Promises and facts (II)

Sâmbătă, 1 decembrie 2007

De ce au început să mi se verifice toate intuiţiile? Iată că şi cea de-a doua, legată de Arhi, începe să se verifice. Trainingul ei s-a realizat mai greu, pentru că trebuie să fie prezentă la ore (este la zi şi are nevoie de bursă) şi am găsit mai greu ferestre comune. Totuşi, a înţeles rapid tot ce am predat, spre deosebire de No4 care încă stâlceşte denumirile programelor şi le execută mecanic. Mai mult, a fost impresionată când i-am povestit secvenţe de terapie şi de evoluţie a copilului. Probabil ăsta este motorul care trebuie să funcţioneze la un tutore bun: să fie impresionat de ce s-a reuşit până la un moment dat în echipă...
Însă de săptămâna aceasta firul s-a tăiat brusc. A avut o problemă în familie, cu o rudă bolnavă pe care a trebuit să o interneze în spital şi să o supravegheze. A dat telefoane dese ca să se scuze, ca să îmi spună că a reţinut programele şi o să vină cât de curând să înceapă lucrul, dar mie îmi este clar: după ce povestea cu ruda se va derula, interesul ei se va îndrepta în altă parte. Asta ca să se confirme teoria cu zodiile în terapia ABA...

Promises and facts (I)

Sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Bănuielile mele privind diferenţa între promisiunile lui No4 şi fapte se adeveresc, din păcate. Am făcut trainingul la mine la serviciu, într-un stil clasic, de predare. O colegă interesată de domeniu care a asistat a spus că l-am făcut mai bine decât un altul oficial la care a mai fost de curând. Se poate, eu nu pot să mă autoevaluez deloc în problema asta. În schimb, la No4 s-a văzut că nu este obişnuită să înveţe sau să asculte prelegeri. A ascultat tot, cap-coadă, dar când a ajuns în faza să digere programele, cu denumirea lor în engleză (aşa am apucat în terapie şi aşa mergem...) i s-a părut extraordinar de greu (este însă prea târziu ca să dea înapoi, de când a venit o întreb dacă e sigură că vrea să se implice).
În fine, săptămâna asta a reuşit să intre la lecţii. Odată a asistat-o pe No2 şi a primit detalii directe despre modul de lucru. M. a sancţionat schimbarea mediului fiind agresiv cu amândouă. I-am spus lui No4 că, dacă a trecut de proba asta, de data viitoare va fi mai uşor. Următoarele întâlniri, în care a început să lucreze, am asistat-o eu (fără agresivităţi de data asta). A fost din nou foarte folositor, am corectat din mers programe şi detalii de lucru pe care le înţelesese greşit. Este atât de greu să pregăteşti bine un tutore!...

Accommodation and training

Vineri, 9 noiembrie 2007

Atuurile lui No4 par să fie legate de dragostea pentru copii, căldură sufletească, familie numeroasă, cu fraţi şi surori, şi experienţă cu copii, şi bunăvoinţă.
Minusurile cu care pleacă la lucru în echipa noastră sunt: nivel de inteligenţă mai scăzut decât al celorlalte de până acum (am avut dreptate să pun un semn roşu pe foaia de evaluare când am aflat că este la Spiru Haret! aproape totul de acolo este foarte slab ca nivel), şi un mediu de provenienţă superficial (familie modestă: asta pe de o parte o face să fie puţin pretenţioasă la condiţiile de lucru, ceea ce este bine, dar pe de altă parte îi pune nişte limite în evoluţie pe care le simt destul de clar.)
Dincolo de asta mai este un semn de întrebare dar nu are nici o legătură nici cu logica nici cu intuiţia profesională: este legat de zodia ei ( :) ). Am observat la interviuri şi selecţie finală o prevalenţă a anumitor zodii şi cred că nu este întâmplător: până acum am avut în echipă tutori din zodia Leului şi Scorpionului. Sunt zodiile cu cea mai mare forţă interioară şi nu întâmplător fac faţă mai bine la mediul acesta dur din ABA. În afară de acestea, mai pot face faţă şi celelalte zodii de foc (Berbec, Săgetător) pentru că pun suflet în activitatea lor şi asta este prima condiţie ca să ai succes cu un copil dificil...însă aceasta este doar o presupunere. I., din prima echipă, era din Berbec: ea a demonstrat ataşament, dar nu suficientă consecvenţă.
Acum, revenind la No4, ea este Săgetător...rezerva pe care o am în legătură cu acest semn este că este un semn dublu (şi semnele duble sunt "cu două feţe"). Cu toate că şi eu sunt semn de foc şi ar trebui să comunic bine cu o Săgetătoare, am o senzaţie vagă că îmi ascunde mereu câte ceva. Încă de la perioada de probă, de care a trecut destul de bine, am încercat să aflu ce îşi doreşte în viitor şi cum vede perioada următoare, ca să văd cum pot să o antrenez. Este destul de ermetică şi asta pune bariere serioase...cred că o să fac un training clasic, că nu am încotro.

