Out of the inner world

Goodbye autism, welcome ADHD

2009-12-30T23:00:00.005+02:00

Miercuri, 26 decembrie 2007

Dacă ar fi să mă iau după ultimele evaluări, M. a ieşit din cercul numit TSA (tulburare de spectru autist). Chiar şi din cercul difuz (din al doilea cerc, cel cu autism atipic): nu mai are nici un fel de stereotipuri, pe socializare merge excelent, contact vizual perfect, face propoziţii cu trei cuvinte şi, chiar dacă nu are o pronunţie bună şi un vocabular bogat, nu îl mai putem numi un copil "din spectru".
Ceea ce pare însă îngrijorător în ultima vreme (de o lună îi dau şi Omega 3 zilnic, nu ştiu dacă nu cumva are şi asta vreo influenţă) este creşterea agitaţiei şi scăderea atenţiei. Acestea sunt fenomene care intră sub umbrela ADHD. De acord că sunt de preferat acestea comparativ cu refuzul comunicării şi comportamentele complicate din TSA, dar totuşi...repeziciunea cu care s-au instalat aceste simptome mă fac să mă întreb care vor fi consecinţele pe viitor.Doctorul Naghiu mi-a dat telefon în seara asta şi mi-a "livrat", fără să îl rog, reţeta pentru luna viitoare. Să încercăm în continuare homeopatele, poate se va întâmpla minunea pe care o aşteptăm de ani de zile. (Deduc din asta că pentru doctor a însemnat ceva prezenţa în emisiune: pentru mine nu a avut acelaşi sens, am avut o misiune şi am îndeplinit-o, asta e tot.)
Săptămâna asta (tot e vacanţă) am de gând să încep un blog despre M. Am citit cum se face un blog şi intenţionez să experimentez. Poate foloseşte cuiva povestea noastră, cine ştie!

The News Hour (II)

2009-12-30T22:30:00.005+02:00

Miercuri, 19 decembrie 2007

Iată că am scos-o la capăt şi cu filmarea, şi cu emisiunea...La filmare, ajunsesem la concluzia că trebuie să urce operatorul singur să filmeze, altfel, (dacă eram şi eu şi reportera în casă) am fi fost deja prea mulţi şi erau şanse să nu iasă nici un program. Aşa, a ieşit chiar bine: M. a lucrat studiat, poza ca o vedetă şi a răspuns cu siguranţă şi cooperant, ca un copil de grupa mare. Când a coborât, operatorul mi-a spus "A, păi copilul e bine...e avansat" şi mi-am dat seama că se aşteptase să vadă altceva. Apoi am urcat cu toţii şi i-au luat interviul lui No2. Dezastru! Când s-a văzut cu microfonul în faţă a uitat tot ce învăţase pe deasupra şi a spus ce i-a venit: nişte detalii fără rost. Că a făcut progrese şi o să meargă la şcoală dar trebuie să meargă cu însoţitor. Eh! Bine că măcar secvenţa cu lecţiile a ieşit bine.
Din cauza semnelor de întrebare pe care le-am avut, nu anunţasem pe nimeni despre emisiune. Am apucat să dau câteva telefoane în pauza pe care am avut-o pe la ora 18,00; dar, în fond, nu pentru cunoştinţe mergeam acolo, ci pentru copiii (mulţi) din ţară care se pierd şi nu îi ajută nimeni. În fine...mă aşteptam să am trac pentru că nu am mai fost niciodată la o emisiune de ştiri, şi studioul şi modul de lucru erau noi pentru mine. Nu am avut nici un pic de emoţie, am plasat toate mesajele cu precizia cuiva care ştia dinainte ce o să se întîmple (deşi nu ştiam deloc, nu mi se dăduseră efectiv întrebările). M-a surprins, însă, doctorul. Era emoţionat şi de-abia a reuşit să îşi stăpânească vocea să spună lucrurile importante pe care le-a spus (în legătură cu homeopatia şi vaccinurile) iar după emisiune se bucura ca un copil căruia i-ar fi făcut cineva cadou o jucărie nouă, în timp ce eu eram sobră şi calculam posibilitatea de impact a mesajului.

The News Hour (I)

2009-12-29T17:34:00.006+02:00

Marţi, 18 decembrie 2007

La trainingul de la Braşov am cunoscut un producător din TVR căruia, din vorbă în vorbă, i-am povestit pe scurt cum stau lucrurile cu autismul, ADHD-ul şi terapia ABA. I s-a părut că ar fi un subiect de ştire şi mi-a spus că o să mă cheme la emisiunea "Ora de ştiri" de pe TVR2. Am dat contactul şi am înregistrat ideea, dar nu prea am crezut că o să mă cheme...mă gândeam că pentru un jurnalist apar des subiecte de interes şi acesta cu copiii o să îi iasă din minte. Dar nu a fost deloc aşa: a sunat azi şi mi-a spus că vrea să facem emisiunea mâine (!) Subiectul presupune să vină o echipă să filmeze la mine acasă, şi seara să fiu prezentă în emisiune la minidezbaterea din studio. În timp ce stabileam detalii, vine vorba şi despre doctori ca potenţiali invitaţi, şi eu îl recomand pe doctorul Naghiu. El spune să îl invit şi pe doctor (din fericire îl găsesc la telefon şi este de acord să vină).
Acuma, ce facem cu filmarea de mâine :( ? Este ultima zi de lucru la noi, No2 pleacă în vacanţă de joi. No4 nu ar putea în nici un caz să predea filmată, nu se ştie ce prostii ar face...iar No3 face generalizări şi nu este relevant, trebuie să obţinem un material de calitate. Deci, neapărat să fie No2. Dincolo de asta, am semne de întrebare despre comportamentul lui M. Ce va face M. când o să vadă camera de filmat? Există şi ipostaza nedorită în care ar refuza să lucreze, din cauza schimbărilor şi presiunii din mediu pe care o simte atât de fidel. (Mă gândesc la o soluţie de avarie în care să împrumut un CD de la o altă familie care face ABA...)
Bun. Acum, să stabilesc împreună cu No2: ce programe se fac (aici ea îmi expune foarte bine starea actuală a programelor şi ne hotărâm rapid la Expressive occupations, Expressive functions, Phonetic reading şi încă câteva) şi ce mesaje să transmită ea. Pleacă acasă şi eu îi spun că o să i-l dictez. Or să fie doar nişte secunde numărate pentru mesaj şi trebuie gândit bine. (De ce trebuie gândit bine? Pentru că niciodată până acum nu am văzut susţinută această cauză drept o problemă socială şi colectivă. Toţi cei care au apărut la emisiuni, sporadic de altfel, au prezentat doar cazul individual al copilului lor - nevoia de terapie, de bani, şi cam atât. Dar problema nu are şanse să fie rezolvată vreodată dacă toţi pe rând o vor prezenta ca pe un caz individual...) În fine, redactez pentru No2 un mesaj de trei fraze în care prezintă terapia ABA, rezultatele ei şi posibilitatea recuperării copiilor: i-l dictez la telefon şi rămâne să îl înveţe pe dinafară. Pentru mine, scriu un mesaj mai lung, cu câteva părţi flexibile pe care îmi propun să le plasez când se iveşte ocazia. Problemele care trebuie subliniate sunt: imaginea falsă a problemei la nivel social, lipsa resursei umane (terapeuţi calificaţi, psihologi, tutori), importanţa diagnosticului precoce şi al intervenţiei înainte de 5 ani, posibilitatea recuperării.
Mîine am şi ore înainte de emisiune, aşa că o să fie tricky...

Back from winter holliday

2009-12-27T13:35:00.007+02:00

Duminică, 16 decembrie 2007

Chinuită vacanţă, zău aşa! Totuşi, îmi imaginez că pentru M. a fost un câştig. Anume, deşi nimic nu prevestea o iarnă adevărată (şi nu am urmărit nici prognozele, pentru că am fost ocupată marţi şi miercuri cu documentarea şi cu prezentarea pe care urmează să o fac la training), nici nu am ajuns bine în Braşov şi a început să fulguiască. M-am întâlnit cu mătuşa mea în faţa hotelului (Aro, cinci stele, central) care pare în interior cât un oraş de mare. În timp ce ne instalam, am aflat de la mătuşa mea că reuşise să găsească o bonă pentru a doua zi, cum o rugasem. Camera - uriaşă, luxoasă, şi caldă, în ciuda mărimii. Clanţa camerei este singura care nu îmi place, este automată (copilul se prinde repede de mecanismele simple, ar putea să fugă din cameră). După ce ne lăsăm bagajele, ies să o conduc pe mătuşa mea. Uimire! Într-o oră totul devenise alb, şi continua să ningă cu o perdea deasă, cum nu mai văzusem de ani. Am făcut o plimbare cu M. până în Piaţa Sfatului. Era prima dată de la începutul terapiei când vedea zăpadă consistentă. Până acum, la puţinele ninsori din iernile trecute, avea reacţii ciudate, ca şi cum nu putea să se concentreze să observe zăpada...a fost ca şi cum de-abia acum, la şase ani, lua contact cu adevărat cu iarna. În timpul plimbării a inventat un sport nou, aruncatul în troiene: a trebuit să îl temperez, că îl apucase un râs isteric.
Pentru că nu ştiam ce ar putea să mănînce (nu am ieşit încă din inventarul celor cinci-şase mâncăruri gătite) intru într-un supermarket de lângă Piaţa Sfatului. Aici, până mă gândesc ce să iau, M. începe să alerge printre rafturile de pufuleţi şi pet-uri cu sucuri. Cu amabilitatea tipic românească, un responsabil al magazinului ne observă câteva minute şi îmi spune să "stăpânesc copilul". Îi spun că o să plătesc dacă strică ceva. Cu părere de rău cumpăr cele două pungi de chips pe care le aveam în mână, şi ieşim, însoţiţi de priviri care ne judecă...ce seară vrăjită, cu ninsoare de poveste, şi cum reuşesc oamenii să o strice!

...................................................................................................................................................................

Vineri dimineaţa am repetat incursiunea, între hotel şi Piaţa Sfatului. Ninsoarea s-a oprit, şi soarele rece şi strălucitor scaldă pătura moale şi albă care acoperă totul. O frumuseţe nouă îmbracă strada aceasta, care nu îmi spunea nimic în concediile terne din adolescenţă. Constatasem de aseară că nu prea venisem (cu trenul, deci bagaje mici) dotaţi pentru băi de zăpadă: aveam doar câte un singur rând de haine de schimb, şi nu aveam mănuşi. Cumpărăm mănuşi şi câteva dulciuri pentru M. (este în postul Crăciunului, eu nu am voie să mănânc mai nimic) şi înapoi la (caloriferul din) cameră. La prânz, nu mai am încotro şi trebuie să apărem la unul din restaurantele luxoase de la parter, să fac cunoştinţă cu organizatorii trainingului. Am întârziat cât se poate, pentru că sunt primele mese pe care le ia M. în restaurant a la carte (până acum am ieşit vara la terase, mai informal...) . Noroc că plimbarea la zăpadă i-a făcut foame: mănâncă cuminte ciorba, iar eu cer o salată de crudităţi, singurul fel pe care pot să îl mănânc, între cele îmbelşugate din meniu. Coordonatoarea, doamna J. (senator PSD) îmi spune că profesoara din ASE care trebuia să susţină sesiunea de mâine dimineaţă s-a internat în spital: mă solicită să o susţin şi pe aceea. După o oră de gândire, accept, cu condiţia să facem rost de un internet de undeva să descarc o prezentare pe care o făcusem pentru un alt training de astă-vară (rămâne să fac rost de supraveghere suplimentară pentru M... o rog pe mătuşa să vină cu pupila ei, o fată de clasa a şasea, şi c'est resolu).
........................................................................................................................................................................
Sâmbătă după- masa deja scăpasem cu bine de cele două sesiuni de training şi de cele două mese de restaurant (vorba vine: vineri seara - seară festivă într-un restaurant supraetajat - M. s-a lovit cu stomacul de bara scaunului şi a vărsat tot peştele delicios pe care îl mâncase...în faţa doamnei senator, care cu câteva minute înainte îmi sugerase politicos că aş putea să găsesc totuşi o bonă pentru traininguri :) :( mi-e tare greu să redau istoria şi situaţia noastră curentă, într-un mediu în care nici oamenii inteligenţi nu cunosc problema.) Revenind, sâmbătă seara l-am luat pe M., pe o gheaţă deja persistentă pe străzi, la o plimbare pe Tâmpa. Nu mai fusesem de vreo zece ierni aici, iar acum am fost uimită de pustietatea de acolo: nu se întâmpla nimic, nu era nici un fel de distracţie sau măcar un drum deszăpezit ca să se poată face o plimbare. Nu înţeleg cum cineva are un bun turistic şi îl lasă în paragină într-un asemenea hal?! Am înotat puţin prin troienele de peste jumătate de metru şi am privit de sus la oraşul mohorât. Singurul element vesel care a spart tăcerea a fost o ceată de copii în excursie, care s-au bătut cu bulgări în poiana vecină. L-am lăsat pe M. să se amestece cu grupul şi să încerce să facă bulgări imitând copii (este ceva ce încă nu am reuşit, să îl facem să înţeleagă la ce folosesc bulgării). La întoarcere, m-am gândit cum să îmbogăţesc excursia: puteam să coborâm muntele pe jos, aşa cum făcusem cu tatăl lui în urmă cu zece ani. Mă răzgândesc brusc pentru că se lăsa seara, ar fi fost întuneric beznă până să ajungem jos. Ne întoarcem la telecabină, pe care M. a numit-o spontan elicopter, şi înapoi la hotel, la ultima cină de la training...Obositoare călătorie! Să îi fie de bine lui M...

Daily program

2009-12-27T13:03:00.005+02:00

Duminică, 9 decembrie 2007

Programele noastre continuă în forţă. Nu avem greutăţi în toamna aceasta decât cu numerele în receptiv, pe care nu vrea să le recupereze cu nici un chip. În rest, mi-aş dori bineînţeles o accelerare a acumulării şi (dacă se poate, cu homeopatia) apariţia acelui celebru "eu" şi a pronumelor personale, care în mod natural nu se pot câştiga prin programe. Am început să luăm primele vaccinuri homeopatice (două doar, şi în concentraţie mică) fără efecte adverse. Am făcut rost şi de Omega 3 de la firma Lyssi, care are aromă de lămâie şi se poate da cu linguriţa (M. nu înghite pastile deocamdată).
Compun desfăşurătorul pentru săptămâna aceasta. În timp ce îl compun, mă gândesc la şovăielile lui No4 (am insistat săptămâna aceasta să înceapă să îşi scrie singură desfăşurătorul zilnic şi a fost un dezastru). Am întrebat-o atunci cum reuşeşte No2 să şi le scrie (e mare diferenţă între ele ca stil, dar am vrut să o ambiţionez pe noua venită) - a acceptat şi a început să vină cu ele scrise de acasă. Deşi au fost grele aceste săptămâni de acomodare, a început să se vadă rezultatul.
Revin la desfăşurător. Avem douăzeci şi unu de programe curente: Expressive functions, Verbal choices, Expressive categories 2, Expressive sight reading, Statement to statement, Counting, Role play, Wh questions, Expressive occupations, Tell me about, Da/Nu factual: people, Phonetic reading, Word associations, Be teacher, Expressive locations, Receptive emotions, Functions of locations, Order, Expressive actions, Joint attention (introdus de curând, nu prea merge...) şi Writing. Ce multe programe expresive! Când ne chinuiam în aprilie, cu lucru la două cuvinte, nici nu visam să ajungem aici...
(Speram ca luna aceasta să mă odihnesc după un an atât de greu. Nici vorbă, m-am trezit cu un training la care cineva cu care colaborez nu mai poate să meargă şi mă trimite pe mine. Este la Braşov, de joi până duminică. Nu pot să refuz, dar invoc tot ce se poate invoca - orele de joi-vineri, timpul prea scurt pentru pregătirea temei, etc.: mi se creează toate premisele şi facilităţile. Până la urmă, accept. Va fi prima călătorie de iarnă la munte pentru M.)

Promises and facts (II)

2009-12-26T15:03:00.006+02:00

Sâmbătă, 1 decembrie 2007

De ce au început să mi se verifice toate intuiţiile? Iată că şi cea de-a doua, legată de Arhi, începe să se verifice. Trainingul ei s-a realizat mai greu, pentru că trebuie să fie prezentă la ore (este la zi şi are nevoie de bursă) şi am găsit mai greu ferestre comune. Totuşi, a înţeles rapid tot ce am predat, spre deosebire de No4 care încă stâlceşte denumirile programelor şi le execută mecanic. Mai mult, a fost impresionată când i-am povestit secvenţe de terapie şi de evoluţie a copilului. Probabil ăsta este motorul care trebuie să funcţioneze la un tutore bun: să fie impresionat de ce s-a reuşit până la un moment dat în echipă...
Însă de săptămâna aceasta firul s-a tăiat brusc. A avut o problemă în familie, cu o rudă bolnavă pe care a trebuit să o interneze în spital şi să o supravegheze. A dat telefoane dese ca să se scuze, ca să îmi spună că a reţinut programele şi o să vină cât de curând să înceapă lucrul, dar mie îmi este clar: după ce povestea cu ruda se va derula, interesul ei se va îndrepta în altă parte. Asta ca să se confirme teoria cu zodiile în terapia ABA...

