Back in a romanian september

Sâmbătă, 8 septembrie 2007

Iată-ne înapoi în ţară...valul de ploi care mă făcuse să consult mai mult de zece site-uri de prognoza, îngrijorată că o să avem o săptămână de stat în hotel, a ajuns şi pe plaja din Grecia până la urmă. Esste adevărat, a ajuns în penultima zi, ieri după prânz. De altfel, era încă atât de cald şi după ce venise norul încât am crezut sincer că o să ne facem planul complet de plajă. Nu a fost aşa...a venit un vânt tăios care sufla pe cerul de deasupra mării nori amestecaţi foarte pitoreşti. Am folosit prilejul ca să fac o plimbare savuroasă cu M. pe lângă mare, pe toată lungimea staţiunii. La întoarcere, când am luat-o prin interior, s-a dezlănţuit o furtună de vară cumplită. Rupere de nori, nu altceva. Însă a trecut în mai puţin de o oră, iar noi am ajuns uzi şi dornici de somn în cameră. Astăzi, plecarea de dimineaţă...obositoare zi! Agenţia, şmecheră, ne-a luat din camere cu noaptea în cap ca să ne ducă la o staţiune mai urâtă, Skala Fourka, în care am ajuns pe la 10,00 dimineaţa (vânt cumplit, nici măcar plimbare pe plajă nu mai puteai face). De atunci şi până la 15,00 am fost invitaţi să bântuim prin împrejurimi, deşi nu prea aveai ce face (nu erau tentaţii, staţiunea era mică şi sezonul cam terminat). Tare incomod, de stat o zi întreagă pe drumuri...am ajuns în Ro pe la ora 19,00, pe un frig umed şi pătrunzător, şi din neatenţie am luat autobuzul invers - aşa că am făcut pe drumul până acasă încă o oră şi jumătate. Acasă, mama ne aşteaptă cu surprize plăcute: a adus femeia la curăţenie şi camerele sclipesc. A făcut şi nişte bunătăţi ca pe vremuri, că vine băiatu' mort de foame...ce bine ar fi dacă ar fi tot timpul în formă ca acum!

A short trip on the Egean Sea

Vineri, 7 septembrie 2007

Aventura noastră în Grecia se apropie de sfârşit. Miercuri (alaltăieri) am reuşit să trecem cu bine de croaziera în care m-am angajat cu atâta nesăbuinţă. Spun nesăbuinţă pentru că statul aici nu a fost fără peripeţii, pe M. îl apucă din când în când câte o criză de angoasa (nu grav dar totuşi deranjant), putem fi pe stradă sau în magazin, noroc că staţiunea este mică şi noi stăm aproape de toate, ne retragem imediat în cameră când este nevoie. Din fericire pe vaporaş am scăpat ieftin. I-am spus că mergem cu "corabia piraţilor" şi, cum are un joc cu aşa ceva, i-a plăcut ideea. Pe corabie era un "pirat", Vassili, care venea şi vorbea cu copiii prietenos, chiar dacă nu înţelegeau unii de la alţii nici o boabă. M. a fost cuminte şi ascultător pe vaporaş, nu a avut tentative ca ceilalţi copii care îşi puneau adeseori viaţa în pericol agăţându-se de balustrada cu spaţii mari (iar eu mă miram cât de nepăsători erau părinţii lor). Am văzut câteva locuri mirifice, ca de "capăt de lume", golful Toroneos în care apa mării era deosebit de verde şi de limpede, sau "insula piraţilor", o coamă nelocuită ieşită abrupt din mare lângă care trei sferturi din pasageri au executat sărituri în apă. Când am ajuns la Neos Marmaras M. a avut o criză de nervi pentru că nu îi luasem şapca de pe vapor. Am rămas singuri pe o bancă în portul în miniatură până când i-a trecut.
În rest, hotelul este foarte liniştit şi avem deja tabieturile noastre. Lui M. îi place să iasă pe terasă să spioneze pe ceilalţi turişti care mănâncă adesea la aer ca şi noi. Iar pe plajă îi stresează pe copii, se duce prin apă şi îi ia în braţe sau stă băgat în sufletul lor, indiferent dacă îl acceptă sau îl resping. Aici sejurul este foarte comod pentru părinţi, pot să stau pe plaja îngustă şi să îl las să se bălăcească în apa foarte caldă, cu vesta de salvare pe el.
Şi mâine plecăm. Păcat, aş mai fi stat...

