copii), a uitat dilema de mai devreme. Ajungem în sfârşit şi la notar: ghinion, notariatul este închis pentru vacanţă (?!). Plecăm cu un tramvai spre părinţii lui T. Aici stăm cam două ore la povestiri despre T., E. şi Spania. M. ascultă un sfert de oră conversaţia şi pesemne nu i se pare periculoasă: îi place răcoarea şi liniştea, se întinde pe canapea şi adoarme...se trezeşte cam când e timpul să plecăm înapoi la C. să ne luăm bagajul simbolic.
La C., o nouă provocare pentru M.: a venit o cunoştinţă cu un băieţel de patru ani în vizită şi începe un joc cu scaunul de maşină al fetiţei mici, scaun pe care amândoi îl transformă în balansoar improvizat. Însă nu încap amândoi, începe o competiţie. Copilul celălalt devine agresiv, iar M. e îngăduitor, nu îi răspunde cu aceeaşi monedă. În final jocul ia sfârşit, tatăl şi băieţelul pleacă...mi-a plăcut că M. a reacţionat bine cu copilul, şi-a temperat reacţiile. În toată excursia nu am avut nici o criză de angoasă cum se mai manifestă uneori în casă sau la grădiniţă (ceea ce este grozav) nu a avut nici un comportament autostimulativ, iar reacţiile lui la cererile mele au fost foarte bune (cooperant).
Plecăm înapoi spre casă cu un tren de seară, ca să fie răcoare..îi spun că ne întoarcem acasă. A înţeles, e liniştit şi pe la ora 20,30 adoarme (compartimentul a rămas gol). Îl trezesc când intră trenul în gară şi îl întreb dacă i-a plăcut excursia: zâmbeşte somnoros, se pare că totul e OK.

First days of homeopathy

Marţi, 10 iulie 2006

Am început homeopatia de câteva zile...surpriză: în loc să uite, a început să aibă un randament neaşteptat. Începe şi îşi montează singur măsuţa de lucru, înaintea orei la care vine A. (programul lui A. este dimineaţa pentru că după-masa mai doarme uneori din cauza căldurii), astfel încât până când sună ea la uşă eu termin aproape 20 de programe (echivalentul a două ore de ABA) aproape fără pauze. Sesiunea neprevăzută e în întregime ideea lui, cum spuneam, ca şi faptul că nu mai vrea să se ridice de la masă nici pentru pauze (!). De obicei când îşi punea măsuţa înainte de sesiunea cu fetele (s-a mai întâmplat) lucram din desfăsurătorul lor şi nu îi introduceam programe în plus pentru că aş fi vrut să se joace mai mult, şi să se dezvolte şi la ele această latură care era slabă la toate trei (mai puţin la M1). Zilele acestea însă am atins recordul de lucru: în prima zi (sâmbătă) A. mi-a spus că terminase tot ce era pe listă, inclusiv nişte generalizări la programele de potrivire, şi M. tot nu voia să se ridice de la masă...a inventat ea câte ceva, dar a cerut pentru a doua zi programe de rezervă. Astfel încât am ajuns să curgă 60-70 de programe într-o singură dimineaţă. Oare cât are să rămână în stilul ăsta?