Promises and facts (I)

2009-12-26T14:58:00.004+02:00

Sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Bănuielile mele privind diferenţa între promisiunile lui No4 şi fapte se adeveresc, din păcate. Am făcut trainingul la mine la serviciu, într-un stil clasic, de predare. O colegă interesată de domeniu care a asistat a spus că l-am făcut mai bine decât un altul oficial la care a mai fost de curând. Se poate, eu nu pot să mă autoevaluez deloc în problema asta. În schimb, la No4 s-a văzut că nu este obişnuită să înveţe sau să asculte prelegeri. A ascultat tot, cap-coadă, dar când a ajuns în faza să digere programele, cu denumirea lor în engleză (aşa am apucat în terapie şi aşa mergem...) i s-a părut extraordinar de greu (este însă prea târziu ca să dea înapoi, de când a venit o întreb dacă e sigură că vrea să se implice).
În fine, săptămâna asta a reuşit să intre la lecţii. Odată a asistat-o pe No2 şi a primit detalii directe despre modul de lucru. M. a sancţionat schimbarea mediului fiind agresiv cu amândouă. I-am spus lui No4 că, dacă a trecut de proba asta, de data viitoare va fi mai uşor. Următoarele întâlniri, în care a început să lucreze, am asistat-o eu (fără agresivităţi de data asta). A fost din nou foarte folositor, am corectat din mers programe şi detalii de lucru pe care le înţelesese greşit. Este atât de greu să pregăteşti bine un tutore!...

The last candidate for the team

2009-12-26T14:37:00.007+02:00

Sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Odată nu No4, adică pe ultima sută de metri cum spuneam, s-a prezentat şi o altă candidată...de o cu totul altă factură. 28 de ani, necăsătorită dar cu prieten, studentă la a doua facultate (să îi spunem Arhi, că este studentă la arhitectură peisageră). I-am răspuns oarecum distrat la telefoane. Apreciam curiozitatea şi disponibilitatea ei, mă provoca neîncetat cu întrebările ei de calitate şi cu interesul subit pentru problemă. Însă mă întrebam şi mă întreb încă dacă poate să facă faţă în echipa mea - nu doar dacă are minte să încorporeze principiile terapiei. Avea şi două semne de plus importante: credinţa în Dumnezeu (nu atât de puternică precum la No1 şi No2, dar consistentă) şi lipsa tatălui din viaţa ei, care o poate ajuta să empatizeze cu M.
În fine, am zis că merită să încercăm. Nu am avut niciodată patru oameni în echipă, ar fi disponibilă în week-end-uri şi ar putea să completeze nişte goluri de program. Am chemat-o săptămâna asta la probe să ne lămurim. Rezultat: M. nu o acceptă prea călduros, însă ea dovedeşte subtilitate şi atenţie în interpretarea semnelor pe care le dă el, odată "traduse" de către mine, asimilează rapid, idei bune, iniţiativă care cu puţină încurajare poate deveni productivă. Totuşi, ca zodie este Vărsător, şi se vede: zodie de aer, mult mai puţin rezistentă decât ce avem acum în echipă. Adică, suportă discuţii teoretice despre agresivitate şi situaţii de încăpăţânare, dar nu se ştie cum ar face faţă în situaţiile respective în mediul extern. În plus are inconsecvenţa caracteristică semnului: a făcut o altă facultate, nu i-a plăcut, apoi a lucrat ca bonă, apoi ca au-pair în UE, apoi...(cam multe!).Ea zice că este hotărâtă să încerce. Bun! Continuăm mai departe cu trainingul. Pentru că pe ea o angajez pentru generalizare, am programat alternativ trainingul cu ea şi cu cealaltă. Într-o săptămână două sper să se vadă rezultate, că nu mai facem faţă cu volumul de lucru...

Beginning the new homeopathic cure

2009-12-25T10:42:00.005+02:00

Vineri, 16 noiembrie 2007

Se pare că doctorul Naghiu are curaj şi va începe tratamentul lui Tinus Smits cu vaccinurile homeopatice...mă bucur foarte mult, pentru că, în ciuda optimismului meu de la conferinţă, nu cred că am fonduri suficiente să acopăr deplasări periodice în Olanda. Şi mai ales nu am mijloace: ar trebui maşină mică şi şofer, şi nu avem :).
Vizita la doctorul Naghiu a mai avut un rol important: s-a refăcut legătura aceea specială care era între cele două părţi, doctor - copil plus părinte, care mă făcea să îl consider nu numai medic ci şi "psihoterapeut": el este dintre oamenii puternici şi cu această calitate rară de a insufla curaj şi rezistenţă atunci când părintele se simte dezechilibrat, izolat şi respins de toţi. Acestea sunt daruri nepreţuite pe care le face pacienţilor şi nu pot fi recompensate prin bani...ei bine, această legătură specială despre care vorbesc începuse să se altereze în ultimele luni. Am observat că, de când au dat năvală pacienţii care au auzit de rezultatele bune ale homeopatiei, de când s-a transferat la noul cabinet privat de la strada Tineretului, devenise mai rece şi parcă mai suficient.
Acum l-am regăsit în starea aceea mai veche căreia îi duceam lipsa. Pare entuziasmat de noua teorie a lui Tinus Smits şi în plus a creat şi terenul necesar: a încheiat un acord cu o farmacie care va produce în laboratorul propriu vaccinurile homeopatice pe care le prescrie. Vom începe chiar de săptămâna viitoare, dacă reuşesc să ajung la farmacia din Berceni...

Accommodation and training

2009-12-25T10:08:00.007+02:00

Vineri, 9 noiembrie 2007

Atuurile lui No4 par să fie legate de dragostea pentru copii, căldură sufletească, familie numeroasă, cu fraţi şi surori, şi experienţă cu copii, şi bunăvoinţă.
Minusurile cu care pleacă la lucru în echipa noastră sunt: nivel de inteligenţă mai scăzut decât al celorlalte de până acum (am avut dreptate să pun un semn roşu pe foaia de evaluare când am aflat că este la Spiru Haret! aproape totul de acolo este foarte slab ca nivel), şi un mediu de provenienţă superficial (familie modestă: asta pe de o parte o face să fie puţin pretenţioasă la condiţiile de lucru, ceea ce este bine, dar pe de altă parte îi pune nişte limite în evoluţie pe care le simt destul de clar.)
Dincolo de asta mai este un semn de întrebare dar nu are nici o legătură nici cu logica nici cu intuiţia profesională: este legat de zodia ei ( :) ). Am observat la interviuri şi selecţie finală o prevalenţă a anumitor zodii şi cred că nu este întâmplător: până acum am avut în echipă tutori din zodia Leului şi Scorpionului. Sunt zodiile cu cea mai mare forţă interioară şi nu întâmplător fac faţă mai bine la mediul acesta dur din ABA. În afară de acestea, mai pot face faţă şi celelalte zodii de foc (Berbec, Săgetător) pentru că pun suflet în activitatea lor şi asta este prima condiţie ca să ai succes cu un copil dificil...însă aceasta este doar o presupunere. I., din prima echipă, era din Berbec: ea a demonstrat ataşament, dar nu suficientă consecvenţă.
Acum, revenind la No4, ea este Săgetător...rezerva pe care o am în legătură cu acest semn este că este un semn dublu (şi semnele duble sunt "cu două feţe"). Cu toate că şi eu sunt semn de foc şi ar trebui să comunic bine cu o Săgetătoare, am o senzaţie vagă că îmi ascunde mereu câte ceva. Încă de la perioada de probă, de care a trecut destul de bine, am încercat să aflu ce îşi doreşte în viitor şi cum vede perioada următoare, ca să văd cum pot să o antrenez. Este destul de ermetică şi asta pune bariere serioase...cred că o să fac un training clasic, că nu am încotro.

The new member of the team

2009-12-25T09:24:00.005+02:00

Vineri, 2 noiembrie 2007

Am avut o surpriză urâtă cu fetele pe care le alesesem deja (din fericire nu ajunsesem şi la probe). De unde la interviu se arătaseră foarte motivate şi entuziasmate de ABA, când le-am contactat la telefon să le anunţ că le-am selectat, au dat din colţ în colţ şi au refuzat amândouă, invocând diverse motive. Este prima dată când cineva mă minte şi nu îmi dau seama de la interviu. De obicei am intuiţie şi detectez superficialitatea şi oportunismul, care nu au ce căuta în echipa noastră. Pe de altă parte, unii dintre candidaţii periculoşi sunt cei care vor de fapt doar un training gratuit într-un anumit domeniu şi să îşi pună la CV o "specializare în plus". Din nefericire vor să facă asta hoţeşte, trecând prin probă şi training şi stând vreo lună ca să vadă doar despre ce este vorba, după care invocă o anumită presiune din altă parte (ore, un alt job etc.) şi dispar.
Ei bine, acum ce era de făcut? Refuzasem deja alte oferte care nu păreau suficient de consistente. Nici nu se poate întârzia foarte mult cu selecţia, pentru că spre iarnă (decembrie) studenţii nu mai sunt interesaţi de traininguri şi angajare, se epuizează "oferta de toamnă". În ultimul moment, a apărut (cred că era ultimul anunţ din seria dată) o fată de la Spiru Haret, care a insistat foarte mult şi pare să nu aibă nici mobiluri ascunse, nici motivaţie materială pe primul loc. Cred că o să o aleg pe ea, nu am altă alternativă mai bună.

Autumn tutors selection

2009-12-20T15:54:00.007+02:00

Duminică, 21 octombrie 2007

De trei săptămâni încoace am lansat o nouă selecţie ca să completez echipa cu un nou membru în locul lui No1. Dar - oare mi se pare mie?- bazinul din care selectez acum este mult mai slab. Ori s-au aflat prea multe despre ABA şi nu mai sunt studenţii interesaţi (s-o fi auzit că este un job mai greu decât altele, ceea ce este adevărat), ori fac deja prea multe familii terapie şi s-a epuizat oferta. Cert este că am avut oferte foarte slabe...a trebuit să fac faţă la un val de "old ladies" foste asistente/profesoare în învăţământul special/semipensionare care nu numai că nu m-au convins, dar mi-au stârnit repulsie. Se citea, printre cuvinte, mentalitatea de genul: "aveţi un animal acasă? banu' jos şi vă scap eu de corvoadă...". Ce să le vorbeşti despre minunile posibile şi despre lupta contracronometru? Oricum, selecţia m-a ajutat să îmi pun la punct sistemul de evaluare rapidă. "Fotografiez" candidaţii încă din cursul convorbirii telefonice astfel încât foarte puţini ajung la interviul faţă în faţă.
Am luat în calcul şi ideea unui tutore-băiat dar doar vreo trei au sunat şi nu au fost prea insistenţi, la interviu a ajuns unul singur: date excelente, şef de promoţie la universitatea de stat, dar nu este genul lui M...este prea solid, l-ar speria şi nu ar putea avea o relaţie bună cu el. Aşa că l-am trimis în echipa lui M.C. care mi-a scris pe messenger că are nevoie de tutori. Tot în echipa lui M.C. am mai trimis în vara asta o fată extraordinară, pe G., colegă cu No2.
Dar pentru noi, la cine să mă hotărăsc? Cel mai mult au insistat două fete drăguţe, studente la Asistenţă Socială, înclin să le prefer pentru că sunt la universitate de stat (mai serioase deci) şi au un potenţial intelectual foarte bun...iar cel sufletesc urmează să se vadă la probă.

Kindergarten and writing

2009-12-20T15:49:00.003+02:00

Duminică, 14 octombrie 2007

(Am auzit că o editură din cele mari ar vrea să publice o carte cu titlul disciplinei pe care o predau eu. Informal, mi s-a spus că în aproximativ o lună aş putea să îi solicit. Zis şi făcut, m-am aşternut pe scris. Există o bază de curs, dar nu poate fi făcut carte direct. Are nevoie de adaptări şi actualizări...Aşa că am lăsat deocamdată programele şi dosarele deoparte. Va fi prima mea carte de autor, merită.)
Astăzi e zi de grădiniţă...M. s-a reîntors la grădiniţă destul de firesc după pauza de astă-vară. Educatoarele şi terapeutele a remarcat cu surprindere progresele lui de peste vară (acum vocabularul lui s-a dezvoltat uimitor faţă de acum cinci luni). Dacă nu mă înşel, au de gând să ne programeze la o nouă evaluare că nu am mai făcut nici una din iarnă până acum...M-am regăsit cu A., prietena mea de acolo, coordonatoarea centrului, şi cu mămicile copiilor (am ajuns să ne cunoaştem pentru că eu stau pe hol şi îl aştept pe M. în cele câteva ore cât stă acolo - e prea departe ca să aibă sens să mă întorc înapoi.) Iar el a făcut progrese mari pe socializare - acum stă la masă şi lucrează sau cântă cu toţi copiii. Am văzut şi la panoul de onoare o "compoziţie" de-a lui cu mânuţe colorate. Mi-au dat lacrimile...

Homeopathy conference

2009-12-20T14:43:00.008+02:00

Duminică, 7 octombrie 2007

Alaltăieri am fost la conferinţa lui Tinus Smits, care mi-a revoluţionat concepţia despre homeopatie şi cauzele autismului. Da, am văzut efectele bune ale homeopatiei de un an încoace, dar nu credeam că există cineva în acest domeniu care a dezvoltat o teorie atât de coerentă şi are şi dovezi despre efectele tratamentului. Am avut în mod violent senzaţia că vaccinurile homeopatice sunt soluţia pentru problemele lui M.!Acum nu mai îmi pun decât probleme despre cum să facem rost de bani pentru Olanda sau cum să aflăm dacă vaccinurile vor fi aduse de cineva din Romania.
În rest, aceeaşi atmosferă îngheţată şi gravă care planează ori de câte ori se întâlnesc părinţii "din spectru". Le-am revăzut pe M.S. şi M.C., mămicile mai active din reţea. Am cunoscut-o şi pe D.O., mama care a câştigat la "Dansez pentru tine" banii pentru terapie. I-am admirat silueta şi figura atât de tinere: ce bine să duci lupta cu resurse proaspete! Eu am început să simt că mi se duc forţele, după doar doi ani de luptă...Am stat lângă D., mama care a venit pe la noi acum şase luni, să îi evaluez copilul, pe R. O întreb ce au mai reuşit să facă. Este evazivă, se pare că nu au schimbat nimic în felul ineficient în care lucrează: mă întreabă ce părere am. Copilul ei împlineşte cinci ani în curând...îmi amintesc, cu un fior, ce înseamnă să începi terapia la cinci ani, când copilul nu mai scoate nici măcar un sunet. Îi spun: Este ultimul tren, dacă nu îl prindeţi acum, pierdeţi copilul.
M-am întors acasă şi i-am scris un mail lui bi despre conferinţă. Îmi pare rău de ea că se află la distanţă şi nu poate să vină la Bucureşti să fie de faţă la evenimentele mai importante.

A change of a tutor attitude

2009-12-03T08:44:00.009+02:00

Joi, 4 octombrie 2007

Ieri am avut un moment foarte neplăcut cu No3. Copilul a început să facă pe nebunul când iese cu ea pe afară, a observat că ea este cam îngrijorată când este el sus pe toboganul aglomerat, şi s-a gândit să se distreze niţel pe seama ei...astfel încât începe să râdă nervos şi se preface că împinge copiii. Ceea ce este periculos, chiar s-ar putea petrece accidente. Şi este cerc vicios, ea se sperie şi pierde controlul, iar el continuă şi nu se dă dus de acolo cu nici un chip. I-am explicat ei că este doar o problemă care ţine de slăbiciune interioară, atunci când se simte (cu mine de ce nu face M. la fel, de exemplu?...) dar nu am reuşit să o conving. Mi-a dat un fel de ultimatum că ea nu mai este de acord să iasă cu el în parc. Dacă vreau aşa, dacă nu, bine...Asta ne mai trebuia! Şi aşa avem o echipă incompletă! Dar dacă a obosit, asta este. O să îi propun două variante, să îşi aleagă: trei ori trei ore, sau doar o zi pe săptămână (trei ore): ambele fără ieşit din casă, aşa cum a cerut. Şi dau anunţ la ziar să formez pe altcineva, oricum aveam de gând să o fac.
(Observ că binele pe care l-am făcut astă-iarnă începe să se întoarcă împotriva mea: acum No3 îşi permite să pună condiţii pentru că în echipa cealaltă tutorele a plecat, iar ea a rămas "de bază". În plus copilul de dincolo evoluează foarte bine. După luni de zile de nervi şi proteste, a început să vorbească şi, deşi i se bagă programe grele şi nelegate între ele, face faţă. Însă No3 nu s-ar fi purtat aşa dacă ar fi avut locul de muncă doar la noi.)

New methods of verbalization

2009-12-03T08:27:00.006+02:00

Joi, 27 septembrie 2007

Am găsit o metodă nouă de a-i lărgi vocabularul lui M. La noi în faţa blocului este o mică oază de linişte şi de flori (o remarcă toată lumea care trece prin zonă). Deci, atmosfera nu este stresantă cum devine uneori cea din casă, suprasaturată de programe şi de comenzi. Atunci, când venim dinspre oraş şi locuri de joacă (încă e vreme frumoasă şi ne plimbăm mult) iau de la chişcul din stradă o pungă cu pufuleţi sau o îngheţată şi i le dau bucată cu bucată/linguriţă după linguriţă, la schimb cu silabisit cuvinte după mine. De fiecare dată, înainte de a ne aşeza pe bancă, mi-am fixat în minte nişte obiective pentru fiecare minisesiune de repetat: de exemplu, consoane duble sau triple, dar grupate oarecum (stâlp, stea, sticlă) sau cuvinte cu patru-cinci silabe (excavator, motocicletă). Metoda are aşa un succes, că le-am spus şi fetelor (în special lui No3, că ea mai iese cu el pe afară) să o aplice de fiecare dată când se reîntorc la bloc. Trebuie să reuşim să creştem cuvintele astea pe care le-am provocat aşa de greu...

Autumn therapy

2009-11-21T21:07:00.007+02:00

Sâmbătă, 15 septembrie 2007

Am reînceput terapia cu programele de acolo de unde le lăsasem. M. este tot legat la cap cu baticuri şi şepci, încă nu i-a trecut năravul cu răsucitul părului. Am trecut şi pe la grădiniţă ca să întrebăm ce se mai întâmplă. Acolo, după bun-veniturile de rigoare, am aflat că autostimularea lui M. este destul de răspândită şi are şi un nume, se numeşte tricotilomanie.
O evaluare sumară pe care am făcut-o zilele trecute arată bine: nu a pierdut nimic din tot ce a învăţat, cu excepţia cifrelor. Pe acestea le-am reluat în disperare în sesiunile mele cu el: nu le ţine minte, le-a uitat pur şi simplu.
În rest, se pare că a ieşit din regresie. No2 şi No3 spun că lucrează la fel de bine ca şi în iulie, înainte de întrerupere. Slavă Domnului! Regresia asta ne-a costat ieftin.