Greek holliday

Marţi, 4 septembrie 2007

Iată-ne în Grecia, de trei zile...plecarea a fost ceva mai complicată ca anul trecut. Aeroportul Băneasa este prea mic pe timp de vacanţă şi prost organizat: se făcuse aproape timpul de plecare şi nici un anunţ. Când s-a deschis în final check-in-ul - coadă şi M. care nu avea răbdare, se ducea prin alte grupuri din sala de aşteptare. Eu eram tensionată pentru că în mulţimea aceea se putea pierde şi un copil normal (dar unul la nivelul verbal al lui M.). În fine, zborul a decurs fără surprize şi incidente (o oră). La aeroport, agenţia de turism ne-a preluat cu maşini mici, nu cu autocar (bilă albă, M. s-a simţit mult mai bine ca într-un autobuz). Încă un drum de o oră, pe drumuri foarte bune care permiteau atingerea oricărei destinaţii în timp minim...să tot călătoreşti prin ţara aceasta care trăieşte din turism. Aşa că am ajuns la ora 17,30 în staţiune (Polihrono, braţul Kassandra, Halkidiki): aliniată toată pe malul mării, iar hotelul nostru imediat în spatele restaurantelor, la 30 de m de plajă (criteriul după care l-am ales :) ). Problema a fost că la trecerea pe lângă plaja (plină, la acea oră) M. a început să repete obsesiv plajă, mare, colac...a avut cu greu răbdare să aşteptăm cheia de la cameră 5 minute, să aruncăm bagajele şi să scotocim după costumele de baie: dar poate că graba lui a prins bine, la ora 18,00 eram pe plajă şi am prins o după-masă minunată, lângă marea aceasta caldă, verde deschis şi paşnică.
Următoarele două zile au fost reuşite, cu vreme frumoasă. Nu ştiu dacă M. ar avea răbdare să mergem la restaurante aşa că am optat pentru gătit în cameră: cam obositor, în combinaţie cu plaja. Există în centrul apropiat al staţiunii două supermarketuri mari, preţurile mi se par ceva mai mari decât la noi...iar M. se repede să îşi facă cumpărăturile proprii. Îl las pentru că permisiunea de a-şi cumpăra recompense pare să micşoreze stresul lui din primele zile: duminică a trebuit să ieşim mai repede din supermarket pentru că avea intenţia să ţipe sau să plângă ...
Din toate, cel mai mult îmi plac serile. Sunt o grămadă de locuri drăguţe, piaţete cu fântâni arteziene şi străduţe înguste pietruite. Plimbarea se poate face şi pe malul mării care este chiar lângă aleea principală (plaja are o lăţime de zece metri). Până acum, deşi am petrecut la mare o mulţime de vacanţe, niciodată nu am locuit într-o astfel de staţiune, în care marea este la doi paşi şi parte din viaţa cotidiană, orice ai face...pe litoralul românesc, marea este o prezenţă fragmentară şi oarecum îndepărtată (plajele sunt mai late sau situate mai departe de hoteluri/centre comerciale/restaurante).
Ne pregătim (psihic) pentru croaziera cu vaporul de mâine. Poate am sărit peste cal că m-am lăsat convinsă de agenta turistică, mai ales cu răul de mişcare al lui M....dar mai vedem pe viu :).

Last days of mountain

Miercuri, 8 august 2007

Ne-am întors de la munte...ultimele zile au fost de-a dreptul ciudate şi m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva poveştile gazdei despre vrăjile care i s-au făcut sunt adevărate. După o noapte de sâmbătă în care nu am putut să închid ochii (şi o intensificare a reacţiilor de angoasă ale lui M. în timpul zilei de duminică), m-am trezit în noaptea de luni spre marţi cu el ud până la piele...făcuse pe el ca un bebeluş, şi dormea în continuare. Şocată, cu imaginea mentală a unei regresii totale, l-am tras din pat şi l-am zgâlţâit ca pe o zdreanţă. Cu toate că îi strigam în ureche, s-a trezit foarte greu şi de-abia am reuşit să îl schimb...iar a doua zi dimineaţa s-a declanşat o diaree cumplită. Am fost cu el de vreo zece ori la baie dar aproape că nu putea să ajungă până acolo, nici zece metri (baia era pe hol).
Iar despre familia din Bucureşti, cu toate că trăgeam speranţe de socializare, ghinion. Luni copila a stat aproape toată ziua în camera ei sub cuvânt că este răcită. E clar că motivul era altul: ori nu voiau să vină în contact cu M. pentru că are probleme, ori într-adevăr se temeau că aleargă prea mult cu gura deschisă prn curte...În final cred că era prima variantă, altfel nu se explică de ce la plecare tânăra mamă a fost foarte vorbăreaţă şi amabilă, şi a insistat foarte mult să îmi dea mâncare pentru drum.
Făcând slalom printre respingeri şi fiziologii inexplicabile, am mai luat o mică porţie de fericire, la plecare...ţineam foarte mult să mai facem o plimbare în sus, spre munţii cei mari, pentru că la marginea de sus a Branului casele sunt mai rustice, coastele mai sălbatice, iar râul lat care îşi desface pletele în vale este doar un pârâu nebunatic. Întâmplarea a făcut că ploua cu şiroaie, ploaia aceea caldă de vară în care toţi oamenii dispar şi călătoriile în timp par posibile oricând. În pustietatea acvatică din jur, a apărut şi o tovarăşă de drum: o mamă tânără de la noi din cartier (!) care îşi lăsase copilul de un an cu soţul şi cu soacra, şi venise să se relaxeze câteva zile...(am invidiat-o pentru modernitatea viziunii din familia ei :) ) M. a plăcut-o pe prietena ad-hoc şi ne-a urmat cu expresia "pentru musafiri", cu toate că am ajuns înapoi uzi până la piele şi întrebându-ne cu ce să ne îmbrăcăm pentru plecare. Aveam de ales între haine murdare şi haine ude: am rămas în hainele ude şi hai la tren...