Summer program

Miercuri, 4 iulie 2006

Acum două zile a plecat şi I. în vacanţă...A. a fost o foarte bună colegă şi a ajutat-o să meargă şi la gară (avea multe bagaje). Ar fi plecat de o săptămână, dar mai avea de recuperat două zile...am preferat să le recupereze ca să îi pot da salariul întreg. De acum încolo, efortul meu va creşte - tocmai reuşisem să ajungem la 40 de ore de ABA pe săptămână (40 de programe pe o sesiune). Am început să îmi adaptez strategiile pentru M. cu elemente pe care nu le-am citit nicăieri. De exemplu, dacă vreau să îl aduc la măsuţă şi urmează un program pe care de obicei nu îl face prea uşor sau protestează, inversez instantaneu ordinea programelor şi fac un program de potrivire (acum am ajuns la potrivire de fotografii iar un altul este de potrivire de litere, a masterat Matching colours şi Matching shapes pe care le-am scos în generalizare). Sau, fac Block imitation, pentru că şi construcţia de cuburi a început să i se pară uşoară şi nu mai protestează (aici, un element ciudat este că programul merge cu oricine altcineva în afară de A.). După ce introduc programul mai uşor, îl acceptă şi pe cel mai greu...el lucrează un grup de programe (4-5 odată), niciodată nu pleacă de la masă după unul singur.
Avem însă şi programe care nu merg. Cea mai mare amărăciune este că Verbal imitation nu merge absolut deloc. În iunie repeta silabe cu "t" prin casă şi am băgat repede imitaţia verbală în program - dar imediat cum am băgat-o, nu a mai repetat nimic la comandă. Iar programul Language promotion mă enervează deja...l-am făcut de atâtea ori, şi cu râs şi cu joc şi în toate felurile...nu iese nici un sunet de la el (şi de fapt, nu înţeleg de ce se introduce mereu această formulă cu "trece baba/moşul prin salon şi apasă pe buton"...de ce ar trebui să fie o formulă magică? nici eu nu m-aş înebuni după programul ăsta dacă aş fi în locul lui M.)
Alt program care nu merge este Receptive body parts. Pentru mine este din nou o surpriză: el ştia părţile corpului până astă-iarnă, nici nu mi-am dat seama când le-a pierdut. Acum la predări arată ce i se cere, dar la Random rotation nu merge, le arată la nimereală. Trebuie să fie o greşeală pe undeva, dar nu ştiu unde este.
Şi cu toilet trainingul suntem în impas - nu am reuşit să trecem mai departe de stat pe scaunul de toaletă oricât de mult, fără să se producă însă nici un "eveniment". Am citit de câteva zeci de ori trainingul şoc pe care l-a făcut shakalu şi, deşi mi se pare coerent, nu îndrăznesc să îl aplic la M. Nu ar avea cine să îl aplice în afară de mine, acum nu mai este decât A. pe lângă noi şi aşa va fi toată vara. Deocamdată am observat că de afară vine cu Pampersul uscat - deci se cenzurează. O să încerc să îl scot în parc fără Pampers, o oră-două cât stă va învăţa să se controleze.
A început să fie deja foarte cald....seara, după ce îl duc la culcare şi adoarme singur, stau până la la miezul nopţii şi frunzăresc programele lui sau manualul ABA. Mai este un manual tradus de alţi părinţi, Mariposa School, care mi se pare prea avansat pentru noi în stadiul în care suntem - am citit acolo despre formarea propoziţiilor, iar noi nu reuşim să imităm nici silabe. Uneori, când citesc seara, bi mă vede pe mess şi mai vorbim despre ce face fiecare...i-am spus că încep tratamentul homeopatic, dar ea a auzit de undeva că homeopatia ar fi totuna cu vrăjile... eu am citit destul de mult despre terapii alternative şi cred că homeopatia nu poate fi calificată drept magie. Am făcut rost de remedii dar şovăi să i le dau, ideea cu uitatul a tot ce a învăţat în două luni mă sperie.

Letters about holliday

Vineri, 30 iunie 2006

***,
M-am gândit la tine zilele astea pentru că oraşul arată tare bine şi cred că îţi va place. Încercam să văd oraşul cu ochii tăi ... seamănă cu Nisa, sunt multe flori, copaci înfloriţi, parcuri. Nu mai ştiu dacă ţi-am zis că noi stăm în centru şi la cinci minute de promenadă - adică Paseo Maritim, unde sunt bărcile celor bogaţi. Avem şi un parc lângă noi, la două minute pe jos de casă. Avem şi două biblioteci tot foarte aproape. Marea e la cinci minute, dar nu se poate merge la plajă în zona asta că e poluat din cauza bărcilor.
Sunt un pic îngrijorată pt că apartamentul ăsta în care ne-am mutat are o scară interioară - sunt vreo zece trepte şi va trebui să fim atenţi să nu cadă M. - se poate închide uşa între trepte şi hol.
Şi avem o terasă de 25 metri pătraţi, e uriaşă şi o să punem un covor unde să se joace.
T.
Vineri, 30 iunie 2006
T.,
Aşa îmi imaginez şi eu oraşul... mi-a plăcut foarte mult la Nisa, îmi doresc să revin într-o zi (dar poate cu un buget ceva mai comod, când am fost în Franţa aveam atât de puţini bani încât mergeam pe jos ca să economisim biletul de autobuz).
Mie îmi place tot ce e la mare (oraşul putea să fie oricum, de fapt ) pentru că nu am ieşit aproape nicăieri în ultimii patru ani. Ultima dată a fost în 2002, o excursie de patru zile în Deltă cu colegii (s-a făcut şi în 2003 o excursie la fel de reuşită, dar nu m-a lăsat mama - !! - că nu a fost de acord să stea singură cu copilul). După aceea au apărut problemele cu M. şi gata cu planurile de concediu. Nu-i exclus să apară probleme şi la voi, nu ştiu cum va reacţiona. Este însă momentul să vadă marea pe care nu a văzut-o niciodată, cred că o să îi placă.
Nu te îngrijora cu scările, M. e prudent şi o să înveţe să coboare cum trebuie.
Azi a fost răcit şi nu prea a lucrat după-masa (dimineaţa da) şi nici nu a mâncat nimic, probabil îl doare gâtul. Pentru el va fi un avantaj să stăm într-o casă (nu la hotel) şi să cumpărăm sau să pregătim câte ceva, că ar refuza oricum mâncarea servită la restaurantele de hotel, aş plăti-o degeaba.
***