Back in a romanian september

2009-11-21T20:37:00.010+02:00

Sâmbătă, 8 septembrie 2007

Iată-ne înapoi în ţară...valul de ploi care mă făcuse să consult mai mult de zece site-uri de prognoza, îngrijorată că o să avem o săptămână de stat în hotel, a ajuns şi pe plaja din Grecia până la urmă. Esste adevărat, a ajuns în penultima zi, ieri după prânz. De altfel, era încă atât de cald şi după ce venise norul încât am crezut sincer că o să ne facem planul complet de plajă. Nu a fost aşa...a venit un vânt tăios care sufla pe cerul de deasupra mării nori amestecaţi foarte pitoreşti. Am folosit prilejul ca să fac o plimbare savuroasă cu M. pe lângă mare, pe toată lungimea staţiunii. La întoarcere, când am luat-o prin interior, s-a dezlănţuit o furtună de vară cumplită. Rupere de nori, nu altceva. Însă a trecut în mai puţin de o oră, iar noi am ajuns uzi şi dornici de somn în cameră. Astăzi, plecarea de dimineaţă...obositoare zi! Agenţia, şmecheră, ne-a luat din camere cu noaptea în cap ca să ne ducă la o staţiune mai urâtă, Skala Fourka, în care am ajuns pe la 10,00 dimineaţa (vânt cumplit, nici măcar plimbare pe plajă nu mai puteai face). De atunci şi până la 15,00 am fost invitaţi să bântuim prin împrejurimi, deşi nu prea aveai ce face (nu erau tentaţii, staţiunea era mică şi sezonul cam terminat). Tare incomod, de stat o zi întreagă pe drumuri...am ajuns în Ro pe la ora 19,00, pe un frig umed şi pătrunzător, şi din neatenţie am luat autobuzul invers - aşa că am făcut pe drumul până acasă încă o oră şi jumătate. Acasă, mama ne aşteaptă cu surprize plăcute: a adus femeia la curăţenie şi camerele sclipesc. A făcut şi nişte bunătăţi ca pe vremuri, că vine băiatu' mort de foame...ce bine ar fi dacă ar fi tot timpul în formă ca acum!

A short trip on the Egean Sea

2009-10-23T07:31:00.006+03:00

Vineri, 7 septembrie 2007

Aventura noastră în Grecia se apropie de sfârşit. Miercuri (alaltăieri) am reuşit să trecem cu bine de croaziera în care m-am angajat cu atâta nesăbuinţă. Spun nesăbuinţă pentru că statul aici nu a fost fără peripeţii, pe M. îl apucă din când în când câte o criză de angoasa (nu grav dar totuşi deranjant), putem fi pe stradă sau în magazin, noroc că staţiunea este mică şi noi stăm aproape de toate, ne retragem imediat în cameră când este nevoie. Din fericire pe vaporaş am scăpat ieftin. I-am spus că mergem cu "corabia piraţilor" şi, cum are un joc cu aşa ceva, i-a plăcut ideea. Pe corabie era un "pirat", Vassili, care venea şi vorbea cu copiii prietenos, chiar dacă nu înţelegeau unii de la alţii nici o boabă. M. a fost cuminte şi ascultător pe vaporaş, nu a avut tentative ca ceilalţi copii care îşi puneau adeseori viaţa în pericol agăţându-se de balustrada cu spaţii mari (iar eu mă miram cât de nepăsători erau părinţii lor). Am văzut câteva locuri mirifice, ca de "capăt de lume", golful Toroneos în care apa mării era deosebit de verde şi de limpede, sau "insula piraţilor", o coamă nelocuită ieşită abrupt din mare lângă care trei sferturi din pasageri au executat sărituri în apă. Când am ajuns la Neos Marmaras M. a avut o criză de nervi pentru că nu îi luasem şapca de pe vapor. Am rămas singuri pe o bancă în portul în miniatură până când i-a trecut.
În rest, hotelul este foarte liniştit şi avem deja tabieturile noastre. Lui M. îi place să iasă pe terasă să spioneze pe ceilalţi turişti care mănâncă adesea la aer ca şi noi. Iar pe plajă îi stresează pe copii, se duce prin apă şi îi ia în braţe sau stă băgat în sufletul lor, indiferent dacă îl acceptă sau îl resping. Aici sejurul este foarte comod pentru părinţi, pot să stau pe plaja îngustă şi să îl las să se bălăcească în apa foarte caldă, cu vesta de salvare pe el.
Şi mâine plecăm. Păcat, aş mai fi stat...

Greek holliday

2009-10-13T11:41:00.005+03:00

Marţi, 4 septembrie 2007

Iată-ne în Grecia, de trei zile...plecarea a fost ceva mai complicată ca anul trecut. Aeroportul Băneasa este prea mic pe timp de vacanţă şi prost organizat: se făcuse aproape timpul de plecare şi nici un anunţ. Când s-a deschis în final check-in-ul - coadă şi M. care nu avea răbdare, se ducea prin alte grupuri din sala de aşteptare. Eu eram tensionată pentru că în mulţimea aceea se putea pierde şi un copil normal (dar unul la nivelul verbal al lui M.). În fine, zborul a decurs fără surprize şi incidente (o oră). La aeroport, agenţia de turism ne-a preluat cu maşini mici, nu cu autocar (bilă albă, M. s-a simţit mult mai bine ca într-un autobuz). Încă un drum de o oră, pe drumuri foarte bune care permiteau atingerea oricărei destinaţii în timp minim...să tot călătoreşti prin ţara aceasta care trăieşte din turism. Aşa că am ajuns la ora 17,30 în staţiune (Polihrono, braţul Kassandra, Halkidiki): aliniată toată pe malul mării, iar hotelul nostru imediat în spatele restaurantelor, la 30 de m de plajă (criteriul după care l-am ales :) ). Problema a fost că la trecerea pe lângă plaja (plină, la acea oră) M. a început să repete obsesiv plajă, mare, colac...a avut cu greu răbdare să aşteptăm cheia de la cameră 5 minute, să aruncăm bagajele şi să scotocim după costumele de baie: dar poate că graba lui a prins bine, la ora 18,00 eram pe plajă şi am prins o după-masă minunată, lângă marea aceasta caldă, verde deschis şi paşnică.
Următoarele două zile au fost reuşite, cu vreme frumoasă. Nu ştiu dacă M. ar avea răbdare să mergem la restaurante aşa că am optat pentru gătit în cameră: cam obositor, în combinaţie cu plaja. Există în centrul apropiat al staţiunii două supermarketuri mari, preţurile mi se par ceva mai mari decât la noi...iar M. se repede să îşi facă cumpărăturile proprii. Îl las pentru că permisiunea de a-şi cumpăra recompense pare să micşoreze stresul lui din primele zile: duminică a trebuit să ieşim mai repede din supermarket pentru că avea intenţia să ţipe sau să plângă ...
Din toate, cel mai mult îmi plac serile. Sunt o grămadă de locuri drăguţe, piaţete cu fântâni arteziene şi străduţe înguste pietruite. Plimbarea se poate face şi pe malul mării care este chiar lângă aleea principală (plaja are o lăţime de zece metri). Până acum, deşi am petrecut la mare o mulţime de vacanţe, niciodată nu am locuit într-o astfel de staţiune, în care marea este la doi paşi şi parte din viaţa cotidiană, orice ai face...pe litoralul românesc, marea este o prezenţă fragmentară şi oarecum îndepărtată (plajele sunt mai late sau situate mai departe de hoteluri/centre comerciale/restaurante).
Ne pregătim (psihic) pentru croaziera cu vaporul de mâine. Poate am sărit peste cal că m-am lăsat convinsă de agenta turistică, mai ales cu răul de mişcare al lui M....dar mai vedem pe viu :).

In the way to the greek seaside

2009-10-10T09:11:00.008+03:00

Sâmbătă, 1 septembrie 2007

Închid bagajele pentru Grecia...
De trei zile încoace am fost mai activi şi am reuşit să ne înviorăm. Am făcut un program variat, cu multe ieşiri, ca să nu îl mai văd cum stă în casă şi caută stratageme de smuls baticul sau şapca de pe cap ca să îşi răsucească părul (i-am lăsat la batic nişte cozi lungi ca să le răsucească dar se vede că nu au aceeaşi textură, nu îi plac). Ieri (vineri) am fost şi în Cişmigiu, îmbrăcaţi de gală ca să ne luăm adio de la vară :) iar la întoarcere M. s-a bucurat să le întâlnească, pe aproape de casă, pe prietenele lui, surorile B. (cinci ani) şi D. (patru ani). B. este fetiţa despre care am mai povestit, face ABA la centrul HM. Părinţii încearcă şi tratamentul dr. Naghiu dar spun că nu merge deloc, are nişte reacţii la remedii despre care nu am mai auzit până acum. Noi luăm în continuare remediile homeopatice, în mod clar au ajutat la progresele lui M. din mai-iunie însă reacţiile par să fie foarte diferite de la copil la copil. În august nu am mai fost la dr. Naghiu, nu am apucat să vorbim despre regresia aceasta recentă...În fine. Acum ne pregătim să plecăm la aeroportul Băneasa (un criteriu important după care am ales oferta turistică, să pot ajunge la aeroport mai repede şi mai ieftin). Este prima noastră călătorie "independentă", fără nici un sprijin. Doamne ajută!

Self-stimulation and loss of the hair

2009-10-09T06:10:00.007+03:00

Vineri,24 august 2007

Azi am avut un şoc când, ieşită pentru câteva clipe din universul literar în care m-am izolat, m-am uitat mai bine la părul lui M....Ei bine, cum am putut să fiu atât de desprinsă de realitate şi să nu văd? Când îşi răsuceşte părul cu mâna dreaptă, gest neîntrerupt de când am revenit de la munte, îşi smulge şi câteva fire (oare nu simte?). Azi câteva, mâine câteva, şi iată că nu a mai rămas aproape nimic din părul lui bogat: un strat subţire şi dedesubt, pielea. Descoperirea aceasta mă scutură din visele în care pluteam. Nu am fost atentă decât la rutina obişnuită şi la ieşirile afară: copilul este în regresie, nu mai vorbeşte, este trist. Se pare că nu a uitat ce a învăţat, dar nu se îndeamnă la nimic...
Deocamdată trebuie găsită o soluţie pentru păr, să nu mai poată să facă gestul respectiv. O să încerc să aibă mereu câte ceva pe cap chiar şi în interior, pentru că aici apare problema: fie o şapcă, fie o eşarfă cu nod bine făcut: cu mutrişoara lui fină, nu o să mai semene deloc a băiat...

Hot rest in august

2009-10-07T07:21:00.008+03:00

Miercuri, 15 august 2007

Azi este ziua onomastică a mea şi a mamei mele...dar, de data aceasta ziua noastră va fi umbrită de îngrijorare şi neputinţă. De când ne-am întors de la munte, am căzut într-o oboseală inexplicabilă. Poate că nu este bine că am făcut această pauză totală de ABA, însă simţeam că nu suport să mai aud de nici un discrete trial, de nici un program şi nici o masterare...aşa că am ales să mă reconstruiesc psihic şi am transformat balconul în cameră de lectură. Am reluat la rând toate romanele care mi-au desenat personalitatea, în adolescenţă, şi le recitesc ca şi cum m-aş întîlni cu nişte prieteni dragi cu care nu m-am văzut de mult.
M. şi-a revenit din toxiinfecţia-alimentară-sau-ce-o-fi-fost, însă depresia a rămas.... În fiecare zi, la ora trei după-masa, continuă să spună numele fetelor, este o formă de a întreba de ce nu avem terapie şi unde sunt ele. Am încercat să îi explic că vor reveni şi asta e o vacanţă: Toată lumea are vacanţă vara. Nu avem lecţii, o să avem la toamnă. (Nu ştiu dacă a înţeles ce este vara şi toamna...) El aprobă gânditor, răsucindu-şi părul cu mâna dreaptă.
Încerc să compensez lipsa terapiei cu mers în parcuri şi stat ore întregi...de exemplu, în Cişmigiu, unde sunt două locuri de joacă cu tobogane şi leagăne cu lanţuri, la Eroilor, unde se joacă fotbal (într-o seară a nimerit între nişte băieţi puţin mai mari şi a alergat o oră după minge împreună cu ei: l-am lăsat, deşi le strica jocul şi îi enerva), sau oriunde este interesant şi modern (din păcate, departe, aşa că mergem o grămadă cu autobuzul). Dar singurătatea nu am cu ce să o înlocuiesc pentru nici unul dintre noi.

Last days of mountain

2009-10-07T07:13:00.009+03:00

Miercuri, 8 august 2007

Ne-am întors de la munte...ultimele zile au fost de-a dreptul ciudate şi m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva poveştile gazdei despre vrăjile care i s-au făcut sunt adevărate. După o noapte de sâmbătă în care nu am putut să închid ochii (şi o intensificare a reacţiilor de angoasă ale lui M. în timpul zilei de duminică), m-am trezit în noaptea de luni spre marţi cu el ud până la piele...făcuse pe el ca un bebeluş, şi dormea în continuare. Şocată, cu imaginea mentală a unei regresii totale, l-am tras din pat şi l-am zgâlţâit ca pe o zdreanţă. Cu toate că îi strigam în ureche, s-a trezit foarte greu şi de-abia am reuşit să îl schimb...iar a doua zi dimineaţa s-a declanşat o diaree cumplită. Am fost cu el de vreo zece ori la baie dar aproape că nu putea să ajungă până acolo, nici zece metri (baia era pe hol).
Iar despre familia din Bucureşti, cu toate că trăgeam speranţe de socializare, ghinion. Luni copila a stat aproape toată ziua în camera ei sub cuvânt că este răcită. E clar că motivul era altul: ori nu voiau să vină în contact cu M. pentru că are probleme, ori într-adevăr se temeau că aleargă prea mult cu gura deschisă prn curte...În final cred că era prima variantă, altfel nu se explică de ce la plecare tânăra mamă a fost foarte vorbăreaţă şi amabilă, şi a insistat foarte mult să îmi dea mâncare pentru drum.
Făcând slalom printre respingeri şi fiziologii inexplicabile, am mai luat o mică porţie de fericire, la plecare...ţineam foarte mult să mai facem o plimbare în sus, spre munţii cei mari, pentru că la marginea de sus a Branului casele sunt mai rustice, coastele mai sălbatice, iar râul lat care îşi desface pletele în vale este doar un pârâu nebunatic. Întâmplarea a făcut că ploua cu şiroaie, ploaia aceea caldă de vară în care toţi oamenii dispar şi călătoriile în timp par posibile oricând. În pustietatea acvatică din jur, a apărut şi o tovarăşă de drum: o mamă tânără de la noi din cartier (!) care îşi lăsase copilul de un an cu soţul şi cu soacra, şi venise să se relaxeze câteva zile...(am invidiat-o pentru modernitatea viziunii din familia ei :) ) M. a plăcut-o pe prietena ad-hoc şi ne-a urmat cu expresia "pentru musafiri", cu toate că am ajuns înapoi uzi până la piele şi întrebându-ne cu ce să ne îmbrăcăm pentru plecare. Aveam de ales între haine murdare şi haine ude: am rămas în hainele ude şi hai la tren...

A mountain view

2009-09-20T14:08:00.006+03:00

Duminică, 5 august 2009

Trecurăm şi de jumătatea vacanţei...Printre crizele de angoasă ale lui M., caut să mă bucur de soare răcoros, aerul şi priveliştile inegalabile de aici. Am format nişte trasee şi am căutat să mergem în fiecare zi cât mai departe. Centrul locuit al staţiunii este cel mai plictisitor, interesant este pe munţii din stânga şi din dreapta, pe coastele pe care alternează casele de vacanţă neterminate cu fâneţe largi. Ieri am fost şi în sus pe strada ce duce spre pârtia de schi, de-a lungul pârâului care vine dinspre zona sălbatică a crestelor cu peste 2000 de m. Mi se pare un loc mai frumos decât altul şi nu m-aş sătura mai multe veri la rând, îmi place fie şi numai să compar arhitectura variată a caselor şi pensiunilor, care se întrec în expoziţii florale. M. mă însoţeşte cuminte, deşi nu observă mai nimic în mediu. Pentru el este acelaşi lucru dacă dormităm într-o poiană, facem concurs de aruncat pietricele în pârâul învolburat sau avem program "de curte" (udat florile sau jucat cu mingea: caut să găsesc activităţi pe care nu le facem acasă şi să îl implic). Mâine ne vom duce în sfârşit să vedem castelul: am lăsat pe ultima zi, ca să observ reacţiile la restul stimulilor, să văd dacă este cazul să ajungem şi la un moment formal cum este vizita la un muzeu. Dar cred că o să mergem: s-a mai calmat faţă de primele zile şi pare că nu vor fi probleme.
În dimineaţa asta a plouat, ceea ce a anulat atât mesele în aer liber cât şi expediţia pe munte. Am fost însă într-o vizită: mătuşa mea a venit de la Braşov şi ne-a luat la o cunoştinţă pe aproape de pensiune, la o casă modestă. Gazda era o pensionară suficient de iubitoare de copii ca să comunice bine cu M. Observ din ce în ce mai mult că viaţa lui M. trebuie să fie o îmbinare inteligentă de stimuli noi şi rutină...îi place să fie într-un mediu previzibil şi să ştie ce acţiuni conţine programul, dar îi plac şi vizitele şi oamenii noi şi prietenoşi.
Aseară a venit la pensiune o familie din Bucureşti care intenţionează să stea o săptămână: bunica, mama şi o fetiţă de şapte ani. Bunica a fost profesoară şi, ca toate profesoarele, vorbeşte excesiv şi se întreţine cu toată lumea. Cina a fost aproape mondenă, cu proprietara pensiunii şi cu noile musafire, am dezbătut preferinţe de vacanţă, probleme ale vieţii de Bucureşti şi ale creşterii copiilor. Mi-a luat un pic de timp ca să expun câteva reguli de relaţionare cu M., la modul cel mai accesibil. Am tradus câţiva din termenii lui uzuali, ca să nu se mire nici adultele nici copilul când aud limba lui păsărească ("şotelă" în loc de "şosete"). Cum suntem în vacanţă şi cunoştinţe ocazionale, nimeni nu are chef să îl taxeze pentru deficienţele lui de vorbire. Fetiţa se temea că o să se plictisească în vacanţă şi l-a acceptat cu entuziasm... Azi, la întoarcerea din vizită, ne-am revăzut (ei au fost cu maşina la cumpărături) şi, pentru că ploua, le-am aranjat o partidă de macao sus, pe holul dintre camere. M. s-a purtat docil şi corect, ai fi zis că este un copil normal dar cam tăcut. Este uimitor cum îi dispar autostimulările dacă are copii simpatici şi binevoitori în preajmă. Am avut noroc în vacanţa asta: să vedem ce se mai întâmplă după-masă...

