Alone with my silent children

Duminică, 12 martie 2006

Mama s-a mutat în sfârşit la ea acasă...am rămas singură din nou cu cele două necuvântătoare ale mele, M. şi A. Chiar dacă o să reîncep să vorbesc singură, ca vara trecută, este mult mai bine decât să mă cert cu mama aproape zilnic! Iarna asta a fost îngrozitoare....pe de o parte, starea ei nervoasă continuă, timpul nesfârşit pierdut cu aprovizionare şi gătit, copilul alergând fără rost prin casă, ore întregi...Este mai bine acum, pot să respir şi să mă gândesc la organizarea terapiei. Dacă nu vreau să mai gătesc, nu mai gătesc şi gata! Oricum M. şi-a redus încet-încet felurile de mâncare pe care le mănâncă. Dintr-o dată nu a mai vrut mâncare cu sos nici dacă are carne, ciorbe nu mai mănâncă decât uneori...dacă stau să mă gândesc, ar mânca doar chipsuri şi iaurt toată ziua. Sunt seri în care îi dau o pungă de Pommbar ca să stau liniştită că a mâncat ceva totuşi. Din câte am auzit la training, asta e o tendinţă generală a copiilor cu autism, de a nu mânca mâncare gătită, de a avea un "meniu fix" şi retrâns. Cam aşa a fost în iarna asta, în afară de faptul că mănâncă foarte puţin cantitativ şi a slăbit, refuză să încerce ceva nou (am încercat cu pizza, mazăre, salată...refuză şi macaroanele dacă au altă formă decât cea pe care o ştie). Va trebui lucrat la asta însă sper să nu ajungem la măsuri radicale...
Şi A. (câinele) îmi face probleme pentru că i-a fost din ce în ce mai rău, tusea ei cronică s-a agravat şi acum a început un tratament injectabil care va fi greu de urmat pentru că nu am cu cine să îl las pe M când o duc la injecţii (M nu poate să meargă la clinica veterinară pentru că nu se ştie ce îi dă prin cap, să umble la rafturile cu medicamente sau să bage mâna în gură la câinii care aşteaptă la rând ş.a.). Am rugat-o pe L. şi a venit ieri pentru o jumătate de oră; la injecţia viitoare o să mă gândesc cine ar mai putea să vină... M-au întrebat unii (unii care nu mă cunosc prea bine) de ce nu renunţ la A....asta e o întrebare urâtă, ea este cea mai bună prietenă a mea...singura care nu m-a părăsit niciodată! Văd că oamenii m-au părăsit toţi...în jurul nostru e o mare tăcere. Am mai fost în tăcerea asta şi vara trecută, însă acum parcă aş fi ajuns în fundul prăpastiei. M. este mai absent decât acum şase luni, nu mai scoate aproape nici un sunet...mă rog în fiecare zi să găsim echipa de care are nevoie şi să îl facem să vorbească...

I don't know what to do with my child

Duminică, 1 ianuarie 2008

Pina la doi ani si jumatate, aproape totul parea normal. M. a fost un bebelus foarte agitat, care voia sa fie mereu tinut in brate si sa simta pe cineva aproape. In rest era absolut normal, chiar precoce la toate capitolele (primul cuvint la 8 luni, a mers mai devreme de un an). Pe la 1 an jumatate s-a oprit din silabisit si a tacut aproape un an. La doi ani jumatate -trei a spus circa cinci cuvinte insa s-a oprit la ele si in rest vorbeste o "limba" total necunoscuta. A fost vazut la doi ani jumatate de un neurolog pediatru care a spus ca e sociabil, ca nu e autist si nu este de competenta lui. Intre timp am mai vazut baieti care nu vorbeau si la un moment dat au inceput brusc...insa el la 3 ani tot nu vorbea asa ca am mers la o evaluare si a fost vazut de o echipa de 3 specialisti. S-a spus ca nu este autist pentru ca imita si este sociabil. M-au culpabilizat sugerindu-mi ca nu il iubesc indeajuns, ca mi-am vazut de cariera si am lipsit prea mult de acasa(?!). Am fost introdusi intr-un program de doua jumatati de ora de terapie pe saptamina (cu o educatoare speciala), program pe care l-am facut o vreme fara nici un rezultat, dupa care ne-am retras. Am angajat acum un an o specialista in psihologie cu o reputatie buna, care insa nu a reusit sa stabileasca o relatie buna cu copilul si am renuntat dupa o luna. Doamna respectiva, in urma unui test, a spus ca nu mai vazut asa ceva (fara alte explicatii) dar ca nu este autist (asta dupa ce a vazut cit de mult iubeste copii): a incercat sa faca un fel de terapie cu mine dar solutiile propuse erau vagi si de suprafata. Am mai angajat in vara 2005 o logopeda cu care M. a cooperat doar o luna (insa parea sa nu stie multe despre o buna relatie cu copiii). Dupa aceea nu am mai gasit pe nimeni (cer destul de mult pentru mine). Din punct de vedere nervos e echilibrat, e calm si afectuos, insa nu l-am putut dezobisnui de Pampers. Se plictiseste si alearga cam mult prin casa fara tinta, rizind de unul singur. In afara pare normal, mergem la cumparaturi, cu autobuzul, adora vizitele si sa fie in mijlocul copiilor.
Insa nu stiu ce ar trebui sa fac in continuare...de vorbit tot nu vorbeste si de citeva luni pare mai retras, nu arata entuziasm pentru nimic.