Spontaneous sessions with mother

Luni, 26 iunie 2006

Se pare că de la 1 iulie voi rămâne ca tutore permanent pe vară pentru M....am crezut că am o echipă dar nu m-am gândit la "efectul vara" şi anume că două dintre ele sunt din provincie şi trebuie să plece în vacanţă. Am noroc în acest caz că A. este consecventă şi are locuinţă în Bucureşti. Mi-a spus că va rămâne sigur până la toamnă şi chiar şi după aceea.
Despre I. nu ştiu ce să spun...are intenţii bune dar nu este suficient de sinceră ca să am încredere în ea: de câteva ori a minţit când vorbeam despre modul în care lucrează şi asta mă face să evit să o las să lucreze singură cu M. Relaţia lor e în continuare proastă şi mă întreb dacă, fiind singuri, nu i-ar trage vreo câteva, dacă ar fi agresiv cu ea. Aşa că o programez fie când sunt eu acasă, fie în aceeaşi sesiune cu A. Şi la modul de lucru este diferenţă între ele: A. a deprins modul de lucru destul de repede, nu face greşeli de tehnică şi face însemnări amănunţite pe hârtie (notează tot, ceea ce mi-e de folos la proiectare având în vedere că nu am posibilitatea să filmez sesiunile deocamdată).
Lucrul meu cu M. este uneori programat (dacă ele lucrează două pe o sesiune dimineaţa, în aceeaşi seară programez eu altă sesiune în care lucrez patru ore) iar alteori este spontan...uneori seara începe să îşi monteze singur măsuţa de lucru, se "echipează" (îşi ia nişte papuci roşii de pluş, destul de groşi pentru perioada aceasta, şi îşi pune o şapcă pe cap) îşi aduce repede scaunul la masă şi se aşează cu un aer de expert. La început m-a luat prin surprindere şi îi puneam un puzzle cu piese mari, confecţionate din material gros...nu ştie să le recompună pe toate pentru că sunt cincisprezece piese care se îmbină: e greu pentru el, i le asamblez eu şi las găuri în interior astfel încât el nu trebuie să completeze decât două-trei piese dintr-o figură. Când am văzut că montarea măsuţei nu e o toană şi devine un obicei, am început să improvizez programe sau chiar să le scriu din vreme, astfel încât să transfer sesiunea când are el dispoziţia de a lucra.
Programele merg bine majoritatea, mai puţin imitaţia verbală - nu scoate absolut nici un sunet - şi Receptive people, pare incapabil să reţină care este numele cuiva...În schimb, după săptămâni de chinuri, Receptive labels a început să meargă: am ieşit din inventarul câtorva obiecte pe care le tot reluam pe rând (farfuria, lingura, cana, papucul, toba, cheia, peria) şi am renunţat, cam de zece zile încoace, la trial-urile de discriminare. Se mai încurcă uneori la repetat, dar programul a început să curgă ca şi celelalte. Pentru mine e o imensă uşurare, adesea m-am gândit în aceste două luni ce o să ne facem dacă el nu va putea învăţa nici un obiect (au fost copii la care s-a întâmplat asta).

Starting homeopathy

Joi, 22 iunie 2006

Acum câteva zile am fost la doctorul Naghiu la policlinica APACA. A fost foarte amabil, a acceptat să ne vadă imediat deşi eu mă dusesem cu trimiterea fără să ştiu cum ar trebui să procedez (auzisem de pe forum că homeopatia ar scurta durata terapiei ABA şi cerusem o trimitere de la doctorul de familie). Mi s-a părut diferit de majoritatea doctorilor: lipsit de blazare, cu un interes real, fără tendinţa de a eticheta sau acuza. A pus multe întrebări despre copil şi ne-a avertizat că după începerea tratamentului (a dat trei remedii, de luat dimineaţa) s-ar putea să uite tot şi să refuze sesiunile pentru câteva zile (să nu îl forţăm) după care va relua ABA, învăţând cu viteză mărită.
Însă nu sunt decât trei farmacii care au şi remedii homeopatice în cartier...probabil că va mai trece ceva timp până să le găsesc. De asemenea, ideea că s-ar putea să uite total ce a învăţat mă sperie - şi atâta muncă de până acum, la ce a folosit?