A summer regression

2009-09-11T19:32:00.008+03:00

Vineri, 3 august 2007

Da, din păcate...deşi suntem aici doar de trei zile, M. este de nerecunoscut. Un voiaj de o săptămână gândit ca o experienţă nouă şi relaxantă, pare să fie pentru el un stres nemaiauzit. Miercuri după-masă, când am ieşit până la artizanatul din "centru", de lângă castel ( îmbrăcat într-o ie pentru copii, părea un înger...) s-a produs prima criză de angoasă, urmată de una-două crize similare în fiecare zi...noroc că alte manifestări nu prea sunt, generalizările pe care le fac în cameră arată că nu a uitat nimic. Încerc să dau totuşi de capăt fenomenului şi să găsesc un model logic. Unul din factorii problemă pare să fie lipsa terapiei: în fiecare zi, la ora 15,00 fix, când începea de obicei sesiunea de după-masă, începe şi enumeră, cu o privire întrebătoare (şi cu formulele prescurtate pentru fiecare nume): No1, No2, No3...Să fi înţeles că de fapt No1 a plecat, sau îi lipseşte programul în general? Alt factor ar mai fi atmosfera de proastă calitate din sat: locurile sunt mirifice, casele - minunate, dar oamenii sunt neiertători şi sunt foarte departe de Dumnezeu, nu seamănă cu locuitorii altor sate. În fine, aici unde stăm nu am văzut până acum decât turişti, majoritatea sunt în circuit cu maşina şi dorm doar o noapte - în afară de o mamă cu fiica ei, studentă la Sociologie, care fac drumeţii lungi prin zonă.
Dacă cu sănătatea interioară nu stăm bine, măcar îmi ating un alt obiectiv: sănătatea fizică a lui M. După cum estimam, aerul tare, soarele şi urcatul pe drumurile domoale ale muntelui din spatele casei îi provoacă lui M. o foame de invidiat. Este prima dată când reuşesc să îl fac să mănânce mâncare cu sos, de exemplu. Asta înseamnă mai mult efort pentru mine, care trebuie să am grijă să cumpăr (iar magazinele ieftine sunt departe) şi să gătesc, dar să şi fac un program variat, cu vizită zilnică în centrul satului unde este un loc de joacă (Slavă Domnului! Altă problemă neprevăzută, cum am venit a început să întrebe de "cotogan", adică "tobogan")...

Holliday in the mountains

2009-09-09T09:32:00.008+03:00

Miercuri, 1 august 2007

Cam pretenţios spus "vacanţă în munţi", dar iată-ne la Bran...A ajunge aici este o asemenea performanţă, de parcă am fi şi escaladat efectiv nişte creste :). Ieri, drumul până aici a decurs fără incidente. Lui M. i-a plăcut trezirea cu noaptea în cap, gara şi trenul (Intercity, ca să fie mai liber). La gara din Braşov ne-a aşteptat ruda mea cu o maşină plătită, şi ne-a dus până la poarta pensiunii (rezervasem telefonic şapte nopţi). Aici ne întâlnim cu o realitate pe care mulţi care au putut călători o cunosc, probabil - pentru noi însă toate sunt noutăţi...O surpriză pentru mine a fost să văd că Branul, o comună uriaşă (nouă-zece sate, pe zeci de kilometri), este format din foarte multe pensiuni neoficiale, majoritatea la un preţ accesibil şi plăcut amenajate. Pentru iubitorii de flori şi de arhitectură, plimbarea în sat este un spectacol în sine...iar munţii de aici sunt blânzi şi fără pericole, uşor de urcat şi pentru adulţi neantrenaţi şi copii. Pensiunea la care stăm noi are patru camere la etaj iar la parter stau gazdele. Observ curând că suntem trataţi de ei cu mare atenţie, ni se oferă integral bucătăria, curtea, nu se fac nici un fel de comentarii despre M. şi stereotipurile lui. Din păcate nu pot să îi arăt lui M. prea multe animale pentru că pe aici se trăieşte din turism, nu se mai cresc animale de curte; gazdele au doar un cocoş şi două găini, pe care M. s-a obişnuit rapid să le urmărească prin curtea imensă. Astăzi plănuim o incursiune spre marginea dinspre Braşov unde este un hipermarket: va trebui să gătesc ca să economisim bani.

Holliday has come

2009-08-31T17:12:00.008+03:00

Luni, 30 iulie 2007

A venit vacanţa! Ne facem bagajele. Mâine plecăm la Bran la o pensiune pe care mi-a găsit-o mătuşa L. din Braşov. Preţul camerei este mic (50 RON pe noapte) şi ni s-a făcut şi o reducere pentru că stăm o săptămână întreagă. Nu am mai fost la munte de o veşnicie...am ales Branul pentru că este singurul loc unde avem posibilitatea să ajungem de la tren la pensiune, cu o maşină găsită tot de mătuşa mea. Totuşi, până la tren ne ducem singuri - acum fac o selecţie severă la haine, ca să încapă într-o valiză medie şi una mică (fiecare cu valiza lui :) ). Sper să găsim vreun supermarket modern pe acolo - va trebui să ne gătim singuri ca să ne încadrăm în bugetul modest pe care l-am fixat. Peste o lună mergem şi în Grecia la mare şi acolo ne vor trebui ceva mai mulţi bani.
Sâmbătă ne-am despărţit de No1...i-am luat ca amintire o pereche de cercei de argint în stilul în care îi poartă ea, şi un buchet mare de flori din partea lui M. Modestă ca de obicei, mi-a reproşat că i-am adus flori. Mi-a urat să ne fie bine şi să îl recuperăm...când a ieşit pe uşă, aveam lacrimi în ochi amândouă. Nu am făcut mare caz în faţa lui M., ca să nu se alarmeze.

Last summary, before holliday

2009-08-25T13:51:00.004+03:00

Marţi, 24 iulie 2007

Este în curs de aplicare ultimul desfăşurător pe care l-am dat tutorilor înainte de vacanţă (mai nou îl dau pe două săptămâni, pentru că fiecare dintre tutori are un ritm propriu). No2 e mai ordonată şi masterează itemii cu un ritm de metronom, în schimb No1 e mai creativă şi achiziţiile de "pe lângă" program sunt mai importante. Din păcate, cu toate progresele, M. rămâne agresiv şi cu destul de multe autostimulări. (Ciudat, pentru că autostimulările nu îl caracterizează. Acum are multe autostimulări verbale, dar probabil acestea arată dorinţa lui de a comunica - dorinţă pe care şi-o satisface limitat, deocamdată). No1 nu s-a mai plâns de reacţiile agresive ale lui M., dar m-a anunţat oficial că după vacanţa din august nu revine...a obosit, spune ea. Nu am avut nici o obiecţie, trebuie să îi respect alegerea. Oricum simt că m-a ajutat pe cel mai greu segment al drumului cu M. Nu ştiu cum va fi de acum încolo, dar e incredibil de ce obstacole am trecut! M. vorbeşte, e o minune...fetele acestea modeste care ne-au stat alături în decursul unui an şi trei luni de ABA mi-au demonstrat că minunile nu vin neapărat în chip strălucitor, evident sau cu întorsături bruşte de situaţie. O minune vine şi după muncă stăruitoare şi credinţa ca rezultatul final o să apară.

ABA for other children

2009-08-25T13:29:00.006+03:00

Marţi, 17 iulie 2007

O caniculă cumplită a coborât peste Bucureşti...mă convorbesc de câteva zile pe mail şi la telefon cu o mămică din Ardeal, care vrea să vină cu copilul la o evaluare şi între altele să facă şi vizite la familii care fac ABA. A ajuns de ieri şi s-a cazat la o cunoştinţă, cu soţul şi cu copilul. Când discutăm detalii, îi spun că este mai bine să vină fără copil, că M. dacă îl vede nu se mai concentrează la lecţii şi nici ea nu se va putea concentra la discuţie şi la vizionarea sesiunii. Pare uşor dezamăgită că nu vreau să văd copilul (eu nu sunt medic, de fapt - un alt părinte care face ABA nu poate şi nu trebuie să înlocuiască un medic în materie de diagnostic) dar rămânem pe varianta mea. Ne întâlnim pe la Gara de Nord şi urcăm într-un troleibuz aglomerat. Pe drum îmi povesteşte cum pe băiatul ei l-a ajutat la declanşarea vorbirii o cură cu vitamine B în cantitate mare (informaţii de pe autism.ro şi de pe site-urile americane, spune ea). Nu ştiam despre asta, îi spun, o să citesc.
Ajungem acasă. Eram puţin ingrijorată dacă M. o să vrea să lucreze cu ea de faţă (de obicei refuză, vrea să fie doar el şi tutorele) dar avem noroc. M. e în toane bune şi cooperează, are o singură reacţie agresivă faţă de vizitatoare dar fără efect, aşa că un o repetă. Tutorele este No3 şi face generalizări şi activităţi de grădiniţă (de exemplu, pictat cu acuarele). Vizitatoarea s-a pus la punct cu o mulţime de aspecte din manuale, a citit despre discrete trials şi tipuri de generalizare: am impresia că îi foloseşte vizita. Îi arăt workshopurile de la trainingul ABA şi Work in progress după care lucrăm acum, îi fac şi mai multe sugestii ca să poată să evite unele probleme în jurul cărora noi ca echipă ne-am învârtit săptămâni în şir. Ea spune că se vede foarte mult în comportamentul lui M. că face ABA - copilul ei este mai hiperactiv şi nu ar fi avut răbdare să răspundă la atâtea întrebări şi să facă o activitate cap-coadă precum pictura.

Rest, after last week

2009-08-24T08:19:00.008+03:00

Luni, 16 iulie 2007

S-a dus şi săptămâna trecută, cu proba ei cu tot...se pare că pentru M. este foarte greu să înţeleagă situaţii noi, mai ales dacă sunt legate de absenţa mea sau de casă/rutina zilnică. Aud (prin intermediari) că a fost foarte greu pentru naşa şi pentru No1 să facă faţă în serile în care s-au ocupat de M. La naşa, bănuiesc despre ce a fost vorba: ea tinde să îl stimuleze prea mult pe M. (îi vorbeşte pe un ton vioi şi caută jocuri de mişcare) şi astfel îl agită şi mai mult la ore la care este deja obosit. Nu este rău că ea are idei de genul ăsta, deşi nu a făcut vreodată un training ABA, însă trebuie simţite momentele în care copilul trebuie să se relaxeze şi momentele în care trebuie să se joace...aici, se pare că numai cine a crescut copii mici (mamă sau bunică) are format eventual un asemenea instinct. La No1, probabil nu a fost vorba de greşeli, ci de o stare nervoasă a copilului: era deja a doua noapte în care lipseam şi probabil se întreba dacă nu cumva am dispărut de tot...
(Mutându-mă din planul lui M. în planul meu, călătoria m-a făcut să îmi dau seama de toate deplasările din starea mea interioară. Mi-am dat seama cât de anormală am devenit în această relaţie de fuziune cu M.: deşi mi-am dorit demult o călătorie de câteva zile în care să uit de ABA şi să nu mai fiu cu "în tranşee" mă simţeam foarte ciudat...ca şi cum mi-ar fi lipsit o parte esenţială din mine. Era aceeaşi senzaţie ca atunci când M. era bebeluş şi nu puteam să plec singură în oraş pentru că aveam senzaţia că dezertez, sau că în lipsa mea se vor întâmpla lucruri îngrozitoare.)
(Dincolo de asta, am căutat să fiu foarte receptivă la training şi la ocazia de a cunoaşte oameni şi locuri noi. Între altele, mi-am rezervat după-masa de joi ca să vizitez oraşul - mi s-a părut "verde" şi civilizat, dar foarte gol : mă întrebam pe unde sunt locuitorii...sau poate sunt eu prea obişnuită cu un furnicar continuu cum este Bucureştiul. În final, nu am înţeles care a fost rostul acestei călătorii obositoare pentru toată lumea - dar poate voi înţelege într-o zi.)

A three day separation

2009-08-24T07:41:00.006+03:00

Luni, 9 iulie 2007

Mă pregătesc pentru o săptămână grea. De miercuri până vineri lipsesc trei zile pentru un training pe proiecte internaţionale care are loc la Timişoara, joi...numai că, fiind la celălalt capăt al ţării, miercuri şi vineri se vor pierde pe drum (trenul face opt ore până acolo şi singurul intercity convenabil este dimineaţa, atât la dus cât şi la întors). În concluzie, trei zile şi două nopţi care trebuie acoperite cu sesiuni şi cu cineva care să doarmă noaptea cu copilul. Este greu pentru oricine să sacrifice două nopţi la rând, astfel încât am programat pe naşa în prima noapte, şi în a doua noapte No1...Ca să acopăr cât mai mult din zi, am programat miercuri şi vineri câte trei sesiuni, cu generalizare la mijloc (dar No3 va face numai jocuri, nu va face programe). În felul acesta am acoperit 11 ore pe zi (de la 9,00 la 20,00) iar cine vine seara nu mai are de făcut faţă decât la două ore cu M. (destul de grele, de fapt, pentru că după 20,00 este agitat şi tinde să exagereze cu săritul pe pat şi cu râsul nervos).
Însă nu programul mă îngrijorează ci reacţia lui M....este mult prea obişnuit ca eu să nu lipsesc mai mult de opt ore, şi nu ştiu cum va reacţiona la lipsa mea atât de lungă de acasă. Într-un fel, consider călătoria o probă: se pare că pe viitor va trebui să mai fac călătorii scurte de două-trei zile, şi este bine să văd dacă M. a avansat suficient de mult ca să suporte absenţa mea şi să coopereze cu tutori/prietene care au grijă de el.

Speeding the rythm

2009-08-20T08:55:00.006+03:00

Joi, 5 iulie 2007

De două săptămâni am introdus programe noi: Posesie, Expressive small letters, Da/Nu factual, Nu ştiu. Pe Expressive labels am mărit ritmul, acum avem trei sittinguri cu două cuvinte noi în fiecare sesiune. Dar oricum, există cuvinte masterate şi în afara sesiunilor. A început să indice elemente din poze şi să spună denumirile, chiar dacă le pronunţă atât de prost încât nu se înţelege...de exemplu, a indicat pe o fotografie cu vară-sa "Mac" asta pentru că ea avea un pahar de la MacDonalds. Mai sunt şi "accidente" legate de noile cuvinte: dacă nu spunem corect cuvântul ca să vadă că a fost înţeles, începe să ţipe şi se tăvăleşte pe jos. Astfel, spunea foarte des "mecatati" dar nimănui nu îi venea ideea salvatoare...până când tot copilul, mai deştept, mi-a arătat la televizor o reclamă: era o reclamă la emisiunea "Megastar" pe care am urmarit-o primăvara asta ca să îl mai provoc la un dans - un cuvânt prea greu pentru el ca să îl aproximeze mai bine decât atât.
Revenind la verbalizare, am găsit o metodă eficientă şi simplă de a creşte volumul şi calitatea ei: când venim din parc, iau o pungă cu recompense (Krax sau Pommbar) de la chioşc, ne aşezăm pe bancă în faţa blocului şi facem verbal imitation până când se termină punga. Obiective: să lege cuvinte din trei silabe, să spună corect silabele care se termină cu consoane, iar cuvintele mai lungi de trei silabe să le spună "pe două bucăţi" de câte două-trei silabe. De asemenea, sunt de lucrat cuvintele care conţin sunete pe care le pronunţăm mai rar (zero) sau cu combinaţii mai grele, două consoane succesive sau diftongi şi triftongi (pantof, şapcă, oaie)... important este că tonusul lui este bun şi are mare poftă să vorbească.

Sad events

2009-08-16T12:39:00.005+03:00

Duminică, 24 iunie 2007

Grele probe de viaţă are No1 de trecut...Chiar când se pregătea să îşi susţină licenţa, bunicul ei a murit pe neaşteptate. Cum nu a fost crescută de tatăl ei pentru că părinţii erau divorţaţi, bunicul jucase pentru ea rolul de tată - deci a fost o pierdere mare pentru ea, şi într-o perioadă delicată. A fost la înmormântare la Craiova, după care a revenit direct în examen unde, pierdută şi în doliu, a reuşit să ia un 7 pe o lucrare de licenţă la care muncise foarte mult. Am încercat să o susţin moral, dar în suferinţe atât de mari, nu ştiu cât contează sprijinul venit din afară. Ieri am revăzut-o, a venit sa lucreze cu M. Este atât de slăbită şi de tristă...mi-a fost tare milă de ea. Mă oferisem să facem o întrerupere mai mare, dar a spus că vrea ea să vină, şi că de fapt M. o ajută să mai iasă din atmosfera respectivă...