Sensory integration (I)

Duminică, 29 octombrie 2006

De curând am fost la un seminar cu World Vision în care o terapeută din America, Renee McDonell, a prezentat o nouă terapie, sensory integration. Terapia este mai degrabă o perspectivă decât un drum pe care o echipă să îl prefere, excluzînd alte drumuri. Mi se pare mai degrabă o completare la ABA decât o alternativă. Dar, ce mi se pare mai important, mi se pare o confirmare a concluziilor la care am ajuns, tot gândindu-mă la terapie şi la recuperarea copiilor. Şi anume, bătălia cea mai importantă nu se dă pentru achiziţia de cunoştinţe şi de comportamente dezirabile (ca în versiunea de ABA larg răspândită acum în familii, în care obţinerea controlului este cea mai importantă verigă) ci pentru obţinerea celei mai bune stări de funcţionare a creierului. Sensory integration se bazează pe perspectiva funcţională în care comportamentele nedorite ale copilului şi hiperkinezia vin dintr-o nevoie a creierului. Ele nu se pot bloca artificial şi nici nu este bine să se impună copilului reprimarea lor, pentru că nevoia creierului există oricum. Deci mai degrabă se caută o adecvare continuă a programului, activităţilor, stimulilor şi prompturilor la nevoile senzoriale ale copilului.
Mi-a plăcut foarte mult de Renee pentru modul în care şi-a prezentat modelul şi pentru ceea ce este ea - o personalitate liberă, inteligentă, firească, cu o eficienţă în comunicare pe care numai cineva crescut în America o poate avea.
Mi-a plăcut şi prezentarea pe care a făcut-o mama gemenilor, şi casetele pe care le-a proiectat (noi suntem aşa de departe de ce am văzut acolo! şi pe cooperare, şi pe programe - suntem încă la început, aşa mi se pare).
În schimb, comunicarea pe grupuri de părinţi, pe care o aşteptam cu nerăbdare, m-a dezamăgit. M-am convins încă odată că noi românii nu avem educaţie în comunicare şi nu ştim să ne ajutăm unii pe alţii prin asta. Şi uneori, nici nu vrem. Dar să mă explic: am fost într-un grup de doar şase părinţi şi se presupunea că trebuie să vorbim fiecare despre copilul lui şi despre terapia pe care o urmăm. Ei bine, nu am reuşit pentru că primul părinte (tată) a vorbit interminabil, fără cap şi coadă, descriind mai mult copilul decât soluţiile pe care le caută sau eforturile pe care le face. A doua era mama unui copil cu IQ mai mic (o cunoşteam din altă parte) ea a fost întreruptă pentru că a treia mamă din grup, cu gura mai mare, voia să vorbească despre copilul ei, care avea dimpotrivă un IQ mai mare. Această a treia vorbitoare a vorbit şi ea destul de divergent, mai mult despre cât de mult este ea dispusă să facă pentru copil şi ceilalţi din familie, nu. Moderatoarea, coordonator ABA din câte am înţeles, numai moderator nu se putea numi... a lăsat pe fiecare să vorbească oricât şi despre orice, nu a făcut nici un efort să focalizeze discuţia spre ceva şi nici să facă pe participanţi să se respecte unii pe alţii. Iar când a ajuns rândul meu şi am pus o întrebare concretă despre programele de stimulare a verbalizării, a dat din colţ în colţ... din câte am putut citi printre rânduri, era un răspuns tip "cârlig", nevrând să dea gratis o informaţie pentru care aşteaptă bani, de obicei. Nu apreciez asemenea oameni care trag cât pot de o informaţie mică pentru bani...înseamnă că nu au prea multe de dat :) .Iar ultima din grup, după mine (venise şi cu un tutore), nu a apucat să mai vorbească deloc pentru că expirase timpul de discuţii - dar ea părea să fie cea mai interesantă, spunea că face ABA cu copilul de un an jumătate - şi să nu mă îngrijorez, că nu există un timp standard în care ar trebui să se declanşeze vorbirea.
Într-un cuvânt, două plusuri pentru americani, un minus pentru români...