A mountain view

Duminică, 5 august 2009

Trecurăm şi de jumătatea vacanţei...Printre crizele de angoasă ale lui M., caut să mă bucur de soare răcoros, aerul şi priveliştile inegalabile de aici. Am format nişte trasee şi am căutat să mergem în fiecare zi cât mai departe. Centrul locuit al staţiunii este cel mai plictisitor, interesant este pe munţii din stânga şi din dreapta, pe coastele pe care alternează casele de vacanţă neterminate cu fâneţe largi. Ieri am fost şi în sus pe strada ce duce spre pârtia de schi, de-a lungul pârâului care vine dinspre zona sălbatică a crestelor cu peste 2000 de m. Mi se pare un loc mai frumos decât altul şi nu m-aş sătura mai multe veri la rând, îmi place fie şi numai să compar arhitectura variată a caselor şi pensiunilor, care se întrec în expoziţii florale. M. mă însoţeşte cuminte, deşi nu observă mai nimic în mediu. Pentru el este acelaşi lucru dacă dormităm într-o poiană, facem concurs de aruncat pietricele în pârâul învolburat sau avem program "de curte" (udat florile sau jucat cu mingea: caut să găsesc activităţi pe care nu le facem acasă şi să îl implic). Mâine ne vom duce în sfârşit să vedem castelul: am lăsat pe ultima zi, ca să observ reacţiile la restul stimulilor, să văd dacă este cazul să ajungem şi la un moment formal cum este vizita la un muzeu. Dar cred că o să mergem: s-a mai calmat faţă de primele zile şi pare că nu vor fi probleme.
În dimineaţa asta a plouat, ceea ce a anulat atât mesele în aer liber cât şi expediţia pe munte. Am fost însă într-o vizită: mătuşa mea a venit de la Braşov şi ne-a luat la o cunoştinţă pe aproape de pensiune, la o casă modestă. Gazda era o pensionară suficient de iubitoare de copii ca să comunice bine cu M. Observ din ce în ce mai mult că viaţa lui M. trebuie să fie o îmbinare inteligentă de stimuli noi şi rutină...îi place să fie într-un mediu previzibil şi să ştie ce acţiuni conţine programul, dar îi plac şi vizitele şi oamenii noi şi prietenoşi.
Aseară a venit la pensiune o familie din Bucureşti care intenţionează să stea o săptămână: bunica, mama şi o fetiţă de şapte ani. Bunica a fost profesoară şi, ca toate profesoarele, vorbeşte excesiv şi se întreţine cu toată lumea. Cina a fost aproape mondenă, cu proprietara pensiunii şi cu noile musafire, am dezbătut preferinţe de vacanţă, probleme ale vieţii de Bucureşti şi ale creşterii copiilor. Mi-a luat un pic de timp ca să expun câteva reguli de relaţionare cu M., la modul cel mai accesibil. Am tradus câţiva din termenii lui uzuali, ca să nu se mire nici adultele nici copilul când aud limba lui păsărească ("şotelă" în loc de "şosete"). Cum suntem în vacanţă şi cunoştinţe ocazionale, nimeni nu are chef să îl taxeze pentru deficienţele lui de vorbire. Fetiţa se temea că o să se plictisească în vacanţă şi l-a acceptat cu entuziasm... Azi, la întoarcerea din vizită, ne-am revăzut (ei au fost cu maşina la cumpărături) şi, pentru că ploua, le-am aranjat o partidă de macao sus, pe holul dintre camere. M. s-a purtat docil şi corect, ai fi zis că este un copil normal dar cam tăcut. Este uimitor cum îi dispar autostimulările dacă are copii simpatici şi binevoitori în preajmă. Am avut noroc în vacanţa asta: să vedem ce se mai întâmplă după-masă...