Agressive behavior and team's reactions

2009-08-16T12:16:00.007+03:00

Duminică, 17 iunie 2007

Evenimentele se precipită în echipa noastră. De când s-a declanşat saltul cognitiv al lui M. au apărut şi probleme de comportament, în sensul că a devenit agresiv şi încearcă să se impună şi să arate "cine este el" faţă de mine sau de toţi membrii echipei. Nu este o noutate absolută acest tip de comportament: cam de când lucrează cu No2 a avut episoade intermitente în sesiunile ei, episoade care au la origine indiferenţa, faptul că nu se joacă cu el şi rolul de "profesoară şi atât" pe care şi l-a asumat. La episoadele agresive, ea răspunde prin ignore. I-am atras atenţia de mai multe ori că ignore-ul nu este bun în acest caz, dar nu am cu cine vorbi...din păcate este genul care "spune ca mine şi face ca ea". În rest, în ceea ce priveşte programele, este foarte conştiincioasă, acceptă coordonarea şi toate indicaţiile. Mai are multe alte calităţi, anume vocaţia creştină (a căutat o meserie prin care să ajute copii, nu este doar un mijloc de a câştiga bani), modestia (nu caută să îşi suplimenteze veniturile cu orice preţ, nu îşi arogă competenţe pe care nu le are), flexibilitatea şi capacitatea de armonizare cu echipa (nu ştiu cum îşi găseşte timp să vină la program indiferent când ar fi, duminica seara sau în mijlocul sesiunii şi al vacanţei - deşi nu a lipsit niciodată de la facultate) voinţa de fier şi răbdarea (capacitatea de a aplica programele cu paşi mărunţi, oricât de plictisitoare ar fi). Deci, deşi este de altă factură decât celalalte, are calităţi nepreţuite pentru un coordonatorul unei echipe ABA.
Însă acum comportamentele s-au extins...No1 o învinovăţeşte pe ea de cultivarea acestor comportamente prin răspuns neadecvat. Părerea mea nu este aceeaşi, eu cred că "ieşirea în lume" a lui M. este însoţită de o nevoie de contact cu ceilalţi, şi nu se pricepe să îl iniţieze altfel Din păcate, No1 ia problema în sens personal (Va să zică eu te-am ajutat să vorbeşti şi tu mă răsplăteşti lovindu-mă). Duminica trecută, mi-a spus că, dacă M. nu încetează cu lovitul, părăseşte echipa...am plecat la biserică şi am plâns tot timpul slujbei. Simţeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. No1 a fost mâna mea dreaptă în echipa asta, cea care în toate problemele care apăreau, era solidă ca o stâncă şi găsea soluţii. Singura în sesiunea căreia aveam curaj să plec liniştită de acasă, ştiind că nu vor fi nici accidente nici evenimente majore...
În săptămâna aceasta, nu a mai vorbit despre plecare. Acum urmează să intre în concediu pentru examenul de licenţă. Poate se răzgândeşte totuşi...

Sounds explosion and new words

2009-08-15T12:58:00.008+03:00

Sâmbătă, 9 iunie 2007

Pe verbalizare, avem succese neaşteptate de când s-a declanşat saltul lui M. Sunetele s-au limpezit, acum reuşeşte aproape orice alăturare, indiferent ce consoane sau vocale sunt implicate.
Este greu de crezut, la un copil care nu reuşea să lege două silabe, cu două luni în urmă, dar este adevărat!
Ca întotdeauna, No1 are o serie de idei bune pe care nici nu ni le anunţă, ci le testează, iar noi le vedem şi le preluăm după aceea. Face exerciţii de imitaţie verbală cu consoane încadrate de două vocale (ama, ami), şi lucrează şi consoanele care merg mai greu (aju, aha). Iar cu cuvintele terminate în consoană, a reuşit să le "închidă" mai repede decât mă aşteptam eu, folosind repetiţia dublă a consoanei finale, astfel încât copilul să înţeleagă că trebuie să se oprească în consoana respectivă, să nu mai prelungească cuvântul cu alte sunete: goll, nass, mall, conn, tonn...No2 a preluat şi ea exerciţiile de imitaţie însă ca întotdeauna, pe spaţiul ei M. nu dă acelaşi randament. Cât despre No3, ea nu mai apucă să le facă, pentru că are destul de mult de lucru cu generalizarea programelor masterate (foarte multe în primăvara aceasta) şi are în continuare, ca sarcină secundară, de dezvoltat jocul simbolic şi interactiv.

Is this the recovery?

2009-08-15T12:33:00.006+03:00

Sâmbătă, 2 iunie 2007

De când ne-am întors de la nuntă, M. a făcut un salt. Practic, este ca şi cum s-ar declanşa etapa recuperării, despre care am auzit la alţi copii, şi pe care o aşteptam şi noi. Este mult mai atent şi mai vioi, a devenit interesat inclusiv de ce se întâmplă la televizor. Contactul vizual este bun, a început să imite fără comenzi ceea ce vede, fie în mediul natural, fie la televizor, mimează cînd cineva cântă (de unde, la începutul terapiei, nu suporta nici să îngâne cineva un cântec pe lângă el).
Nunta nu poate fi socotită drept cauză ci mai curând factor declanşator al acestei etape bune. Este clar că de fapt homeopatia a realizat un echilibru fiziologic, în timp ce ABA a produs acumulări care acum încep să se vadă. În plus, modul deosebit în care funcţionează echipa, cu No1 ca "locomotivă", a contat foarte mult.
În luna iunie va trebui să ne pregătim de vară şi de vacanţa lui No1. De fapt, într-un fel spus "vacanţă", de fapt are licenţa pentru care s-a pregătit foarte serios (m-am oferit să o ajut la lucrarea de licenţă dar nu a vrut, şi-a făcut-o singură). Cu celelalte, avem noroc că nu sunt din provincie, să plece şi să rămân singură sau cu un singur tutore, ca vara trecută. Atât No2 cât şi No3 au anunţat că vor fi plecate maxim o săptămână, şi pot lucra atât cât este nevoie. Le-am anunţat pe toate că intenţionăm să facem o pauză în august - şi vor avea concediu plătit pentru două săptămâni.

A happy wedding

2009-07-10T19:28:00.007+03:00

Vineri, 25 mai 2007

(În sfârşit, după câteva zile de odihnă, ne revenim astfel încât să ne luăm viaţa de la capăt...M. cu grădiniţa unde se integrează din ce în ce mai bine, eu cu orele mele obişnuite.)
De obicei, când îl iau pe M. la un eveniment la care aş fi putut să mă simt mai bine singură, calculez ca beneficiile să fie mai mari decât efortul investit (asta se numeşte teoria echităţii :) ). În calculele pe care mi le fac mizez pe elementul surpriză: dintotdeauna schimbările controlate au avut un efect bun asupra lui M. (să nu uităm concediul de vara trecută, după care au revenit sunetele şi silabele). Principiul noutăţii nu s-a dezminţit nici acum. Chiar dacă drumul (cu maşina- alt oraş) a fost sufocant şi greu de suportat, sau dacă am stat mai mult pe lângă biserică decât înauntru, sau dacă repausul de la colega mea de acasă nu a fost deloc uşor (niciodată nu e uşor cu el în alte locuinţe)...seara a fost reuşită (pentru el, cel puţin). Nu vreau să detaliez plimbările pe la toaletă şi durerile lui de burtă (de la prea mult suc), vânatul de baloane de pe podele, încurcatul în rochia fastuoasă a miresei (rochie care îl fascina) datul buzna pe scenă şi căutatul meu de acţiuni alternative, cu destul de puţin succes...Noroc că invitaţii foarte numeroşi (peste 150, pe două niveluri) erau hotărâţi să se simtă bine şi să socializeze, aşa că un copil în ie care făcea prostii în surdină nu a fost remarcat prea mult. Au fost şi comportamente bune, o bună bucată de timp a dansat lângă colegii mei şi a luat parte şi la "trenuleţ" imitând paşii spontan. De asemenea, a avut reacţii pozitive ori de câte ori îl interpela cineva (chiar şi câţiva colegi, genul masculin care îl intimidează...). Erau nişte leagăne mici în curte unde era regim de restaurant obişnuit, am mai făcut şi câteva pauze lungi. Spre final îşi alcătuise un traseu parter-rond etaj-ieşire pe scări de la etaj în curte-apoi reintrare şi de la capăt. Pe parcursul acestui traseu nu îl vedeam o bună bucată de timp, aşa că vorbeam cu comesenii cu capul întors invers...bine că locul era delimitat destul de clar, iar M. nu a fost niciodată tentat c u adevărat să plece.
În fine, imediat ce ne-am întors de la nuntă, minunea a început să se vadă: au apărut diftongii în mod spontan ("oi", "ou", "ai", "ie") iar cuvintele şi silabele s-au înmulţit. A meritat efortul!

Spontaneous expressive labels

2009-07-04T20:22:00.005+03:00

Sâmbătă, 18 mai 2007

Astăzi eram la intersecţia din apropierea blocului nostru şi tocmai mă gândeam la ce loc de joacă să ne mai ducem, când s-a întâmplat ceva complet nou. M. îmi arată insistent trecerea de pietoni şi spune "pio". După insistenţa cu care îmi indică îmi dau seama că este prescurtarea de la "trecere de pietoni". Acesta este un item din Receptive locations, pe care însă l-a transferat spontan în expresiv. Ştiu că este doar o biată prescurtare de trei litere, dar pe mine m-a umplut de fericire...este prima dată când denumeşte ceva spontan, fără să fi fost exersat în prealabil de zeci de ori.

(Mâine ne ducem la nunta unei colege, la Piteşti, cu maşina mică. Cred că multe cunoştinţe consideră că nu sunt normală să mă plimb atât de mult cu un copil cu probleme. Realitatea este că am observat că lui M. îi place noul, ocaziile festive şi cunoştinţele noi şi agreabile. Împrejurările de acest gen îl motivează. Cum, atunci, să scap ocazia?)

Generalization: order and combinations (II)

2009-06-28T11:21:00.008+03:00

Duminică, 12 mai 2007

În continuare, despre generalizarea în trepte...
După ce se introduc toate tipurile de generalizare, se fac şi generalizări combinate (exemplu distanţă şi stimul, locaţie şi stimul, SD şi distanţă, etc.). Acestea se înregistrează pe foaia de generalizare ca atare, împreună cu itemii care s-au făcut şi problemele eventuale care au apărut.
Programul de pe foaie arată aşa:
Receptive labels 3d (SD plus distractor): şurubelniţă/mască/patent/pensetă/vată
SD: "caută"
distractor: în coş, cu alte obiecte.
La un moment dat, se pot încerca şi combinaţii de trei tipuri de generalizare (SD plus stimul plus locaţie, noi încă nu am ajuns acolo).

Generalization: order and combinations (I)

2009-06-28T10:25:00.011+03:00

Duminică, 5 mai 2007

Practica ordonată a generalizării ne-a învăţat pe mine şi pe No3 că există o mulţime de dedesubturi şi de trucuri. Am auzit de copii care generalizează singuri (norocul părinţilor!) însă în cazul nostru nu este deloc aşa. M-am felicitat de multe ori în ultimele şase luni pentru ideea de a fi angajat un tutore pentru generalizare, mai ales de când a crescut foarte mult baza achiziţiilor mi-ar fi fost imposibil să le generalizez singură. Acum am şi eu sesiuni separate pe lângă No3, şi tot nu este de ajuns...
M-a întrebat o mămică din reţea care este ordinea în care fac generalizările pentru un program masterat. Noi procedăm aşa: întâi introducem generalizarea de persoană (asta merge la noi automat) şi de stimul (la masă, la sfârşitul programelor curente). Apoi, cel mai uşor este de introdus generalizarea de distanţă (se poate construi ca un joc, cu creşterea treptată a distanţei). Generalizarea de distractor (zgomote de fundal) am introdus-o de la un moment dat, dar cu limite (televizor în surdină sau fereastra deschisă). Generalizarea de locaţie, următoarea pe listă, are două secţiuni: generalizare în interiorul apartamentului (asta merge repede) şi cea de afară (aici am avut surprize mari: în mediu se concentrează greu pentru că sunt prea mulţi distractori). În fine, cea de SD a mers la noi cel mai încet, în sensul că orice modificare a comenzii iniţiale trebuia predată cu mare atenţie şi exersată de mai multe ori. În orice moment al programului pot să apară surprize: modificarea poziţiei unor obiecte ducea la eşecuri în etichetarea lor (de exemplu, bijuteriile dacă sunt purtate de cineva). Iar la generalizarea de format nu am ajuns încă :).

Portage score, after one year

2009-06-13T21:23:00.007+03:00

Sâmbătă, 28 aprilie 2009

Am recalculat scorul Portage (îl refac din 6 în 6 luni). Data trecută (noiembrie) mi-a ieşit 73, acum însă mi-au fost depăşite toate aşteptările. 81! Ce succes, după un an de terapie! De la 58 la 81, este ceva...Pe sectiuni: la motor, self help aproape toti itemii, la socializare 5,3 ani (lipsesc unii itemi din cauza problemelor pe limbaj) cognitiv 5 ani. La limbaj, pornind de la stadiul nonverbal 100%, am reusit sa il urnim din loc (si cu ajutorul homeopatiei) acum reuseste sa spuna toate sunetele corect, multe silabe (probleme la diftongi), cuvinte, propozitii scurte pe silabe, dar e dependent de promptul verbal.
Alt aspect pozitiv important este ca s-au redus foarte mult comportamentele nedorite, a invatat sa se joace si nu mai trebuie sa se ocupe cineva de el tot timpul, de citeva luni a aparut si jocul simbolic. Pe socializare a evoluat foarte bine, se comporta foarte bine la Mc Donalds si locuri de joaca.
Actualmente numarul orelor lucrate la masa: 32 pe saptamina, si de generalizare structurata: 15 pe saptamina (unul dintre tutori face joc si generalizare, 3h x5 zile)
Dar ce este mai important, este că am ieşit din intervalul de retard. Acum se înscrie la "normal" dar în palierul de jos.
Dar să revin la programele curente. Acum fac desfăşurătoarele pentru săptămâna viitoare şi mă uit la programele pe care le-am introdus săptămâna trecută, să văd dacă merg, şi să completez cu itemi noi.
La Expressive labels am reuşit să masterăm tot ce aveam (patru cuvinte: "sucu/stea/becu/cubu") iar acum s-au înmulţit cuvintele în secvenţele informale, cred că acest program va merge în sfârşit bine (Slavă Domnului !!)
Expressive animal sounds: am avut "raţa/mac"şi "pisica/miau", mai introduc "câinele/ham" şi "puiul/piu".
Order by size: merge, dar nu ar merge şi cu criterii abstracte (să schimbăm mărimea).
Receptive instructions 3 (trei instrucţiuni nelegate) merge şi el, spre surprinderea mea. Vom combina în continuare instrucţiuni pe care le ştie.
Plural, am introdus întâi cuvinte cu plural evident ("cub/cuburi, maşină/maşini") însă ţinta mea este să înţeleagă pluralele diferite ("ceaşcă/ceşti, carte/cărţi") cele care sunt departe de forma fonetică a singularului (aşa cum are probleme de înţelegere a SD-ului, are şi cu modificarea oricât de uşoară a cuvintelor pe care le ştie).
Expressive colours şi Expressive shapes. În context informal a spus adeseori spontan nume de culori şi forme, deci se pare că va merge şi acest program.

M. is six years old

2009-06-13T21:02:00.008+03:00

Sâmbătă, 21 aprilie 2007

Astăzi, între două sesiuni, a lui No1 şi a lui No3, am sărbătorit ziua lui M. Dorinţa mea de a avea o aniversare cu copii nu s-a materializat din lipsa de timp, ca de obicei. Însă şi sărbătorirea împreună cu echipa a avut un sens: împlinim un an de terapie, în care am câştigat extrem de multe achiziţii, iar copilul de azi nu mai este nici pe departe copilul absent pe care ne chinuiam să îl distrăm anul trecut. Acum a suflat singur în lumânările de pe tort, chiar dacă a trebuit să insiste ca să le stingă pe toate. Acum este activ şi vesel, cu o privire vie şi dorinţa de a comunica cu cei din jur.
Am avut tort, şampanie pentru copii, sandvişuri şi prăjituri. După aceea le-am filmat pe fete şi am înregistrat impresii despre anul/lunile în care au lucrat cu M. Toate s-au declarat impresionate de schimbarea în bine care s-a petrecut în ultimele luni cu M. Se vedea că se simţeau motivate şi mândre că au contribuit şi ele la această schimbare. În special No1, care putea să vadă cel mai bine diferenţa, părea mişcată şi avea lacrimi în ochi.
La capitolul "cadouri" s-a văzut cel mai bine cine empatizează cu M. şi cine nu...No3 a adus cel mai nimerit cadou pentru M., un joc de golf cu crose mari, comode. No1 a adus un joc cu bază militară, potrivit pentru jocul simbolic la care am epuizat toate temele până acum. În schimb, No2 a adus un puzzle impracticabil (ştie că M. nu face puzzle din acesta mărunt). Nu ştiu cum se face, dar No2 pare întotdeauna uşor distantă şi neinteresată, orice ar face...

Ideas on expressive labels

2009-05-31T10:42:00.004+03:00

Duminică, 15 aprilie 2007

Întrucât ne chinuim de săptămâni cu cele două cuvinte introduse (cu-bu şi be-cu) şi nu reuşim să le masterăm în nici un fel, No1 a avut o idee foarte bună: să introducem în paralel cuvintele su-cu şi stea (acesta din urmă pronunţat aproximativ, "dea", "tea", însă important că are sens). A fost o idee bună, pentru că frecvenţa cu care le spune în context informal este mult mai mare (sunt recompense). Predarea a mers mult mai repede decât la celelalte şi acum No1 încearcă rotaţia aleatoare, însă nu a ieşit încă.
Restul programelor merg înainte: Expressive letters a ajuns la "R", Matching small letters la "r-R", în Matching words to objects s-au masterat câteva cuvinte, aşa că se poate să înveţe să citească înainte să înveţe să vorbească.

