Ieri dimineaţă am fost cu T. la Arenal, o altă staţiune aproape de oraş. O aşteptare lungă în staţia aglomerată care i-a tăiat lui M. toată răbdarea...mai ales că vedea lângă staţie un Mac Donalds şi îmi tot arăta să mergem acolo. I-am distras atenţia cu o fântână arteziană...e greu să îi explic că nu avem nici bani prea mulţi, nici timp. Apoi, a văzut în staţie o bătrână care arăta ciudat (parcă ar fi fost de lemn, a observat T.) şi a făcut o criză de nervi, nu ştiam cum să îl poziţionăm să nu o mai vadă...bine că a venit autobuzul şi i-a trecut. Apoi, un drum lung cu autobuzul (şi el aglomerat) până la marginea de est a oraşului. În staţiune (înţeleg că aici vin majoritatea românilor) am găsit o plajă mai lată decât cea de la Cala Major, cu nisip fin, hoteluri aliniate de-a lungul ţărmului, seamănă cu Mamaia. Vremea superbă, ca întotdeauna...nu aş mai pleca niciodată de aici.
duminică
sâmbătă
A flu in summertime
Sâmbătă , 26 august 2006
Chiar dacă e vară, E. a avut o răceală cu temperatură duminica trecută...de la aerul condiţionat din autobuze, spunea el (într-adevăr, e exagerat aerul uneori în autobuze, parcă ai fi în frigider, iar variaţia accentuată de temperatură nu are cum să fie bună). Noi ne-am ferit, dar viruşii erau în casă...aşa că i-am luat. De marţi- miercuri, a început să se observe şi la mine şi la M. (avem la noi medicamente aduse din România). Totuşi, am continuat să mergem la plajă pentru că aşteptăm marea asta de ani de zile. Numai că acum tuşim amândoi atât de rău, încât vecinii de umbrele se uită surprinşi la noi când ne aud pe plajă. Răceala i-a agravat lui M. lipsa poftei de mâncare, sunt zile în care înghite doar puţin suc şi iaurt (şi acelea, pe plajă).
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.
vineri
Different philosophies of life
Vineri, 25 august 2006
Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.
joi
The castle of Chopin
Joi, 24 august 2006
Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.
Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.
marți
Another place: Santa Ponsa
Marţi, 22 august 2006
M. a învăţat să sară valul...nu de la mine, de la o fetiţă din Italia cu care s-a împrietenit pe plajă. (Văd că se simte mult mai bine aici decât în România, pentru că nu îl întreabă nimeni: "dar tu de ce nu vorbeşti?"). După o repriză nonstop de sărit nu puteam să îl mai scot din apă (după varianta "sărit simplu" ajunseseră şi la varianta "sărit valul în patru labe") noroc că au chemat-o părinţii pe fetiţă. La viitoarea intrare în apă o tot căuta cu privirea pe prietena cea nouă, dar dezamăgire...plecaseră la masă, probabil.
În ansamblu M. se comportă nemaipomenit de bine. Nu a avut nici cel mai mic protest pe plajă sau în autobuze. A învăţat repede că există un ritm în apă - afară sub umbrelă - şi iar afară, şi nu are nici o obiecţie - pe plajă stă şi se joacă în nisip (cam stereotip). Depărtarea de plajă face să avem o singură ieşire pe zi la mare, de multe ori în segmentul 10,00-14,00 (nu este cel mai bun segment, dar avem cremele de protecţie cele mai puternice şi nu ne expunem deloc la soare după 11,00). După-masa, plimbare şi loc de joacă...
Ieri am avut un program diferit pentru că T. a avut o zi liberă şi l-a invitat pe un prieten de-al lor, J., care ne-a dus cu maşina la o altă staţiune, Santa Ponsa. Din câte spun ei, staţiunea este mai scumpă decât altele şi este frecventată în principal de nemţi. Într-adevăr, designul staţiunii mi s-a părut mai special, dar era şi datorită reliefului: un hibrid între munte şi deal, rotund ca şi cum ar fost desenat de un compas, se ridica imediat lângă mare. Însă muntele era pietros (fără să fie abrupt), nu avea flora bogată mediteraneană obişnuită aici: în sus pe munte era construită o alee în trepte lângă care se înşirau hotelurile, toate reluînd linia de relief a muntelui (predominau liniile rotunde, inclusiv la partea terminală). Priveliştea era inedită atât de pe munte spre plajă cât şi dinspre plajă spre munte....Vremea a fost minunată iar apa, spre deosebire de golful nostru, nu avea nici cel mai mic val.