A summer regression

Vineri, 3 august 2007

Da, din păcate...deşi suntem aici doar de trei zile, M. este de nerecunoscut. Un voiaj de o săptămână gândit ca o experienţă nouă şi relaxantă, pare să fie pentru el un stres nemaiauzit. Miercuri după-masă, când am ieşit până la artizanatul din "centru", de lângă castel ( îmbrăcat într-o ie pentru copii, părea un înger...) s-a produs prima criză de angoasă, urmată de una-două crize similare în fiecare zi...noroc că alte manifestări nu prea sunt, generalizările pe care le fac în cameră arată că nu a uitat nimic. Încerc să dau totuşi de capăt fenomenului şi să găsesc un model logic. Unul din factorii problemă pare să fie lipsa terapiei: în fiecare zi, la ora 15,00 fix, când începea de obicei sesiunea de după-masă, începe şi enumeră, cu o privire întrebătoare (şi cu formulele prescurtate pentru fiecare nume): No1, No2, No3...Să fi înţeles că de fapt No1 a plecat, sau îi lipseşte programul în general? Alt factor ar mai fi atmosfera de proastă calitate din sat: locurile sunt mirifice, casele - minunate, dar oamenii sunt neiertători şi sunt foarte departe de Dumnezeu, nu seamănă cu locuitorii altor sate. În fine, aici unde stăm nu am văzut până acum decât turişti, majoritatea sunt în circuit cu maşina şi dorm doar o noapte - în afară de o mamă cu fiica ei, studentă la Sociologie, care fac drumeţii lungi prin zonă.
Dacă cu sănătatea interioară nu stăm bine, măcar îmi ating un alt obiectiv: sănătatea fizică a lui M. După cum estimam, aerul tare, soarele şi urcatul pe drumurile domoale ale muntelui din spatele casei îi provoacă lui M. o foame de invidiat. Este prima dată când reuşesc să îl fac să mănânce mâncare cu sos, de exemplu. Asta înseamnă mai mult efort pentru mine, care trebuie să am grijă să cumpăr (iar magazinele ieftine sunt departe) şi să gătesc, dar să şi fac un program variat, cu vizită zilnică în centrul satului unde este un loc de joacă (Slavă Domnului! Altă problemă neprevăzută, cum am venit a început să întrebe de "cotogan", adică "tobogan")...

Holliday in the mountains

Miercuri, 1 august 2007

Cam pretenţios spus "vacanţă în munţi", dar iată-ne la Bran...A ajunge aici este o asemenea performanţă, de parcă am fi şi escaladat efectiv nişte creste :). Ieri, drumul până aici a decurs fără incidente. Lui M. i-a plăcut trezirea cu noaptea în cap, gara şi trenul (Intercity, ca să fie mai liber). La gara din Braşov ne-a aşteptat ruda mea cu o maşină plătită, şi ne-a dus până la poarta pensiunii (rezervasem telefonic şapte nopţi). Aici ne întâlnim cu o realitate pe care mulţi care au putut călători o cunosc, probabil - pentru noi însă toate sunt noutăţi...O surpriză pentru mine a fost să văd că Branul, o comună uriaşă (nouă-zece sate, pe zeci de kilometri), este format din foarte multe pensiuni neoficiale, majoritatea la un preţ accesibil şi plăcut amenajate. Pentru iubitorii de flori şi de arhitectură, plimbarea în sat este un spectacol în sine...iar munţii de aici sunt blânzi şi fără pericole, uşor de urcat şi pentru adulţi neantrenaţi şi copii. Pensiunea la care stăm noi are patru camere la etaj iar la parter stau gazdele. Observ curând că suntem trataţi de ei cu mare atenţie, ni se oferă integral bucătăria, curtea, nu se fac nici un fel de comentarii despre M. şi stereotipurile lui. Din păcate nu pot să îi arăt lui M. prea multe animale pentru că pe aici se trăieşte din turism, nu se mai cresc animale de curte; gazdele au doar un cocoş şi două găini, pe care M. s-a obişnuit rapid să le urmărească prin curtea imensă. Astăzi plănuim o incursiune spre marginea dinspre Braşov unde este un hipermarket: va trebui să gătesc ca să economisim bani.

Easter and planning

Duminică, 8 aprilie 2007

Astăzi este Paştele. Aseară l-am luat pe M. cu mine la Înviere...a fost prima participare a noastră. În cei doi ani de când locuim aici nu am mers nici eu (pentru că dormea şi nu voiam să îl las singur în casă). A fost destul de mare înghesuiala şi cam mult timp de stat în aglomeraţie şi întuneric. Tinând cont de noutatea situaţiei, s-a comportat destul de bine, fără să se sperie de întuneric. La un moment dat şi-a pierdut răbdarea şi a început să se foiască şi să vorbească tare. Iar după aceea, la momentul cheie, a devenit absent: preotul era prea departe ca să înţeleagă şi el ceva.
Azi am aranjat masa, cu ouă colorate şi alte bunătăţi pentru care am stat toată ziua de ieri în picioare. Însă M. nu înţelege nimic din ciocnirea de ouă, este total lipsit de entuziasm (mai ales că nu mănâncă ouă, de nici un fel). Ieri m-a ajutat sa le colorez în vopsea, dar azi nu îl mai interesează. Îi facem ca de obicei o vizită mamei mele, facem schimb de prăjituri şi ne întoarcem înapoi, la Internet şi actualizat dosare...