Easter and planning

2009-05-31T10:23:00.006+03:00

Duminică, 8 aprilie 2007

Astăzi este Paştele. Aseară l-am luat pe M. cu mine la Înviere...a fost prima participare a noastră. În cei doi ani de când locuim aici nu am mers nici eu (pentru că dormea şi nu voiam să îl las singur în casă). A fost destul de mare înghesuiala şi cam mult timp de stat în aglomeraţie şi întuneric. Tinând cont de noutatea situaţiei, s-a comportat destul de bine, fără să se sperie de întuneric. La un moment dat şi-a pierdut răbdarea şi a început să se foiască şi să vorbească tare. Iar după aceea, la momentul cheie, a devenit absent: preotul era prea departe ca să înţeleagă şi el ceva.
Azi am aranjat masa, cu ouă colorate şi alte bunătăţi pentru care am stat toată ziua de ieri în picioare. Însă M. nu înţelege nimic din ciocnirea de ouă, este total lipsit de entuziasm (mai ales că nu mănâncă ouă, de nici un fel). Ieri m-a ajutat sa le colorez în vopsea, dar azi nu îl mai interesează. Îi facem ca de obicei o vizită mamei mele, facem schimb de prăjituri şi ne întoarcem înapoi, la Internet şi actualizat dosare...

Expressive labels

2009-04-15T10:17:00.008+03:00

Miercuri, 4 aprilie 2007

De aproximativ o lună, am introdus temutul program la care mă gândesc de un an, de când am început ABA: Expressive labels. Am introdus doar două cuvinte: unul lucrat de No1, altul lucrat de No2. Cuvintele sunt cubu şi becu. Acestea le-am introdus pentru că: (a) silabele care le compun au cea mai bună frecvenţă în verbal imitation şi verbalizare spontană; (b) corespund unor obiecte pe care le cunoaşte foarte bine; (c) terminaţiile sunt cu "u" ca să respectăm stadiile din vorbirea copiilor. Deocamdată nici nu am exersat terminaţii în consoană şi nu cred că ar merge...trebuie testate posibilităţile copilului, dar al nostru pare să aibă probleme foarte mari. Se lucrează de o lună la cele două cuvinte (silabele separate au fost masterate demult) însă reuşita este aproape nulă. Nu are curaj să unească cele două silabe...sau pur şi simplu nu are antrenamentul necesar şi nu reuşeşte. În rest, programele merg bine, ca de obicei, cu menţiunea că am ajuns la programele de citire (Receptive sight reading), fără ca el să reuşească să scoată nici un singur cuvânt...

End of toilet training

2009-04-08T09:34:00.004+03:00

Miercuri, 29 martie 2007

Ura!! Am încheiat trainingul de toaletă. Încet-încet (între octombrie şi aprilie, de fapt) am reuşit să eliminăm pe timpul zilei Pampersul în proporţie de 100%. Acum merge la toaletă cu program (trebuie dus de mână periodic, dar a început să meargă şi singur) iar în parc a învăţat "să facă la pom" şi chiar îi place. O vreme, astă-iarnă, venea la mine cu Pampersul în mână ca să mă anunţe că urmează treburi mai consistente (reuşisem să asociem cu scaunul de toaletă doar treaba mică). Apoi, eu am luat de la capăt trainingul cu cealaltă ţintă (din nou stat pe scaunul de toaletă cât mai mult, ou Kinder, premii suplimentare dacă s-a produs "evenimentul"). Până când s-a rezolvat şi asta...Mai rămăsese doar timpul nopţii, când încă avea Pampers...nu prea speram să se trezească şi să anunţe vreo nevoie, având în vedere că în afară de "da" nu are nici un cuvânt funcţional deocamdată. Până când, din neatenţie (am uitat, pur şi simplu) l-am lăsat fără, o noapte: nu s-a întâmplat nimic. A doua noapte: nu s-a întâmplat nimic. Aşadar, se controlează. Astfel încât i-am eliminat cu totul. Mulţumesc lui Dumnezeu! Nici nu îmi vine să cred că am reuşit.

Seeking for peers

2009-03-26T10:47:00.005+02:00

Joi, 23 martie 2007

Încă este răcoare...de curând s-a deschis un nou loc de joacă în apropiere, sponsorizat de un baby store din colţ. Copiii, mai mici sau mai mari, sunt încântaţi de toboganul de plastic şi de tunelul de lemn prin care se trece spre tobogan, ca şi de leagănele cu sfori sau de căsuţa de păpuşi din colţ. M. stârneşte adesea indignarea celorlalţi părinţi, pentru că se aşează de-a latul în tunel şi nu poate nimeni să treacă decât dacă se strecoară pe deasupra lui. Mă frapează tendinţa adulţilor de a înregimenta totul, sau de a crede că şi copiii trebuie să se înscrie în anumite comportamente, încă de când nici nu au înţeles ce este lumea...de exemplu, dacă un copil încearcă să parcurgă traseul invers (de la tunel spre scara de urcare, sau sa urce invers pe tobogan) este imediat sancţionat de alţi adulţi...M. se conformează uneori la comenzile lor (dacă i se par simpatici), alteori nu.
Pentru relaţia cu alţi copii, am găsit spontan o tactică pentru a-l integra oarecum pe M. între ei. El nu spune decât un singur cuvânt funcţional, "da". Ceilalţi au o întrebare standard: "Vrei să fii prietenul meu?"De obicei, când aud întrebarea, mă insinuez repede în apropierea lui M. şi îi suflu: Spune "da". El spune, şi situaţia este adjudecată...pentru că jocurile sunt mai mult de acţiune şi mişcare, şi încă nu sunt prea complicate ca să îi pună probleme. Este bine că reuşim măcar atât...

Letters exchange about therapy

2009-03-26T10:36:00.006+02:00

Joi, 16 martie 2007

(Scrisoare de la bi)

Buna D.,

Aseara am vorbit pe mess, dar ce era esential nu te-am intrebat:
1. mai scrie-mi si mie programul fetelor, mi-ai zis ca si tu l-ai mai schimbat, ca sa ma inspir si eu, in cazul in care se dovedesc ambele fete interesate si o sa ma tina buzunarul, vom avea 3 fete......
2. ce recompense mai folositi, tokeni? jucarii de pauza-plastelina ii place f mult insa titirezele nu am reusit sa le folosim- nu stim cum!!! cica nu merg, mai incerc eu zilele astea;
3. incerc ca la receptivele la care mi se pare ca ar sti dar nu e atent, sa incerc cu recompense numai daca arata din prima ce trebuie- sa vedem.....
4. ma chinui f mult cu intrebarile, nu stiu exact care sunt pasii pentru a ajunge la intrebari spontane, si nu prea gasesc pe nimeni sa imi spuna, poate o sa intreb si pe forum.....
5. la socializare, o sa luam odata, cand avem timp, Portageul si sa ma inveti si pe mine sa ating niste itemi de acolo, parca al meu nu e nici la varsta de 1an;
6.pt asta, o luam impreuna pe m. de la gradi, sta si el pe scaun cateva minute dar doar se uita la copii, nu interactioneaza, se sperie..am incercat sa mai ma indepartez si eu de el, sta, apoi incearca sa fuga- nu ma vede, il linistesc mai sta un pic...trebuie sa imi stabilesc niste obiective, dar nu le stiu.....
7. tu ai facut generalizare la distanta, la mine e o mare problema, daca il pui sa faca ceva si te indepartezi: nu mai face, incepe sa sara, sa se autostimuleze,orice....revin.

Cu drag, bi

Trying to persuade other mothers

2009-03-19T10:22:00.006+02:00

Joi, 9 martie 2007

De curând am primit vizita unei alte mame, D., împreună cu băiatul ei, R. (autism, 4 ani). Vorbeam demult pe mail despre această vizită, pentru că la ei lucrurile nu merg cum trebuie: a lucrat ba cu nişte tutori care făceau programe de capul lor (fără coordonare) ba cu cineva care pretindea a avea experienţă, însă cerea să fie dus copilul la ea la domiciliu...Nu aveam o părere bună nici despre prima, nici despre a doua variantă. Prima însemna că nu existau obiective clare pentru dezvoltarea copilului, ci mai degrabă ţinut de urât ca să îi treacă timpul în mod constructiv. A doua variantă părea şi mai neinspirată: ce garanţie are părintele că se lucrează într-adevăr cu copilul? Ca să nu ne mai gândim la efortul de a duce copilul cu mai multe autobuze, dimineaţa, prin oraşul aglomerat...
Evaluarea a confirmat intuiţia mea: QD-ul copilului pe scala Portage se menţinuse doar, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut (în jur de 60). Ceea ce era curios, era diferenţa între secţiunile din scala Portage: self help cu scor foarte mare (depăşea 5 ani ca palier de vârstă) în timp ce cognitiv şi limbaj, foarte scăzute...însă ceea ce era îngrijorător şi nu se reflecta în scala Portage erau hiperkinezia şi lipsa contactului vizual. Nu în ultimul rând, terapia fără coordonare adusese o lipsă totală de control asupra copilului, care scotea totul din sertare sau din frigider (fără să aibă un scop anume cu obiectele respective). Deocamdată însă, mediul protectiv pe care îl ofereau părinţii nu lăsa să se vadă problemele de mai târziu. Am avut impresia că existau reticenţe din partea soţului sau limite din cauza tendinţei mamei de a proteja copilul, aşa că am comentat doar testul Portage şi i-am dat sugestii despre echipă şi coordonare. Pentru unii, crucea se vede mai târziu...

Team's frustrations and outside reactions

2009-03-07T13:24:00.007+02:00

Sâmbătă, 25 februarie 2007

Unul din resorturile care funcţionează în cazul motivării tutorilor este identificarea cu copilul...m-a surprins, de exemplu, faptul că în echipa noastră au venit fete care aveau o problemă în familia lor de origine - se îndreptaseră spre jobul de tutore nu numai ca să îşi câştige existenţa, ci şi pentru că ştiau ce înseamnă suferinţa: atât I., cât şi No1 au o istorie legată de lipsa tatălui (la No1 lipsa totală, la I. lipsa parţială, prin divorţ). La No1, este interesant de observat felul în care proiectează frustrările pe care le avea când era un copil interiorizat, singuratic şi neînţeles asupra lui M. De exemplu, înţelege perfect excluderea pentru că îşi aminteşte cum o tratau colegii de clasă atunci când s-a transferat din Ardeal în Oltenia...Identificarea a ajutat-o să îşi pună ambiţia la lucru în ceea ce priveşte obiectivul de a obţine maximul posibil pentru M. Pe de altă parte, amintirea unor frustrări poate avea şi un efect negativ: eram toţi trei la un loc de joacă, iar M. se juca în preajma unor copii normali de vârsta lui, cu speranţa evidentă că îl vor băga în seamă. No1 nu excelează în rolul de shadow, pentru că nu ştie să intre în vorbă cu alţi copii, iar eu trebuie să stau de-o parte atunci când este şi un tutore în peisaj - aşa că nu avea cum să se construiască puntea necesară. Copiii s-au mărginit să râdă de M. pentru că nu le-a răspuns la întrebări şi bătea în marginea căsuţei unde erau adunaţi. Observând reacţia lor, No1 s-a întristat brusc şi şi-a retras "răţuşca cea urâtă" din apropierea lor imediată, orientându-l spre tobogan. Mai târziu, ieşind din locul mic de joacă, am încercat să corectez atitudinea ei...scopul unui shadow este de a obţine cât se poate mai mult pentru copil într-o situaţie, nu de a lăsa frustrările personale să acţioneze. În fond, scopul nostru nu este de a evita "deranjul" copiilor celorlalţi, ci de a-l socializa pe M. Am explicat toate acestea cu multă grijă, pentru că No1 nu este o executantă, trebuie lăsată să facă atât cât simte că poate...

Verbal imitation tricks

2009-03-07T13:06:00.004+02:00

Sâmbătă, 18 februarie 2007

De vreo săptămână No1 s-a gândit ce să facă să lungească silabele pe care M. le-a exersat toată iarna şi i-a venit ideea să dubleze toate silabele (cuvinte din două silabe identice): ma-ma, ti-ti, ta-ta, ne-ne, cu-cu, ci-ci, mi-mi, co-co, pi-pi...şi a mers. De asemenea, azi a încercat să îl facă să numere imitativ şi a mers până la şa-se (silabele nu sunt însă unite, încearcă să facă înlănţuire prin apropierea Sd-urilor dar încă este departe de un cuvânt).
În sesiunile ei, No2 o secondează pe No1 pe silabe deja "masterate"(nu este o masterare clasică însă) pe care încearcă şi ea să le combine, cu destul succes (azi a imitat cu ea to-ba, ca-na, nu-ca, sa-cu).
La masă avem în continuare doar Acţiuni cu sunete, care merge bine. Nu am introdus mai mult pentru că imitaţia are nevoie în continuare de SD-uri de aproape, de motivaţii speciale şi de schimbarea cadrului de exerciţiu (schimbarea locului unde exersează, ca să nu pară ceva impus).

Medical appointment in the north area

2009-02-28T07:43:00.007+02:00

Sâmbătă, 11 februarie 2007

Acum câteva zile am fost la cabinetul privat al doctorului Naghiu, pe lângă staţia de metrou Aviatorilor (la ultima consultaţie, înainte de Anul Nou, nu ne-am înţeles, pentru că insista să reduc numărul orelor de ABA, iar mie mi-era clar că regresia din decembrie a fost de la homeopatie, nu de la ABA).
Deşi era o seară înnorată, de sfârşit de iarnă, cu un vânt tăios şi rece, atât eu cât şi M. eram bine dispuşi. El a savurat plimbarea cu metroul (noi nu mergem cu metroul de obicei, aşadar a fost ceva nou) iar eu am savurat schimbarea...uneori îmi dau seama că muncesc atât de mult, încât o uşoară schimbare de program capătă alt sens: este o "ieşire în oraş" :) .
În fine, odată ajunşi la cabinet, doctorul constată cu satisfacţie că M. şi-a reluat trendul ascendent, este vioi şi interactiv, explorează cabinetul şi are reacţii de "refacere a legăturii cu mama" (cum numeşte el reacţiile de copil de doi ani, în care M. se agaţă de mine şi mă alintă) - pentru doctor sunt semnale de evoluţie afectivă, se pare. Ne dă o schemă nouă şi ne spune că pentru data viitoare putem să revenim la cabinetul de stat din zona Leul-Iuliu Maniu. Slavă Domnului! Cabinetul din nord era foarte departe de noi. Chiar dacă M. agreează plimbările, nu spun că ar fi fost uşor...

After evaluation

2009-02-22T13:47:00.005+02:00

Duminică, 5 februarie 2007

În sfârşit, trecu şi evaluarea...grea, aşa cum mă aşteptam.
La logoped/evaluare a cunoştinţelor M. a scăpat mai ieftin decât astă-vară. Numai că mă întreb, atunci când văd tipurile de probe, cât de valide sunt. De exemplu, la un moment dat a vrut să îi testeze cunoştinţele despre familie (deşi îi spusesem că nu are familie şi nu am cum să îl fac să înţeleagă ce este un "bunic", "tată", "soră", "mătuşă"...) folosind nişte figurine mici şi atât de stilizate încât mi-ar fi fost greu mie să denumesc ce înseamnă fiecare.
Alt aspect care m-a surprins aici a fost atitudinea faţă de ABA. Persoana care ne evalua m-a criticat pentru că uneori am sugerat involuntar răspunsurile (de fapt, încercam să evit declanşarea unei crize de nervi faţă de probele care nu se mai terminau). După care îmi spune: "nu aţi văzut copiii ăia care fac ABA, cu patru terapeuţi?!"M-a amuzat faptul că vorbea despre copiii care fac ABA ca şi cum ar fi fost pe Marte, sau pe Lună...Hei (îmi venea să îi spun dar m-am abţinut) în faţa ta se află chiar unul dintre copiii ăia, care face 35 de ore de ABA pe săptămână...şi tot ce ştie, ştie datorită terapiei. Voi nu aţi reuşit să îl ajutaţi cu nimic până acum.
La doctor am scăpat repede, avea mulţi pacienţi şi nu l-a testat decât pe imitaţie motorie grosieră (a reacţionat destul de bine pentru că trebuia să urmărească mişcări combinate), pe desen (forme geometrice) şi pe cooperare. A ieşit bine...
La psiholog, destul de necooperant, obosise şi voia să plece, nu i-a plăcut nici o jucărie. Testele pe reciprocitate (casa mea/casa ta) au ieşit însă bine (după atâta Block imitation...)Spre final s-a găsit o casă mare de păpuşi care i-a plăcut teribil şi s-a jucat constructiv împreună cu psihologul. (Ulterior, la concluziile de vineri, aceasta a subliniat din nou că "are joc simbolic, deci nu are autism"). Concluziile spuse vineri au fost încurajatoare: o creştere a cooperării, un potenţial ridicat, însă nimeni nu a dat soluţii pentru vorbire...

Winter evaluation

2009-02-16T08:43:00.005+02:00

Luni, 29 ianuarie 2007

Primesc prin telefon vestea că M. este programat săptămâna aceasta pentru evaluarea periodică de la centrul de stat la care mergem. Asta înseamnă marţi, la doctor şi la psiholog, şi joi, la logoped şi la fizioterapeut, după care vineri va fi întâlnirea de grup şi prezentarea rezultatelor.
Aceste întâlniri, cu toată superficialitatea intervenţiei de aici, sunt foarte folositoare pentru că fiecare vine cu un alt punct de vedere şi cu descrierea altor reacţii ale copilului, ceea ce este de ajutor în construirea unui tablou de ansamblu al integrării lui M. în mediu. Mă îngrijorează însă statul la coadă pe holul aglomerat şi reacţiile lui la evaluare (nu poate să sufere evaluările).
Ce pot să observ, din ultimele luni de stat la uşa grădiniţei (merge marţea şi joia, şi uneori şi miercurea) este că grupul de copii l-a ajutat mult: acum stă la masă, nu pe jos pe covor cum a stat luni întregi, şi, chiar dacă nu vorbeşte, însoţeşte grupul cu gesturi când se cântă sau îndeplineşte sarcini simple (colorat suprafeţe simple sau lipit hârtie glasată). Iar la masă merge în rând doi câte doi, cu clasa, cu rucsăcelul în spate. Nu mai seamănă deloc cu copilul sălbatic de acum un an şi jumătate...