M. a învăţat să sară valul...nu de la mine, de la o fetiţă din Italia cu care s-a împrietenit pe plajă. (Văd că se simte mult mai bine aici decât în România, pentru că nu îl întreabă nimeni: "dar tu de ce nu vorbeşti?"). După o repriză nonstop de sărit nu puteam să îl mai scot din apă (după varianta "sărit simplu" ajunseseră şi la varianta "sărit valul în patru labe") noroc că au chemat-o părinţii pe fetiţă. La viitoarea intrare în apă o tot căuta cu privirea pe prietena cea nouă, dar dezamăgire...plecaseră la masă, probabil.
În ansamblu M. se comportă nemaipomenit de bine. Nu a avut nici cel mai mic protest pe plajă sau în autobuze. A învăţat repede că există un ritm în apă - afară sub umbrelă - şi iar afară, şi nu are nici o obiecţie - pe plajă stă şi se joacă în nisip (cam stereotip). Depărtarea de plajă face să avem o singură ieşire pe zi la mare, de multe ori în segmentul 10,00-14,00 (nu este cel mai bun segment, dar avem cremele de protecţie cele mai puternice şi nu ne expunem deloc la soare după 11,00). După-masa, plimbare şi loc de joacă...
Ieri am avut un program diferit pentru că T. a avut o zi liberă şi l-a invitat pe un prieten de-al lor, J., care ne-a dus cu maşina la o altă staţiune, Santa Ponsa. Din câte spun ei, staţiunea este mai scumpă decât altele şi este frecventată în principal de nemţi. Într-adevăr, designul staţiunii mi s-a părut mai special, dar era şi datorită reliefului: un hibrid între munte şi deal, rotund ca şi cum ar fost desenat de un compas, se ridica imediat lângă mare. Însă muntele era pietros (fără să fie abrupt), nu avea flora bogată mediteraneană obişnuită aici: în sus pe munte era construită o alee în trepte lângă care se înşirau hotelurile, toate reluînd linia de relief a muntelui (predominau liniile rotunde, inclusiv la partea terminală). Priveliştea era inedită atât de pe munte spre plajă cât şi dinspre plajă spre munte....Vremea a fost minunată iar apa, spre deosebire de golful nostru, nu avea nici cel mai mic val.
duminică
Living-together difficulties
Duminică, 20 august 2006
Nici nu am ajuns bine, că au început problemele inerente tututor vizitelor: T. are reguli stricte legate de curăţenia şi folosirea utilităţilor din casă, în timp ce eu sunt îngrijorată că M. nu mănâncă absolut nimic de când am ajuns aici (ei au un frigider scund şi o plită cu foc mic pe care nu se pot găti mâncărurile de pe "lista lui M.") aşa că am început să îi duc biscuiţi şi iaurt şi în cameră, doar-doar o să înghită ceva. Nici acasă nu mănâncă prea mult, dar aici nu recunoaşte ambalajele, în afară de iaurt şi ceva creme nu a acceptat nimic. T., care urăşte firimiturile, mi-a pus în vedere să nu mai intru în cameră cu mâncare. Fiecare cu perspectiva ei...mă conformez, pentru că nu suntem la noi acasă. De asemenea T. a fost oripilată când a văzut cum se joacă copiii în nisip la locul de joacă: mi-a spus că ea nu îl va lăsa niciodată pe copilul ei să se joace în nisip, să se murdărească şi să aducă nisip în casă. I-am spus că sunt sincer îngrijorată cum îi va fi copilului ei când îl va face, dacă are de gând să îl streseze cu interdicţii.