New Year Party (I)

Duminică, 31 decembrie 2006

Anul acesta, de sărbători, primesc o vizită surpriză. Prietena mea D., care a emigrat acum trei ani în SUA, a venit în vacanţă să îşi rezolve dantura şi nişte probleme notariale. Mă interesează foarte mult venirea ei nu numai pentru că nu ne-am văzut de când a plecat, ci şi pentru că are o problemă asemănătoare cu a mea: fetiţa ei foarte mică (doi ani) a fost diagnosticată în aprilie cu autism (deci, la vârsta de un an şi jumătate). Am corespondat cu ea în tot acest timp, dar dacă avem timp să vorbim este şi mai bine...
Deocamdată, ne-am văzut în fugă în ziua în care a venit (miercurea trecută) în timp ce la noi era generalizare cu No3, iar ea era în trecere spre oraşul fratelui ei. Eram curioasă dacă şi ea s-a transformat la fel de mult ca mine în ceea ce priveşte relaţia cu copiii (eu am acum tendinţa să aplic analiza comportamentală peste tot, şi la copiii normali). Însă, mi s-a părut neschimbată: la fel de lentă şi de înceată la înţelesuri şi reacţii. I-a adus lui M. un set cu multe maşinuţe mici de jucărie şi îl întreba, cu toate întinse în pat: "Care este motocicleta?"A trebuit să o temperez, să îi spun că la noi terapia a mers treptat, maşinuţele sunt prea mici şi de-abia a învăţat "motocicleta", încă nu am generalizat-o ca stimul, SD-urile diferite le-am aplicat în trepte şi nici generalizările de distractor nu au ajuns la 20 câţi avea M. în faţă atunci...ştiam că ea nu face ABA, însă mi s-a părut ciudat că au trecut opt luni şi ea (cu o vechime mare în învăţământ, cu doctorat în pregătire) nu a citit măcar despre lucrurile astea...
În fine, când a trecut pe aici m-a anunţat că va veni să facă Revelionul la noi împreună cu mama ei. Are bilet de avion la noapte şi nu are unde să stea în Bucureşti (şi-au vândut locuinţa în mai). Aşa că am făcut pregătiri culinare mai importante ca de obicei (am stat în picioare toată ziua şi de M. nu s-a ocupat nimeni) şi acum le aştept...am emoţii însă, nu ştiu cum va reacţiona M., care nu e obişnuit să primim vizite atât de lungi.

Positive effects of the holliday

Marţi, 3 octombrie 2006

Toată lumea spune că M. s-a întors din vacanţă schimbat mult în bine: mai prezent, mai interactiv, mai atent (mă bazez mai ales pe părerea lui A. care îl cunoaşte bine). În timpul acesta am urmat şi tratamentul homeopatic, deci nu ştiu care dintre cele două a avut influenţa cea mai bună.
Cert este că vom reuşi să scăpăm în curând de Pampers pe timpul zilei, însă momentul în care toaleta va fi independentă este departe. În primul rând nu am rezolvat decât "treaba mică", pentru cealaltă se pare că are o asociere în minte...vine cu Pampersul în mână ca şi cum ar fi o toaletă ambulantă. În al doilea rând, şi pentru ce am câştigat deja trebuie "prins" în baie, altfel încă se produc accidente prin casă (minime, pentru că îl cunoaştem bine şi reuşim să le prevenim).
În al doilea rând, sunetele persistă şi se înmulţesc. Problema cea mai grea este trecerea acestor sunete pe care el le scoate întâmplător (sunt sunete cu sens, nu sunt autostimulări) în mediul structurat, în programul de la masă.
Pentru asta am mare nevoie de oameni...Uneori regret că am renunţat la serviciile lui I. (ea nu s-a retras precum M1, a sunat acum două săptămâni, mi-a spus că s-a întors în Bucureşti şi că poate să reia lucrul. Hotărârea mea însă era luată...relaţia ei cu M. nu a fost suficient de bună şi M. are nevoie în primul rând de relaxare, de asta m-am convins în vara asta). Tot ce s-a întâmplat până acum în terapie confirmă ipoteza mea iniţială despre rolul relaţiei cu tutorii în recuperarea copiilor.
Deci, înapoi la selecţie şi la anunţurile din ziar. Telefoanele au început să sune şi am primit câteva CV-uri. Nimic interesant până acum. Sunt sigură însă că vor apare şi oamenii potriviţi.
La serviciu, am un mare noroc în toamna asta...printr-o conjunctură fericită, programul meu este mai liber (doar trei după-mese ocupate, faţă de cinci după-mese ca anul trecut).