The training for my team

Sâmbătă, 15 aprilie 2006

Se pare că va fi mult mai greu decât credeam cu instruirea fetelor...au venit trei zile la rând si de-abia am reuşit sa termin noţiunile de bază despre ABA (am sintetizat ce era important în două ore - două ore şi jumătate pe zi). Fetele au spus că nu ar fi înţeles materialele pe care le-am xeroxat (ghidul de instrucţie ABA şi dicţionarul de termeni) dacă nu le-aş fi explicat. Bănuiam că nu vor înţelege, mi se pare un limbaj prea academic în materialele pe care le am de pe Internet (inclusiv manualul ABA este prea academic pentru fete de anul I sau pentru părinţi care nu au un nivel ridicat de instruire).
Numai că zilele acestea m-am întâlnit doar cu două fete, nu cu patru aşa cum credeam că am în echipă... C. a anunţat că are ceva de lucru dar va citi materialele acasă, i le-am trimis pe mail dar nu cred că va fi acelaşi lucru ca atunci când cineva le explică. Iar I., spre surprinderea mea, a dispărut în ceaţă şi am crezut în cele trei zile că renunţase...de-abia aseară a dat un telefon că satul ei a fost inundat şi a trebuit să plece de urgenţă. M-a asigurat că încă vrea să lucreze şi va veni săptămâna viitoare, când a rămas să începem demonstraţiile practice.
Zilele acestea am făcut o pauză cu instruirea lor pentru că este Paştele...lumea se agită cu cumpărături pentru masa de mâine. Vor fi câteva zile plictisitoare, în care oraşul va părea fără viaţă...unii îşi vor vizita rudele, alţii vor pleca în excursii cu iz de folclor. Pentru mine, toate poveştile cu vizite, petreceri şi excursii de Paşti nu au sens. La ce îmi folosesc? M. pare complet absent...
Nu pot să dorm noaptea pentru că încerc să descopăr factorii succesului în ABA...cadrul terapiei aşa cum a fost prezentat mă convinge, dar nu pot să cred că recuperarea este 90% o problemă de tehnică aşa cum ni s-a spus: mă interesează factorii psihologici ai succesului. De ce se recuperează un copil? Recuperarea nu este un proces mecanic aşa cum s-ar înţelege din cărţi şi de la trainingul din martie...trebuie să existe mecanisme psihologice care declanşează şi susţin procesul de recuperare. El nu se poate recupera doar pentru că primeşte câteva chipsuri şi bucăţele de ciocolată, în spatele problemei trebuie să fie un alt motor care să îl susţină. Care să fie motivul pentru care se recuperează un copil? Care să fie motivul mare, important, pentru care s-ar întoarce el înapoi în lumea noastră?

End of training

Joi, 9 martie 2006

Ieri a fost ultima zi de training...Trei zile în care s-a discutat numai despre programe cu două fete de la HM, I. şi V. M-au impresionat aceste fete, I. care vorbea mai mult părea inteligentă şi avea un răspuns pentru toate, iar V. transmitea o stare de calm şi încredere. De unde atâta stăpânire de sine la nişte fete atât de tinere? Nu este de mirare că s-a recuperat copilul lui Damian dacă a lucrat cu astfel de oameni...
În sfârşit am înţeles şi eu structura programului zilnic pentru că asta nu înţelesesem deloc de pe forum. Acum totul pare coerent...dacă fac ca ei, ar trebui să reuşesc. Am notat atent aproape fiecare cuvânt şi exemplu care s-a dat. Mă mira faptul că în jurul meu erau mulţi care ascultau doar. (E clar că pentru unii nu a folosit la mai nimic toată instruirea. Mie mi se pare că au explicat destul de clar, dar unii părinţi nu au nivelul necesar ca să înţeleagă. La sfârşit, după ce ni se prezentaseră cu lux de amănunte programele, cum se fac adjectivele, potrivirile, obiectele, vine o întrebare de la o mamă din sală..."dar pot să îi arăt culorile şi să îi spun "galben", nu?")
Ne-au dat şi multe detalii despre modul de lucru în ultimele zile. Random rotation se face întotdeauna în cel mai uşor mod posibil (cu un alt item pe care îl ştie cel mai bine). De asemenea, nu i se cer lucruri absurde (de ex. el stă jos şi noi îi dăm comanda "stai jos" asta provoacă o confuzie) sau lucruri pe care nu am fi pregătitiţi să le facem efectiv (ex. "nu te mai duc în parc niciodată").
Am asistat cu invidie (recunosc) şi cu un sentiment de neputinţă la discuţiile familiilor care şi-au găsit tutori. D., o mămică cu care am mai stat de vorbă zilele acestea, a găsit pentru copilul de trei ani şi jumătate un cuplu de prieteni, băiat-fată, care sunt studenţi la o universitate privată şi vor să lucreze cu copilul. E bine că a găsit dar nu este bine că sunt prieteni...se pot lua cu altele în loc să lucreze serios cu copilul.
Aceste ultime zile au fost şi cele mai chinuitoare pentru mine din cauza mamei. Am găsit-o în fiecare zi cu capsa pusă, de ce nu am venit mai devreme (e foarte departe locul unde s-a făcut trainingul, plecam dimineaţa şi veneam pe la trei după-masa) ea nu mai poate, vrea în spital, nu o interesează...