Altă problemă se leagă de incapacitatea lor de a relaţiona într-un fel oarecare cu M. Ei ne-au invitat aici cu cele mai bune intenţii, însă probabil au văzut problema la nivel poetic: pentru că nu au copii nu sunt deloc obişnuiţi să vorbească sau să se poarte cu un copil. M. a fost în primele zile cam provocator cu T. pentru că o consideră agresivă, din câte mi-am dat seama. Din fericire ea a ales să îl ignore, aşa că şi el a început să evolueze paralel cu ea. E. pare foarte interesant pentru M., pentru că nu a avut ocazia să stea cu tatăl lui şi în consecinţă nu a avut pe nimeni de genul masculin cu care să se identifice. Însă nu ştiu de ce, în afara câtorva tentative de a se juca cu M. la modul gâdilat, prinselea, luat în braţe (cu reacţii bune de la M., jocul îl tentează întotdeauna) E. nu prea îi dă atenţie. Ştiu că E. îşi doreşte mult un copil, de aceea speram ca M. să culeagă mai mult din această vizită la nivel relaţional. Probabil că pe ei îi descumpăneşte lipsa de iniţiativă a lui M., indiferenţa lui aparentă şi alergatul lui repetitiv de pe terasă seara, în timpul discuţiilor noastre.
Dacă este să privesc lucrurile prin perspectiva lui M., este de înţeles de ce i se pare totul neinteresant: T. deschide fel de fel de discuţii literar-filosofice sau care compară Romania cu Spania. E. vorbeşte în spaniolă iar T. traduce româna în spaniolă şi invers. Sunt conversaţii lungi, plăcute pentru adulţi, dar plictisitoare pentru un copil autist plecat de acasă, rămas fără jucării şi fără terapie. În prima seară (miercuri) ei au pus un film lung la video cu un interviu cu Marguerite Yourcenar, iar M. era cumplit de plictisit şi se aşeza în faţa televizorului ca să atragă atenţia (normal, ce să facă într-o cameră de zece metri pătraţi în care nimeni nu se juca cu el?) dar nu primea decât un "dă-te la o parte" de la gazde.
Acestea ar fi problemele. Însă soarele Spaniei este minunat, partea veche a oraşului pe care am văzut-o câteva zile la rând (după-masa, când nu mai avem program de plajă) are o atmosferă foarte specială, şi a început să îmi placă muzica sud-americană din care gazdele îmi oferă audiţii din belşug.
Nici nu am ajuns bine, că au început problemele inerente tututor vizitelor: T. are reguli stricte legate de curăţenia şi folosirea utilităţilor din casă, în timp ce eu sunt îngrijorată că M. nu mănâncă absolut nimic de când am ajuns aici (ei au un frigider scund şi o plită cu foc mic pe care nu se pot găti mâncărurile de pe "lista lui M.") aşa că am început să îi duc biscuiţi şi iaurt şi în cameră, doar-doar o să înghită ceva. Nici acasă nu mănâncă prea mult, dar aici nu recunoaşte ambalajele, în afară de iaurt şi ceva creme nu a acceptat nimic. T., care urăşte firimiturile, mi-a pus în vedere să nu mai intru în cameră cu mâncare. Fiecare cu perspectiva ei...mă conformez, pentru că nu suntem la noi acasă. De asemenea T. a fost oripilată când a văzut cum se joacă copiii în nisip la locul de joacă: mi-a spus că ea nu îl va lăsa niciodată pe copilul ei să se joace în nisip, să se murdărească şi să aducă nisip în casă. I-am spus că sunt sincer îngrijorată cum îi va fi copilului ei când îl va face, dacă are de gând să îl streseze cu interdicţii.
Altă problemă se leagă de incapacitatea lor de a relaţiona într-un fel oarecare cu M. Ei ne-au invitat aici cu cele mai bune intenţii, însă probabil au văzut problema la nivel poetic: pentru că nu au copii nu sunt deloc obişnuiţi să vorbească sau să se poarte cu un copil. M. a fost în primele zile cam provocator cu T. pentru că o consideră agresivă, din câte mi-am dat seama. Din fericire ea a ales să îl ignore, aşa că şi el a început să evolueze paralel cu ea. E. pare foarte interesant pentru M., pentru că nu a avut ocazia să stea cu tatăl lui şi în consecinţă nu a avut pe nimeni de genul masculin cu care să se identifice. Însă nu ştiu de ce, în afara câtorva tentative de a se juca cu M. la modul gâdilat, prinselea, luat în braţe (cu reacţii bune de la M., jocul îl tentează întotdeauna) E. nu prea îi dă atenţie. Ştiu că E. îşi doreşte mult un copil, de aceea speram ca M. să culeagă mai mult din această vizită la nivel relaţional. Probabil că pe ei îi descumpăneşte lipsa de iniţiativă a lui M., indiferenţa lui aparentă şi alergatul lui repetitiv de pe terasă seara, în timpul discuţiilor noastre.