Back to our sheeps

Duminica, 10 septembrie 2006

Ultimele zile de training au fost relaxate. Unii dintre cursanţi aveau delegaţiile până vineri şi au spus că nu ştiu la ce oră pleacă (era o scuză, voiau de fapt să le rămână dimineaţa pentru plajă şi să plece după prânz) aşa că vineri a fost complet liberă, cu acordul organizatoarei. Joi le-am făcut o încheiere, le-am lăsat adresa de mail pentru nelămuriri şi nu ne-am mai văzut decât prin staţiune sau la hotel. Pentru M. plaja de vineri a fost cea mai simpatică, a găsit pe plajă o fetiţă de trei ani pe nume Raluca care l-a primit în piscina ei gonflabilă :). Erau două generaţii venite cu fetiţa, părinţii (între două vârste) şi bunicii. Veniseră cu programul de reducere "Marea pentru toţi" ca majoritatea turiştilor din jurul nostru. Erau atâţia adulţi pe lângă un copil încât păreau cu toţii foarte relaxaţi.
Plecarea de la mare a fost nostalgică, în ultima zi s-a lăsat o sugestivă răcoare de septembrie, ca un semnal pentru noi că vacanţa s-a terminat. Ca să evităm peronul gării de la Neptun, l-am dus pe M. cu microbuzul până la Mangalia (am călătorit singuri, C. plecase de vineri să-şi facă bagajele pentru Paris). Drumul, la fel ca la venire, interminabil. Pe măsură ce trecem prin staţiuni, trenul se umple cu turiştii care au beneficiat de biletele cu reducere de săptămâna aceasta. M. oboseşte şi doarme ore întregi în a doua jumătate a drumului (spre uşurarea mea...aerul e irespirabil, foarte cald deşi afară e răcoare, iar holul e ocupat cu bagaje). Încet-încet, vine vorba despre probleme...înainte să adoarmă, cineva îl întrebase pe M. de vorbă şi dădusem explicaţii. Încet-încet, ajungem la TSA şi la ABA. Cei din compartiment ascultă sideraţi. Este a "n"a oară în care explic ce este TSA...cum a fost adusă ABA în România...cum arată un program ABA şi ce aşteptări am eu de la el. Aud de la o doctoriţă din compartiment despre cazul unui alt copil al unei cunoştinţe: îi spun ca de obicei să intre pe forumul autism.ro şi cum mă poate contacta pe Internet.
Ajungem în Bucureşti pe întuneric. M. nu protestează că îl trezesc din somn. Ne vom gândi de luni cum o luăm de la capăt...

Mild days of autumn

Joi, 7 septembrie 2006

Au trecut trei zile atât de frumoase, cum după prima vacanţă nici nu credeam că mai pot să vină...Pentru M. este prima experienţă legată de un hotel. Reacţionează neaşteptat de bine, îi place camera nouă şi mai ales viaţa uşor "mondenă": dimineţile la plajă, prânzul şi seara la restaurant, după-mesele se joacă în cameră cu C.. Seara, mergem la un Baby land de lângă hotel (colecţie de saltele gonflabile) - într-o oră îşi consumă toată energia.
Îmi amintesc că am avut o perspectivă inversă: credeam că într-un hotel va fi mai greu decât într-un apartament; nu e adevărat, apartamentul este întotdeauna plin de constrângeri şi de reguli de convieţuire, în timp ce hotelul este anonim şi liber - faptul că interacţiunile sunt temporare le face să fie relaxate. Exemplu, mesele la restaurant (o terasă superbă cu vedere spre mare de pe faleză): într-adevăr, M. nu are răbdare să stea la masă, dar nici ceilalţi copii nu au - aşa că se constituie o ceată de patru-cinci copii care se plimbă între bar, piscină şi mese.
Şi pentru C., naşa lui M., este o vacanţă reuşită. Faptul că nu este nici cald nici frig (soarele are dulceaţa nostalgică a lui septembrie), staţiunea nu este aglomerată sau zgomotoasă, iar din viaţa de la hotel nu lipseşte nimic (mai ales vederea la mare...) ar încărca pe oricine de energie pozitivă.
Programul de training merge bine. Cursanţii (doar zece) se bucură de vremea superbă (pentru ei e un concediu, au venit cu familiile). Sunt foarte cooperanţi, cam jumătate din ei au aptitudini reale pentru domeniul meu, însă vin la cursuri de la plajă şi sunt deja toropiţi. Îi văd că se uită la mine şi se miră în tăcere că, după plaja de dimineaţa, pot să fac prezentările şi să coordonez activitatea lor vreme de trei ore. Şi eu mă mir, dar e de datoria mea!
Într-un singur punct M. a făcut mofturi: apa Mării Negre (pe care o vede pentru prima dată) i se pare rece după apa Mediteranei, care era ca o supă încălzită...de asemenea, când a simţit pietrele de pe fundul mării, a preferat să nu mai intre - astfel încât rămâne pe mal şi sare valuri până când mă întorc eu din apă.
În tot cazul, cred că pentru M. este aproape formula vacanţei perfecte...