Another family starts therapy

2009-02-13T11:33:00.007+02:00

Vineri, 26 ianuarie 2007

Deşi am o perioadă foarte încărcată, continui să fiu pe fir în legătură cu terapia de la familia N. Săptămâna aceasta au făcut încă o evaluare la centrul Sf. M. tot după testul Portage: interpretarea şi IQ-ul au fost identice celor făcute/calculate de mine, ceea ce m-a bucurat pentru că înseamnă că şi cei la care am mai aplicat testul au avut parte de o interpretare corectă.
Rămâne problema spinoasă a tutorilor: la anunţuri nu prea au avut succes. Mai precis, ei cheamă la interviu pe toţi care sună la telefon. Eu le spusesem din capul locului că nu este o tactică bună (pierdere mare de timp) dar fiecare face ce crede...Aşadar, am găsit printre colegele fetelor o posibilă candidată de tutore, D. (colegă cu No1) se pare că este la curent cu modul de lucru pentru că din anul lui No1 (universitate particulară) lucrează mai multe cu copiii. M-am întâlnit cu ea ieri după-amiază în parc şi mi s-a părut destul de motivată şi de hotărâtă să lucreze: cred că o s-o recomand pentru echipa de la familia N.
A doua candidată a venit dintr-o direcţie neaşteptată: No3, din propria mea echipă. O vedeam că ascultă cu mare interes tot ce se discută despre familia N. şi intenţiile lor, însă de-abia când a început să se discute despre tutori a spus că ar vrea să lucreze cu încă un copil...şi fireşte, noi vom avea prioritate la stabilirea programului. Înţeleg că ar fi atât în interesul ei cât şi în interesul familiei N., aşa că probabil o să fiu de acord.
Surpriza a venit din partea lui M.: iniţial, discutam cu No3 fără să ne ferim problemele legate de familia N. Uitam însă de relaţia lor specială...ne-am trezit că, de cum intra pe uşă şi începea să umble la jucării, M. se ducea la ea, o lua de umeri şi începea să ţipe uitându-se fix în ochii ei. Mi-am dat seama că a înţeles discuţiile şi se consideră trădat şi neglijat prin faptul că No3 intenţionează să lucreze cu alt copil (povestea s-a repetat câteva zile la rând). Atunci i-am spus lui No3 să jucăm o "scenă de teatru": în faţa lui M., eu voi face nişte declaraţii dramatice că nu îi permit să lucreze cu alt copil pentru că ea este doar prietena lui M., iar ea va juca rolul tutorelui spăşit care acceptă mustrarea. După care nu vom mai pomeni niciodată de familia N, decât la telefon sau când M. este în altă cameră. Zis şi făcut: am jucat scena, eu intrând destul de bine în rolul de "mamă nervoasă" şi "purtător de cuvânt al lui M." A doua zi după ce am jucat scena, mi-am dat seama că presupunerile mele au fost corecte: reacţiile lui M. au încetat...

Writing the program for this week

2009-02-08T13:34:00.008+02:00

Duminică, 21 ianuarie 2007

(M-am întâlnit cu familia N. în parc, împreună cu copiii, şi le-am făcut interpretarea testului Portage. A ieşit un scor destul de mic - 50 - mama copilului mi-a mărturisit că a plâns când a completat testul, gândindu-se câte lucruri ar trebui să facă copilul ei şi nu le face...I-am spus să nu se consume, copilul mi se pare cu potenţial: nu prea are autostimulări şi stă destul de bine cu socializarea, nu are reacţii de respingere sau stare nervoasă cum am văzut unii copii de la centru. Săptămâna viitoare au programare la centrul Sf. M., tot pentru evaluare. Sunt curioasă dacă rezultatul va fi acelaşi: eu fac interpretarea testului Portage doar din ce am înţeles din materialele citite, nu m-a instruit nimeni.)
Astăzi, ca de obicei, după ce m-am întors de la biserică şi No1 a plecat, mă apuc să fac o recapitulare la ce s-a lucrat săptămâna asta (adică actualizez dosarele) şi compun desfăşurătorul pentru săptămâna următoare. Din când în când lista cu itemi pentru programele curente se epuizează şi mai fac o trecere prin materialele pe care le am, timp în care mă gândesc la programele pe care urmează să le introduc în continuarea celorlalte. Ca rezultat, apar foi cu programe în aşteptare şi cu itemi pentru cele curente (pe acestea le calculez după dosare să fie în număr mediu, nici 30 cum făceam de obicei în seriile de Receptive labels, nici 10 cum aud că procedează unii coordonatori.).
De exemplu, am introdus programul Sound actions săptămâna trecută şi a mers: se concentrează pe acţiune şi uită de frustrarea sau inhibiţia legată de sunete, care se activa aproape automat. Acum mă gândesc la itemi noi (să adun măcar 15) se pare că a fost o idee bună. O altă idee, care mi-a venit tot săptămâna trecută, a fost să introduc Expressive letters: cunoaşte literele destul de bine în receptiv, iar verbalizarea apare şi aici ca fiind secundară prin raportare la stimul (şi aceasta a mers).
Alt program introdus în desfăşurătorul anterior este La fel - receptiv, cu comanda "dă la fel" acesta pare că va merge relativ bine, ca majoritatea programelor care nu cer verbalizare. Pentru săptămâna asta introduc în desfăşurător un nou program, Receptive gender, de care are nevoie pentru că nu pare să fie conştient de diferenţele de genuri (va fi un program scurt, cu doar câţiva itemi, fată-băiat, femeie-bărbat, moş-babă, bebeluş). În general, introduc programele pe rând (nu mai mult de două noi odată) şi în continuarea logică a celorlalte. La construirea desfăşurătorului sunt atentă să alternez programele uşoare cu cele grele sau să alternez tipurile de programe (exemplu, Block imitation este introdus între Counting şi Receptive labels 2d) ca să aibă loc o variaţie a sarcinilor, să nu fie plictisitor. Adică, o mie de lucruri la care trebuie să te gândeşti...

Progress in verbal imitation

2009-02-08T13:06:00.006+02:00

Duminică, 14 ianuarie 2007

Au apărut diferenţe importante în imitaţia verbală: a trecut de la imitaţie simplă la desemnarea cuvintelor prin silabe, în general prima silabă (de exemplu "pă" la "pătură", "ci" la "cizme", "sti" la "sticlă"). Este interesant aici că desemnarea spontană s-a extins destul de repede din programul lui No1 în programul lui No2, deşi în continuare relaţiile cu fiecare tutore şi atmosfera sesiunii de lucru sunt foarte diferite. Acum câteva zile au apărut şi două cuvinte corecte: "becu" şi "ou" (redarea ultimului a fost spontană şi întâmplătoare: până acum nu am văzut niciodată vreun diftong pe foaia de imitaţie verbală, probabil dacă am încerca să repetăm nu ne-ar ieşi). Însă pronunţia silabelor este atât de neclară şi se hotărăşte atât de greu să redea sunete (No1 dă tonul în continuare în această privinţă) încât am hotărât din nou să amân introducerea programului de imitaţie verbală la masă. Problema care se conturează este însă decalajul între receptiv şi expresiv: avem deja programul Matching words, care pregăteşte Receptive sight reading (citirea cuvântului la prima vedere, fără silabisire). Are şanse mari să înveţe să citească înainte să înveţe să vorbească...
(Am mai vorbit în ultima vreme cu familia N. de aici din cartier. Par hotărâţi să se apuce de ABA dar au dat anunţ pentru tutori chiar de sărbători, fără prea mare succes...am dat şi eu sfoară în ţară prin No1 şi No2, poate apare dintre colegii lor cineva interesat. Între timp le-am propus să aplicăm testul Portage - ne întâlnim odată în parc şi le dau formularul, îl completează într-o seară, şi fac interpretarea în după-masa următoare.)

Difficulties in generalization (II)

2009-02-05T10:08:00.007+02:00

Joi, 11 ianuarie 2007

Am mai vorbit din când în când cu părinţi din reţea şi aflu cum procedează ei. Spre surprinderea mea, metoda cu foaia de generalizare (şi cu generalizarea structurată) nu o mai aplică nimeni. Mă surprinde, pentru că în momentul în care se predă ceva la un training ca fiind foarte important, de obicei iau în considerare...acum cred că generalizarea este importantă nu numai pentru că am auzit, ci şi din practica de până acum. Poate că unii copii generalizează singuri? În cazul ăsta oricum ar trebui să existe verificări ale programelor, pentru că există riscul ca unele să nu se mai repete şi să se piardă.
Revenind, avem probleme neaşteptate la generalizare cu obiectele: de exemplu, dacă sunt obiecte mai puţin folosite de el (bijuterii să zicem) şi locaţia lor nu este evidentă ca în situaţia de predare, le încurcă...de asemenea, am încercat generalizarea de SD folosind şi posesia: confuzie totală. De asemenea, culorile sunt în continuare o problemă: am rămas cu cinci culori (roşu, galben, albastru, verde, maro) pe care le verificăm două câte două. Însă în general programul îl enervează atât de mult încât sunt şanse să nu răspundă. Încă nu am întors nici un program la masă...dar la acesta m-am gândit serios, mai ezit pentru că ar trebui un alt mod de predare şi nu am reuşit să găsesc nici unul. În rest, programele receptive merg bine, şi la masă şi în generalizare, cu condiţia să se respecte întocmai paşii din manuale.

Old and new programs

2009-02-01T09:04:00.006+02:00

Duminică, 7 ianuarie 2007

În timpul vacanţei am reuşit să centralizez programele în dosare şi să fac o evaluare de ansamblu a noii echipe, care a început să funcţioneze la "întreaga capacitate". Rezultatele sunt mulţumitoare, în special de când a trecut regresia temporară. Mă bucură în special apariţia jocului simbolic, ajutat se pare destul de mult de Play imitation la masă şi de stilul de lucru al lui No3, de relaţia ei cu M.
Avem la masă 17 programe în lucru (din desfăşurătorul săptămânal pe care îl fac duminica eu, urmând ca în timpul săptămânii să îşi facă singure desfăşurătorul zilnic):
1. Matching similars
2. Receptive labels 3d (spre sfărşit, cu itemi de amănunt: stetoscop, halat...);
3. Receptive letters
4. Receptive opposite (încă mai este, cu unele atribute a mers greu)
5. Matching words
6. Receptive instructions (fără obiecte: de-abia acum merge bine);
7. Receptive categories
8. Receptive verbe (îl facem in vivo)
9. Matching association (2d)
10. Block imitation (am ajuns la 8 cuburi)
11. Receptive location
12. Play imitation
13. Non-verbal imitation fine motor (abia acum a început să meargă şi acesta - foarte greu înţelege şi stăpâneşte mişcările fine)
14. Dă 2 obiecte
15. Secvenţe (acesta merge perfect - probabil, un test pentru inteligenţa nonverbală a lui M. ar obţine un scor bun)
16. Receptive labels mediu (2d)
17. Counting
După cum se vede, Verbal imitation tot nu este, imitaţia nu merge destul de consistent în mediul informal ca să o introduc şi la masă...am văzut undeva un program simpatic, acţiuni însoţite de sunete (Sound actions), cred că acela e cel mai nimerit să încercăm la masă...

New Year Party (II)

2009-01-13T11:09:00.005+02:00

Marţi, 2 ianuarie 2007

A trecut şi Revelionul cu musafiri...acum am câteva zile în care pot să mă adun şi să verific dosarele, să văd cum stăm.
Seara de Revelion a adus şi bune şi rele, după cum mă aşteptam. D. şi mama ei au venit cu nişte bagaje enorme şi cu două pachete de ţigări neîncepute pe care le-au fumat integral până la plecare :(. M. s-a purtat foarte bine în prima parte a serii, a mâncat aperitivele cu noi şi pe la ora 21,30 şi-a pus măsuţa de lucru, ca să le impresioneze. Am făcut pe loc un program în care demonstram cele mai bune abilităţi ale lui M. (una recentă este că reuşeşte să facă integral puzzle-ul mare de polistiren) iar el a lucrat ireproşabil. Dată fiind diferenţa de vârstă a copilului meu faţă de copilul ei, lui D. i s-a părut că M. execută sarcini grele. Aşa cum presupusesem însă de la prima vizită, deşi o încurajasem să citească şi să se informeze despre ABA, nu făcuse mai nimic...însă era asistată de specialişti mult mai bine decât noi. Avea o echipă de experţi care făcea evaluarea copilului odată la două luni şi stabilea obiectivele conform testului Portage (într-o variantă în care gross motor era separat de fine motor). Psihologii puneau mai mare accent ca noi pe dezvoltarea vorbirii şi stimulare senzorială. Mi-a arătat casete în care S., soţul ei, şi fetiţa mai mare (patru ani) cântau şi se învârteau în cerc cu A., fetiţa cu autism. (Am recunoscut pentru a n-a oară imposibilitatea mea de a crea momente asemănătoare...dacă M. nu are rude, nu am de unde să i le scot.) Pe la 23,00, M. devine agitat şi începe să se arunce pe ea în vreme ce discutam despre testul Portage. Ea părea nepregătită pentru asemenea împrejurări, aşa că l-am luat pe M. forţat în cealaltă cameră şi, într-o jumătate de oră, am reuşit să îl adorm. Astfel încât a pierdut artificiile fantastice de la miezul nopţii (stăm foarte sus şi de la noi se vede o panoramă splendidă, toată partea de vest a oraşului). Ţineam la asta pentru că nu am avut nici un Revelion la care să participe efectiv (când era mic, artificiile îl speriau, iar anul trecut, părea că sunt un stimul îndepărtat şi nu le înţelege). În fine...poate la anul.
Revenim şi terminăm testul Portage pentru fetiţa lui D. Fiind foarte mică, rămânerile în urmă sunt simbolice, QD-90...Din ce am văzut pe casetă, semnele de autism sunt clare, contactul vizual e slab şi reacţiile la mediu sunt uşor întârziate. Însă, cu sora mai mare a cărei prezenţă o ajută şi asistenţă profesională, cred că are şanse evidente să se recupereze.
Pe la 2,30 a.m., D. şi mama ei reuşesc să găsească la telefon un Fly Taxi pentru Otopeni. Ne luăm rămas bun şi rămâne să ne mai scriem...

New Year Party (I)

2009-01-11T18:09:00.006+02:00

Duminică, 31 decembrie 2006

Anul acesta, de sărbători, primesc o vizită surpriză. Prietena mea D., care a emigrat acum trei ani în SUA, a venit în vacanţă să îşi rezolve dantura şi nişte probleme notariale. Mă interesează foarte mult venirea ei nu numai pentru că nu ne-am văzut de când a plecat, ci şi pentru că are o problemă asemănătoare cu a mea: fetiţa ei foarte mică (doi ani) a fost diagnosticată în aprilie cu autism (deci, la vârsta de un an şi jumătate). Am corespondat cu ea în tot acest timp, dar dacă avem timp să vorbim este şi mai bine...
Deocamdată, ne-am văzut în fugă în ziua în care a venit (miercurea trecută) în timp ce la noi era generalizare cu No3, iar ea era în trecere spre oraşul fratelui ei. Eram curioasă dacă şi ea s-a transformat la fel de mult ca mine în ceea ce priveşte relaţia cu copiii (eu am acum tendinţa să aplic analiza comportamentală peste tot, şi la copiii normali). Însă, mi s-a părut neschimbată: la fel de lentă şi de înceată la înţelesuri şi reacţii. I-a adus lui M. un set cu multe maşinuţe mici de jucărie şi îl întreba, cu toate întinse în pat: "Care este motocicleta?"A trebuit să o temperez, să îi spun că la noi terapia a mers treptat, maşinuţele sunt prea mici şi de-abia a învăţat "motocicleta", încă nu am generalizat-o ca stimul, SD-urile diferite le-am aplicat în trepte şi nici generalizările de distractor nu au ajuns la 20 câţi avea M. în faţă atunci...ştiam că ea nu face ABA, însă mi s-a părut ciudat că au trecut opt luni şi ea (cu o vechime mare în învăţământ, cu doctorat în pregătire) nu a citit măcar despre lucrurile astea...
În fine, când a trecut pe aici m-a anunţat că va veni să facă Revelionul la noi împreună cu mama ei. Are bilet de avion la noapte şi nu are unde să stea în Bucureşti (şi-au vândut locuinţa în mai). Aşa că am făcut pregătiri culinare mai importante ca de obicei (am stat în picioare toată ziua şi de M. nu s-a ocupat nimeni) şi acum le aştept...am emoţii însă, nu ştiu cum va reacţiona M., care nu e obişnuit să primim vizite atât de lungi.