Dacă este să privesc lucrurile prin perspectiva lui M., este de înţeles de ce i se pare totul neinteresant: T. deschide fel de fel de discuţii literar-filosofice sau care compară Romania cu Spania. E. vorbeşte în spaniolă iar T. traduce româna în spaniolă şi invers. Sunt conversaţii lungi, plăcute pentru adulţi, dar plictisitoare pentru un copil autist plecat de acasă, rămas fără jucării şi fără terapie. În prima seară (miercuri) ei au pus un film lung la video cu un interviu cu Marguerite Yourcenar, iar M. era cumplit de plictisit şi se aşeza în faţa televizorului ca să atragă atenţia (normal, ce să facă într-o cameră de zece metri pătraţi în care nimeni nu se juca cu el?) dar nu primea decât un "dă-te la o parte" de la gazde.
Acestea ar fi problemele. Însă soarele Spaniei este minunat, partea veche a oraşului pe care am văzut-o câteva zile la rând (după-masa, când nu mai avem program de plajă) are o atmosferă foarte specială, şi a început să îmi placă muzica sud-americană din care gazdele îmi oferă audiţii din belşug.
vineri
An afternoon in Portals Nous
Vineri, 18 august 2006
Ieri după masă (joi) T. ne-a luat cu ea la hotelul unde lucrează ca să ne mai arate şi împrejurimile oraşului. Hotelul ei, Montemar, este în staţiunea Portals Nous care nu este pentru turişti, ci mai mult pentru vest-europenii care au case de vacanţă. Hotelul e singuratic şi aşezat pitoresc pe un deal, ceea ce îi dă o vedere splendidă asupra staţiunii, până departe la mare. M-a cucerit liniştea şi estetica acestor case scumpe de vacanţă: nimic din stilul kitsch al caselor nou construite în staţiunile româneşti. Şi nimic din oportunismul strident al îmbogăţiţilor tranziţiei. Toate casele sunt solid construite, cu un design discret dar distins, şi din toate grădinile se revarsă colecţii luxuriante de flori în toate culorile florei mediteraneene, cu parfumuri ameţitoare...Oare cum poate fi viaţa într-un asemenea paradis? Încerc să îi arăt lui M. casele sau grădinile mai deosebite, dar pe el nu îl interesează arhitectura şi nici florile. Probabil i se pare prea linişte...Îmi pare rău că nu am nici aparat de fotografiat, nici cameră de filmat (biletele de avion ne-au mâncat aproape toate economiile) această după-amiază deosebită va rămâne numai în amintire.
Ajunşi la hotel, T. ne întreabă dacă vrem să rămânem acolo la piscină sau să coborâm la plajă, care este destul de departe...îi spun că vrem la mare!! de o mie de ori, la mare!! Aşa că am intrat din nou, cu mare plăcere, în expoziţia de case, până când am ajuns jos... Pe plajă a fost înnorat şi cam frig (dimineaţa plouase din nou). Însă M. şi-a amintit despre după-amiaza de miercuri şi a făcut paşi noi în relaţia lui cu marea: acum a îndrăznit să meargă spre malul apei şi să se bage cu picioarele. Cam periculos, pentru că erau valuri (nu înota nimeni) şi apa era încă rece de la ploi...el era însă entuziasmat şi nu se gândea că ar putea să răcească.