De ieri după-masă de când s-a sfârşit trainingul am rămas cu sentimentul acela... un sentiment de apăsare. Ce drum greu ni se deschide în faţă...Oare voi găsi oameni? Oare vom reuşi?

A week of training

Sâmbătă, 4 martie 2006

A fost o săptămână memorabilă!
Am învăţat atât de multe lucruri...mi se pare magic uneori ce aud aici. E atât de simplu, de logic şi totodată de ingenios încât îţi vine să te loveşti peste frunte şi să zici "Cum de nu m-am gândit!!". Numai americanii puteau să se gândească la o metodă atât de simplă şi de logică de a învăţa un copil cu probleme...
Însă tot nu înţeleg cum voi reuşi eu să pun în practică toate acestea. Familiile care fac ABA (sunt câţiva părinţi/tutori care au venit toată săptămâna, în general sunt familii bogate) mi se par deja intrate în legendă...mi se pare ştiinţifico-fantastic când vorbesc despre modelarea cuvintelor când M nu reuşeşte să spună nici măcar o literă după mine...cum o să ajungem noi până acolo?? Mi se par fericiţi cei care au găsit deja tutori...e o familie care are trei tutori intervievaţi de Damian şi care va începe ABA imediat după training. Eu am vorbit ieri în pauză cu C. (tutore, studentă anul I la stat) care e foarte activă pe aici, pune multe întrebări...spune că lucrează cu un copil care face ABA de un an şi că ieri l-a ţinut într-un sitting (prin sitting se înţelege perioada în care copilul trebuie să execute o sarcina la masă) cinci ore, pentru că nu a vrut să construiască o căsuţă care era în program...C. mi se pare isteaţă şi dezgheţată dar nu înţeleg (s-a vorbit şi la training) de ce ţin ei copiii ore întregi plângând pe scaun...oare nu se poate găsi şi o altă metodă? Pe M. nu l-aş putea ţine cu forţa la masă, e foarte puternic şi voluntar şi ar face nişte crize de nervi absolut înfiorătoare...îl ştiu ce este în stare. Trebuie sa mă mai gândesc la asta!
Aseară bi a plecat acasă în oraşul ei...ieri dimineaţă a venit foarte îngrijorată pentru că băiatul (lăsat acasă cu tatăl lui şi cu socrii, aici bi venise cu fetiţa care nu are probleme, a stat la nişte prieteni) făcuse o criză de nervi de i-a speriat pe toţi...atunci a plecat şi a rămas că vine cumnata ei săptămâna viitoare, în cele trei zile care au rămas. Îmi va lipsi, în aceste câteva zile în care am stat una lângă alta am vorbit despre copii şi despre speranţele noastre de a-i face bine. Am impresia că sunt destul de diferită de restul de pe aici, nu îmi vine să comunic cu nimeni.
Toată săptămâna a fost ger, joi a fost şi un viscol dar l-am dus pe M la grădiniţă cu taxiul ca să nu mai aud reproşurile mamei...că nu poate să stea cu el, o deranjează, nu mai ştie ce să îi facă, îi vine rău singură cu el în casă etc....am cheltuit pe taxi vreo 400.000 si pentru mine e o sumă imensă (se circula greu în oraş şi a taxat o grămadă până a reuşit să iasă din ambuteiaje). Din fericire lui M nu i s-a întors stomacul pe dos ca de obicei în taxiuri.
Săptămâna viitoare nu va mai veni Damian, vor veni fetele de la HM...azi a vorbit despre generalizare şi a accentuat rolul familiei...a zis să chemăm unchi, mătuşi, veri, prieteni...eu dacă nu am pe nimeni în afară de mama, pe cine să chem?!