The romanian sea

Luni, 4 septembrie 2006

Din nou la mare!! Şi e o vreme incredibilă pentru începutul lui septembrie...
Drumul de ieri a fost destul de obositor din cauza reparaţiilor la şina ferată care fac ca drumul până la Jupiter să dureze aproape şapte ore (?! e de necrezut că poţi ajunge mai repede la Palma de Mallorca decât la Jupiter). În afară de asta, am terminat târziu prezentările în Power Point şi bagajele le-am făcut noaptea; la TVR2 era întâmplător un film interesant cu Leonardo DiCaprio (nu prea mă uit la filme însă vacanţa asta mi-am dat voie la acţiuni neconvenţionale). În film, personajul principal era un falsificator de bani condamnat la detenţie, care trece de partea poliţiei pentru a-i prinde pe alţi falsificatori. Mi-a plăcut schimbarea de perspectivă, aceasta pare a fi specialitatea mea în ultima vreme...S-a terminat la ora 3,00 noaptea iar bagajele pe la 4,00 aşa că la 7,30 când am plecat la gară eram odihnită :). Şi C. a văzut filmul azi-noapte (ea de obicei citeşte noaptea şi se uită la filme) aşa că avem ce comenta în tren.
M. se plimbă o vreme pe hol (suntem doar noi trei în compartiment, alţii ştiu probabil că drumul cu trenul e interminabil şi iau autocarul). La un moment dat găseşte pe hol o fetiţă puţin mai mare din seria "prietene posibile" şi o provoacă la joc, sărind şi râzând. Fetiţa coboară însă înainte de Constanţa. După aceea îl ademenesc în compartiment cu ceva de mâncare şi restul drumului stă cuminte.
La Neptun, acelaşi peron din epoca de piatră pe care mi-l aminteam de acum opt ani, la un metru sub ultima treaptă a scării: e aproape imposibil să cobori din trenul gol cu un copil de 5 ani şi cu bagaje - dacă nu era şi C. să ne ajute, nu ştiu ce am fi făcut.
Găsim destul de greu un şofer de taxi care să aibă aparat de taxat şi să nu se tocmească pentru o sumă exorbitantă...never mind, şi cel cu aparat ocoleşte numai el ştie pe unde, astfel încât suma finală este neverosimilă. La întoarcerea din Spania, e nevoie de o infuzie de România, ca să ne amintim în ce ţară trăim.
Ajungem la hotel odată cu organizatoarea trainingului. După obişnuitul moment de îndoială (nu sunt o persoană "cu greutate", nu semăn a instructor de training) mă întreabă dacă am ceva împotrivă ca orele să fie după-masa. Nu am, chiar îmi convine ca dimineţile să fie libere.
În continuare, am ieşit la o plimbare pe malul mării (hotelul e chiar lângă mare). Marea Neagră este albastru indigo, mi se pare într-adevăr "neagră" în comparaţie cu albastrul azuriu al Mediteranei. Algele au năpădit marginea plajelor şi nimeni nu le-a curăţat...e sfârşit de sezon şi toate par a fi fost în părăsire pe aici (cu toate că staţiunile au fost pline de turişti, aşa am auzit). Este un ambient care place celor ce îndrăgesc natura virgină- pentru cei cărora le place civilizaţia şi modernitatea, nu este cea mai bună alegere. Noi trei ne bucurăm de vacanţa aceasta gratis şi evităm să căutăm noduri în papură. Digul care începe sub faleza din faţa hotelului oferă o privelişte încântătoare spre largul mării, dar nu putem să stăm prea mult pentru că este curent şi M. încă are urme de răceală.
Ne-am retras devreme în cameră, care este nou utilată şi confortabilă. M-am temut până acum de hoteluri, dar M. este încântat mai ales de faptul că ne însoţeşte şi C....nici un comportament nedorit până acum.
C. a programat azi trezirea la 6,15 ca să vedem un răsărit de soare din mare de pe terasă... pentru mine este primul răsărit de soare din mare, deşi am stat destul de mult pe litoral înainte de naşterea lui M.

Preparing for the second holliday

Vineri, 1 septembrie 2006

Avem un răstimp de patru zile de odihnă, după care vom pleca duminică la Jupiter, la trainingul pe care m-am angajat să îl susţin. Nu mi se pare deloc uşor (sunt singurul instructor pentru toată sesiunea, şase zile a câte patru ore) şi mai ales nu sunt în dispoziţie să predau...cum am venit, mi-am descărcat din reţea o grămadă de piese cu Celia Cruz şi Gloria Estefan. Înainte de călătoria în Spania nu eram deloc o fană a muzicii latino, dar acum mi se pare că îmi aduce ceva din atmosfera optimistă şi plină de viaţă în care am trăit timp de două săptămâni.
Şi lui M. pare că i-a prins bine călătoria...s-a vindecat de răceală în două zile şi se simte foarte bine: nici nervos, nici frustrat. Am repetat foarte puţin în această călătorie, condiţiile nu ne-au permis prea mult. Oricum până duminică nu am timp să testez nimic...am reuşit să structurez ce voi preda pe zile şi acum compun prezentările în Power Point (am terminat două prezentări ieri şi mai am încă patru până mâine seară). Noroc cu C., naşa lui M., care va veni cu noi în această vacanţă. Este singura persoană care se descurcă cu M. fără instruire specială, am urmărit-o în vizitele de până acum cum a descoperit spontan multe elemente din ABA (aşa de bine o conduc sentimentul şi intuiţia...): captarea atenţiei, folosirea promptului, împletirea jocului cu învăţarea, exploatarea interesului copilului pentru anumite jucării sau activităţi (usw.). Şi pentru ea va fi a doua vacanţă, a mai fost la Eforie în august, la vila unor prieteni de familie.