Azi-dimineaţă (au trecut ploile, azi a fost soare strălucitor) am ieşit pentru prima dată la plajă singuri...spre liniştea mea, s-a adaptat destul de repede. Stă pe pătură sub umbrelă, şi se joacă în nisip (cam repetitiv). În apă a descoperit destul de repede că îl ţine la suprafaţă şi pluteşte pe colac ca pe o plută...nu are emoţii când descoperă că nu mai ajunge cu picioarele la pământ. Îi place să se lase dus de valuri. Apa aici în golful Cala Major este verde azuriu şi foarte limpede, se vede nisipul pe fund. Intrarea este lină, cine vrea să înoate trebuie să meargă foarte departe. Pentru că golful este larg, se formează valuri spumoase care amuză atât copiii cât şi adulţii. Am încercat să îl învăţ pe M. să sară valul, dar nu a înţeles...
Societatea de pe plajă este foarte civilizată (vest europeni) se aud toate limbile, dar este de remarcat bunul simţ al turiştilor: nimeni nu aruncă gunoi pe plajă, nimeni nu vorbeşte tare, nimeni nu bea bere. Din păcate, nu stăm decât două săptămâni aici!
Ieri după masă (joi) T. ne-a luat cu ea la hotelul unde lucrează ca să ne mai arate şi împrejurimile oraşului. Hotelul ei, Montemar, este în staţiunea Portals Nous care nu este pentru turişti, ci mai mult pentru vest-europenii care au case de vacanţă. Hotelul e singuratic şi aşezat pitoresc pe un deal, ceea ce îi dă o vedere splendidă asupra staţiunii, până departe la mare. M-a cucerit liniştea şi estetica acestor case scumpe de vacanţă: nimic din stilul kitsch al caselor nou construite în staţiunile româneşti. Şi nimic din oportunismul strident al îmbogăţiţilor tranziţiei. Toate casele sunt solid construite, cu un design discret dar distins, şi din toate grădinile se revarsă colecţii luxuriante de flori în toate culorile florei mediteraneene, cu parfumuri ameţitoare...Oare cum poate fi viaţa într-un asemenea paradis? Încerc să îi arăt lui M. casele sau grădinile mai deosebite, dar pe el nu îl interesează arhitectura şi nici florile. Probabil i se pare prea linişte...Îmi pare rău că nu am nici aparat de fotografiat, nici cameră de filmat (biletele de avion ne-au mâncat aproape toate economiile) această după-amiază deosebită va rămâne numai în amintire.
Ajunşi la hotel, T. ne întreabă dacă vrem să rămânem acolo la piscină sau să coborâm la plajă, care este destul de departe...îi spun că vrem la mare!! de o mie de ori, la mare!! Aşa că am intrat din nou, cu mare plăcere, în expoziţia de case, până când am ajuns jos... Pe plajă a fost înnorat şi cam frig (dimineaţa plouase din nou). Însă M. şi-a amintit despre după-amiaza de miercuri şi a făcut paşi noi în relaţia lui cu marea: acum a îndrăznit să meargă spre malul apei şi să se bage cu picioarele. Cam periculos, pentru că erau valuri (nu înota nimeni) şi apa era încă rece de la ploi...el era însă entuziasmat şi nu se gândea că ar putea să răcească.
Azi-dimineaţă (au trecut ploile, azi a fost soare strălucitor) am ieşit pentru prima dată la plajă singuri...spre liniştea mea, s-a adaptat destul de repede. Stă pe pătură sub umbrelă, şi se joacă în nisip (cam repetitiv). În apă a descoperit destul de repede că îl ţine la suprafaţă şi pluteşte pe colac ca pe o plută...nu are emoţii când descoperă că nu mai ajunge cu picioarele la pământ. Îi place să se lase dus de valuri. Apa aici în golful Cala Major este verde azuriu şi foarte limpede, se vede nisipul pe fund. Intrarea este lină, cine vrea să înoate trebuie să meargă foarte departe. Pentru că golful este larg, se formează valuri spumoase care amuză atât copiii cât şi adulţii. Am încercat să îl învăţ pe M. să sară valul, dar nu a înţeles...
Societatea de pe plajă este foarte civilizată (vest europeni) se aud toate limbile, dar este de remarcat bunul simţ al turiştilor: nimeni nu aruncă gunoi pe plajă, nimeni nu vorbeşte tare, nimeni nu bea bere. Din păcate, nu stăm decât două săptămâni aici!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)