Back to our country

Miercuri, 30 august 2006

Iată-ne înapoi în România...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...

Other guests are coming

Luni, 28 august 2006

Aseară T. ne-a invitat pe toţi la restaurantul ei favorit, în centrul istoric al Palmei. Un restaurant mic, la subsol, cu pereţi reci stil catacombă dar decorat (cu fel de fel de ornamente vechi care creează atmosferă). Spaţiul e atât de mic încât e greu şi pentru clienţi şi pentru cei care servesc să se strecoare printre mese.T. se conversează afabilă cu ospătarul, care o ţine minte de când tot vine aici. Comandă două tăvi, una cu pescarritos con cerveza şi unul cu calamarritos (inele de calamar) din care urmează să ne servim fiecare. Mie însă mi se pare prea cald şi nu am poftă de mâncare... M-am întrebat cum o să rabde M. spaţiul atât de strâmt. Surpriză, e atât de impresionat că a intrat într-un restaurant, încât stă cuminte pe locul lui. Soarbe cu deliciu sucul din pahar şi gustă câteva hamsii prăjite. Noroc că T. şi E. consumă repede tăvile cu mâncare, fac câteva poze, şi plecăm.
Astăzi, T. va avea o zi complicată. Acum o săptămână a primit o scrisoare surpriză de la V. şi A., un cuplu cu care era "colegă de cameră" în facultate şi care s-au căsătorit ulterior. Acum au venit pentru două săptămâni în vizită la sora lui V. care lucrează la Castellon, unde este cea mai mare comunitate de români...(T. spune că este urât la Castellon, " ca la ţară"). T. are oarece frustrări legate de ei, pentru că în ultimii ani mai mult ea a ţinut legătura cu ei decât invers - când a fost în România, a făcut un drum special la Iaşi să îi vadă, iar ei nu i-au scris mai deloc până acum. Totuşi, ea i-a convins în mailurile pe care le-au schimbat săptămâna asta să viziteze Palma, şi le-a găsit un bilet avantajos la feribotul care traversează noaptea marea spre insulă (ajunge la ora nouă dimineaţa, ea a plecat spre port să îi aştepte). Urmează mişcări de trupe complicate în apartamentul acesta mic: eu şi M. plecăm la plajă (este ultima zi de plajă şi probabil cea mai lungă) şi îi lăsăm pe ei să doarmă în locul nostru. După-masă, program de plimbare pentru toată lumea. Iar deseară, după cină, T. îi va duce la hotelul ei din Portals Nous unde îi va caza clandestin într-o cameră între ora 11,00 şi 6,00 dimineaţa...să sperăm că programul pe care l-a făcut T. (se vede că lucrează în turism!) va ieşi bine pentru toată lumea.

Last week-end in Spain

Duminică, 27 august 2006

Ieri dimineaţă am fost cu T. la Arenal, o altă staţiune aproape de oraş. O aşteptare lungă în staţia aglomerată care i-a tăiat lui M. toată răbdarea...mai ales că vedea lângă staţie un Mac Donalds şi îmi tot arăta să mergem acolo. I-am distras atenţia cu o fântână arteziană...e greu să îi explic că nu avem nici bani prea mulţi, nici timp. Apoi, a văzut în staţie o bătrână care arăta ciudat (parcă ar fi fost de lemn, a observat T.) şi a făcut o criză de nervi, nu ştiam cum să îl poziţionăm să nu o mai vadă...bine că a venit autobuzul şi i-a trecut. Apoi, un drum lung cu autobuzul (şi el aglomerat) până la marginea de est a oraşului. În staţiune (înţeleg că aici vin majoritatea românilor) am găsit o plajă mai lată decât cea de la Cala Major, cu nisip fin, hoteluri aliniate de-a lungul ţărmului, seamănă cu Mamaia. Vremea superbă, ca întotdeauna...nu aş mai pleca niciodată de aici.

A flu in summertime

Sâmbătă , 26 august 2006

Chiar dacă e vară, E. a avut o răceală cu temperatură duminica trecută...de la aerul condiţionat din autobuze, spunea el (într-adevăr, e exagerat aerul uneori în autobuze, parcă ai fi în frigider, iar variaţia accentuată de temperatură nu are cum să fie bună). Noi ne-am ferit, dar viruşii erau în casă...aşa că i-am luat. De marţi- miercuri, a început să se observe şi la mine şi la M. (avem la noi medicamente aduse din România). Totuşi, am continuat să mergem la plajă pentru că aşteptăm marea asta de ani de zile. Numai că acum tuşim amândoi atât de rău, încât vecinii de umbrele se uită surprinşi la noi când ne aud pe plajă. Răceala i-a agravat lui M. lipsa poftei de mâncare, sunt zile în care înghite doar puţin suc şi iaurt (şi acelea, pe plajă).
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.

Different philosophies of life

Vineri, 25 august 2006

Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.

The castle of Chopin

Joi, 24 august 2006

Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.