Second Santa Claus

2009-01-02T14:52:00.003+02:00

Vineri, 22 decembrie 2006

Ieri am fost la a doua serbare de iarnă cu M. la grădiniţă. Prima a fost anul trecut şi a fost destul de dură: nu a stat deloc nici în public nici pe scaun (era şi multă lume înghesuită pe holul respectiv, ceea ce l-a agitat) nu a vrut să vină deloc către Moş Crăciun (părea că îl sperie) şi nu a cooperat la nimic. Comportamentul de "sălbatic" m-a făcut să realizez cât de mari sunt deficienţele lui de socializare, deşi în rest în toate contextele (vizite, autobuze, magazine) se purta ca un copil perfect normal.
În fine, de atunci a mai trecut un an, cu grădiniţă (două-trei zile pe săptămână doar, pentru că este departe) şi opt luni de terapie cu rezultate evidente...şi bilanţul de ieri a fost mult mai bun. Chiar dacă nu a fost inclus în program (pentru că este nonverbal), a stat jos în rând cu copiii, a dansat hora şi a imitat foarte bine grupul la "un elefant se legăna..." cântec cu multe gesturi. Nu a mai încurcat programul colegilor şi la sfârşit s-a dus la Moş Crăciun să îşi ia cadoul, chiar dacă nu părea prea lămurit ce este cu personajul respectiv.
Deci, avem progrese pe toată linia...să vedem cum trecem de vacanţă.

Winter holliday and team

2009-01-01T15:22:00.006+02:00

Joi, 21 decembrie 2006

(În sfârşit, a început să spună silabe spontan şi în sesiunile lui No2...nu foarte multe, dar bine că a început. Paşii sunt atât de mici, încât ziua în care îmi va spune "Bună dimineaţa, mama" mi se pare foarte îndepărtată.)
De mâine începe vacanţa...No2 are planificat să petreacă vacanţa la Suceava, unde sunt nişte rude la care ţine foarte mult. Când vorbeşte despre ele iese din atitudinea rezervată şi docilă pe care o are de obicei şi devine brusc comunicativă şi expresivă. Plecarea ei mă încurcă destul de mult, pentru că presupune multe zile libere (simt la ea că este important să i le las libere şi nu să îi tai din salariu, pentru că este ceva la care ţine foarte mult, este ca o recompensă). I le las aşa, deşi celelalte vor avea mai puţine zile libere şi program suportabil (adică ocolim Ajunul şi Crăciunul şi mai lucrăm doar între 28 şi 30 decembrie). Îmi pare bine că No1, care are părinţii în alt oraş, nu lipseşte decât de Crăciun. Iar No3 este din Bucureşti, va mai veni şi ea între 28 şi 30 decembrie. Am făcut cu grijă acest orar de vacanţă, pentru că mă aştept să se resimtă pentru tăierea bruscă a programului...cum nu va mai avea nici grădiniţă, sărbătorile vor fi plictisitoare ca de obicei pentru el. Până acum bradul şi moş Crăciun nu i-au spus nimic, cred că nu prea a înţeles despre ce este vorba.

Conflicts between therapies

2008-12-27T14:45:00.006+02:00

Sâmbătă, 16 decembrie 2006

Ieri am fost la doctorul Naghiu...m-am plâns de ultimele săptămâni şi de comportamentele care s-au declanşat în cadrul regresiei. El m-a judecat destul de aspru şi mi-a reproşat că am fost unilaterală în interpretarea lor: nu ar fi trebuit să consider accidentele cu udatul pantalonilor drept comportamente nedorite, ci drept semnale privind nevoia lui de a reface legătura cu mama...era un mesaj cu sensul de "mama, sunt mic...ai grijă de mine" (aici am avut o derulare rapidă a evenimentelor în memorie şi am avut senzaţia că are dreptate să mă apostrofeze, aş fi putut fi mai înţeleaptă). Mi-a repetat clasificarea lui de data trecută: anume, părinţii au trei tipuri de sprijin: fie într-un doctor/terapeut (ceea ce e greşit, un singur om nu poate furniza toate soluţiile într-o problemă atât de complexă), fie într-o terapie (ceea ce din nou e greşit, pentru că uneori părinţii pierd din vedere scopul care este recuperarea copilului, sau persistă într-o terapie care nu dă rezultate), fie în ei înşişi (...sau în Dumnezeu, am completat eu în gând), ceea ce ar fi alternativa cea mai convenabilă.
Una peste alta, întâlnirea nu s-a desfăşurat prea cordial...el mi-a sugerat să întrerupem ABA pentru o vreme sau să reducem mult programul. I-am replicat că programul merge perfect şi nu are rost să îl întrerup, iar lipsa mea de complianţă nu prea l-a mulţumit. Pentru data viitoare m-a programat la cabinetul cu plată, nu aici la policlinica de stat. Am înţeles că ar fi un fel de "pedeapsă", dar am o minte limpede şi ştiu ce am văzut în teren...nu am nimic împotrivă să plătesc consultaţia. Mai important este să găsesc soluţii şi munca mea şi a echipei să nu fie în zadar.

Resistence to regression

2008-12-22T20:56:00.008+02:00

Luni, 11 decembrie 2006

Fetele reacţionează foarte diferit la regresia lui M. No3, deşi încearcă din răsputeri să se ţină de recomandările mele (să îl ducă des la baie, să îl ignore dacă trânteşte uşile, să îl observe cu atenţie ca să îşi dea seama ce plănuieşte), tot mai scapă accidente de toaletă şi comportamente nedorite. (Nu spun că ar fi uşor: şi eu mai am asemenea accidente pe spaţiul liber de lecţii al lui M....). No2, care nu se osteneşte să îl observe pe M., are cele mai frecvente accidente pe spaţiul ei. I-am tot repetat că trebuie să scădem frecvenţa comportamentelor nedorite, că odată ce un comportament intervine des se poate instala o rutină, însă nu pare să fie capabilă să schimbe nimic din modul ei de abordare (în rest, programele le face bine, tot ce se învaţă pe spaţiul ei se învaţă temeinic). În schimb, N01 este tare ca o stâncă în problema regresiei: zero accidente pe spaţiul ei, de la declanşare. Şi totul, numai prin ambiţie, concentrare şi intuiţie...în primul rând că sesiunile ei sunt interacţiune 100% de la capăt la coadă; în al doilea rând, ea i-a declarat lui M.: Cât sunt eu aici, nu o să ai niciodată pantalonii uzi. În fine, ea ne-a descris că "simte" când M. se gândeşte la problema respectivă din lucruri imperceptibile: o stare a lui ascunsă de nervozitate, schimbarea privirii, o altă expresie a feţei...Mai bună lecţie decât cea pe care ne-o dă No1 acum nici că am văzut...

Difficulties in generalization (I)

2008-12-20T16:27:00.008+02:00

Sâmbătă, 9 decembrie 2006

(Spuneam că programele merg bine. În mod ciudat, chiar merg, deşi comportamentele nedorite continuă.)

Este interesant modul în care decurge programul lui No3 (generalizarea structurată - deja a împlinit o lună). Am introdus o foaie separată pe care notăm (programele se fac spontan, pe măsură ce se iveşte ocazia): numele programului, tipul de generalizare (distanţă, SD, stimul... sau combinate), itemii făcuţi, performanţa şi observaţii. Am învăţat curând, din reacţia copilului, că pentru un program anume ordinea în care se introduc generalizările la M. nu este aleatoare: prima se introduce persoana, apoi distanţa, apoi locaţia (în interiorul casei, deocamdată). După aceea urmează generalizarea de SD care este mai dificilă (trebuie gândite şi aici treptat SD-urile: primul SD variat la Receptive labels a fost "Dă-mi X", cel mai asemănător cu cel din program). În fine, apoi urmează generalizarea de distractor care se face în trepte (de la masă avea introduşi maxim trei distractori, iar în mediu îi creştem treptat - nu am depăşit însă şapte distractori deocamdată).Generalizarea de stimul se poate face separat, e mai importantă varietatea itemilor aici.
Ca să avem o privire de ansamblu şi să nu avem programe neacoperite, am convenit cu No3 să facă un fel de centralizator al generalizărilor în care să găsim: pe liniile orizontale, programele; pe verticală, zilele; iar în căsuţe, tipul de generalizare (SD, stimul, etc. ).
Grija pentru generalizare nu ne împiedică însă să avem probleme neaşteptate. De exemplu, generalizarea la Receptive labels 2d merge foarte greu (era de aşteptat pentru că nici la masă nu a fost un program uşor, el nu recunoaşte imaginile în care sunt prea multe elemente şi nici desenele - cum ar fi desenele din cărţile de grădiniţă - pentru că sunt prea abstracte). Practic, şi la masă am predat obiectele din fotografiile de la Matching (aceleaşi pe care le-a învăţat la Receptive labels 3d de altfel). De asemenea, culorile: pare că nu le va stăpâni niciodată...am masterat programul la masă, dar în generalizare nu merg. Este atât de enervat încât ia cartonaşele şi le aruncă prin cameră. Unde o fi fost greşeala? Am renunţat la culori complicate (mă gândesc că poate au fost prea mulţi itemi...) precum roz, bleu, gri, mov (am introdus itemii după cum am auzit de la o altă echipă, dar se pare că nu a fost bine). Mă gândesc să renunţ şi la trialurile cu trei cartonaşe pentru că nu se descurcă, şi să îi cer să distingă doar între două. Era mai bine să corectez programul de la masă, nu acum când deja s-a instalat refuzul lui M. ...

Oh, God, what have I done wrong?

2008-12-13T13:25:00.005+02:00

Vineri, 8 decembrie 2006

De câteva zile am căzut într-o stare de disperare. M. este în regresie...pe lângă crizele despre care vorbeam (am rărit Gingko Biloba, remediul la introducerea căruia apăruseră crizele, dar se pare că nu e suficient) a apărut altceva, care mă îngrijorează mult mai tare: face pe el, inclusiv la lecţii (deşi nu mai avea accidente de mai mult de o lună). Dintr-o dată, tot trainingul de toaletă pare să fi fost inutil. De ce s-a întâmplat asta? Nimeni nu poate să ne răspundă. Reacţiile nu mi se par un retard, ci de multe ori intenţionate. Pantalonii îi udă în principal la lecţii, deşi alte proteste nu are (adică nu pare nefericit, plictisit sau supărat când face lecţii, răspunde destul de bine).
Pentru crize am folosit ce nu am folosit niciodată, un aversiv - îl spăl pe faţă cu apă rece (detestă apa rece pe corp). Mă simt groaznic când fac asta, dar îmi e frică de crizele care nu au nici o cauză şi nu se mai opresc...Iar o altă reacţie care a apărut săptămâna asta este trântitul uşilor. Nu îmi dau seama ce îi place - reacţia de surpriză, zgomotul, varul care se prăbuşeşte pe jos...Cert este că trânteşte uşile de mă mir că încă nu a reclamat nimeni din bloc zgomotele. Încă nu am nici o soluţie, pentru că reacţiile apar pe neaşteptate, nu le pot asocia cu nimic.
În schimb, programele merg bine...

Verbal imitation and miracles

2008-12-09T08:15:00.008+02:00

Marţi, 28 noiembrie 2006

De la un timp mă gândesc că avem un sens greşit al cuvântului "minune". Credem că o minune ar trebui să apară spectaculos, ca un fel de prag de demarcaţie dincolo de care să aibă loc schimbări majore ale vieţii. Acesta este sensul din poveşti şi sensul biblic, numai că în poveşti şi în Biblie sunt foarte multe simboluri...Realitatea este că minunile îşi pot face loc în viaţa noastră încetul cu încetul, în mod treptat. Cel de Sus ni le trimite, dar noi suntem cei care lucrăm la ele, cu paşi foarte mici uneori.
Aseară, pentru că aveam un curs online, am asistat fără să vreau ("prezentă, dar absentă") la o sesiune de Verbal Imitation cu No1. A fost o noutate pentru mine, pentru că nu am reuşit să filmăm mai nimic până acum, iar suprapunerea sesiunilor lui No1 cu programul meu de serviciu a făcut ca eu să nu fiu de faţă în ultimele şase luni la nici o sesiune de-a lor. Atât am observat, că sunt rezultate deosebite pe spaţiul ei de lucru şi practic No1 a devenit "o provă de corabie", vârful care deschide drumul la noi în echipă.
De exemplu, pentru a-l stimula pe M. să imite sunete, a descoperit o nouă recompensă: stelele. Lui M. i-a plăcut mult steaua ca formă încă de când a învăţat-o în receptiv. Este şi primul cuvânt spus spontan (a ieşit, din câte am citit pe desfăşurătorul ei, mai mult "dea" decât "stea" dar oricum e minunat că a spus un cuvânt întreg, restul sunt doar silabe deocamdată). Acum No1 foloseşte stelele colorate de carton pe care le-am făcut eu ca variaţie de stimul la Receptive colours şi i le acordă ori de câte ori reuşeşte să spună o silabă. Aseară lucrau la imitaţie de silabe formate din "b" şi vocale...Şi pentru prima dată mi-a părut foarte rău că nu filmez terapia. În aceste luni au fost atâtea transformări, încât nu le vom ţine minte niciodată. Şi sunt momente unice care se vor pierde!
Dar să revin. M-a impresionat modul în care No1 lucra cu M. Prin învăluire, modulându-şi vocea între şoaptă şi comandă, trecând felin de la promisiune, tentaţie sau aşteptare, la laudă şi înapoi. Cine îl cunoaşte pe M. îşi dă seama că la el frustrarea joacă un rol foarte important: încercările nereuşite de-a lungul anilor i-au creat impresia înrădăcinată că nu poate să vorbească. Atunci, are nevoie de un cadru în care să se simtă lipsit de constrângere, o relaţie de încredere care să îi permită să şi greşească (să facă mai multe încercări), o recompensă deosebită (stelele) dar şi (observ eu) orchestrarea acestora aproape ca într-un spectacol de teatru. No1 spune că de fapt bucuria ei din suflet îl face să progreseze...

Crises in autism

2008-12-02T09:04:00.008+02:00

Marţi, 21 noiembrie 2006

Când am fost de faţă la prima criză de autism, M. avea trei ani, era un copilaş drăguţ ca o păpuşă, care în afară de faptul că nu vorbea nu trăda nimic anormal. Eram la "vestitul" centru de stat la care făcea terapie ocupaţională (M. era la educaţia specială şi eu îl aşteptam la uşă). Problema s-a produs la un copil de 9 ani care nu voia să intre la consultaţie la neuropsihiatrie. M-a şocat angoasa de animal speriat care se citea în urletele copilului: îţi îngheţa sângele în vine, oricine ai fi fost. Părea ceva care să nu poată fi nici oprit, nici stăpânit. În plus, copilul era destul de mare şi de solid şi nu l-a putut mişca nimeni din locul respectiv, nici să intre în cabinet, nici să plece...şi situaţia a durat mult, aproape un sfert de oră în care toată clinica a fost paralizată (am remarcat însă că nici nu intervenea nici un "profesionist" de pe acolo). Îmi amintesc că am privit problema oarecum de la distanţă. Nici prin cap nu îmi trecea că băiatul meu cu chip de înger poate să aibă o criză asemănătoare...şi totuşi, aveam să le văd, începând cu câteva luni mai târziu.
Este o deosebire între crizele de angoasă şi crizele de nervi sau simplele proteste. De când am început terapia, le-am avut pe toate: tăvălit pe jos, plâns, ţipat, lovit...criza de angoasă este însă cu totul altceva. Copilul este paralizat de o frică primară, fără nume, şi nu mai depinde de el să se controleze. Atunci analiza comportamentala nu are ce face, este total ineficientă. Trebuie ca tensiunea aceea teribilă să se liniştească cumva (tot ce poţi să faci ca părinte este să îi menţii un mediu stabil astfel încât să nu i se alimenteze starea respectivă) şi apoi poţi să revii la ABA. Din fericire nu am avut des crize de acest gen, am învăţat pe parcurs ca atunci când sunt semne de declanşare să nu insist şi să nu fac greşeli (exemplu: să îl cert în public - ultima greşeală de acest gen a fost astă-vară în parc).
Ceea ce mă sperie este că, deşi homeopatia îi face bine, îi face şi rău...de când am început ultima schemă homeopatică (are şi un remediu nou, Gingko Biloba) s-au declanşat nişte crize de acest gen fără nici un motiv. Ultima dată era şi No3 de faţă...nici nu mai ştiam ce să îi fac lui M. să se liniştească, mai ales că nu puteam să identific nici un motiv în mediu sau în comportamentul nostru care să fi produs reacţia. Doctorul Naghiu spune că manifestările negative sunt un precedent al vindecării, şi că trebuie să avem răbdare.

Relationships between the members of the team

2008-11-30T12:07:00.007+02:00

Duminică, 19 noiembrie 2006

Este interesant, într-o echipă care se formează sau se transformă, de urmărit relaţiile între membrii noi şi membrii vechi ai echipei. Pentru că la noi No1 este o personalitate complexă, care are multe afecte în interior dar comunică greu, sunt multe de observat. De exemplu, animozitatea ascunsă pe care o manifestă faţă de No2. A auzit sau văzut că No2 se comportă ca o "profesoară" şi nu este deloc de acord. Ea nu are timpi morţi deloc în sesiune şi, pe bună dreptate, se întreabă dacă nu cumva munceşte mai mult şi dacă cineva care nu procedează bine nu dăunează copilului. Eu sunt de acord că este preferabil cum procedează No1, dar mai mult decât feed-back şi comentarii nu pot să îi acord lui No2. În ceea ce priveşte lucrul la masă nu am ce să îi reproşez, desfăşurătoarele sunt scrise şi gândite bine, în aceste câteva săptămâni copilul a reuşit să înveţe ceva de la ea şi asta este foarte bine. Iar în ceea ce priveşte pe No3, şi aici No1 are o doză ascunsă de nemulţumire, numai că de data asta este o nemulţumire subiectivă: a observat că M. este "un răsfăţat" cum apare No3 - observaţie corectă, însă nu mi se pare o problemă în relaţia cu No3 câtă vreme M. cooperează şi se ating obiectivele (am gândit generalizarea şi sesiunile lui No3 ca un spaţiu flexibil, în care programele se introduc în funcţie de oportunităţi şi de dispoziţia copilului).

Meeting other mothers

2008-11-23T20:13:00.006+02:00

Duminică, 19 noiembrie 2006

Săptămâna aceasta mi-au intrat în atenţie şi alte mămici, în afară de cele cu care vorbeam deja pe mail/mess sau cele pe care le văd la centrul la care M. merge de două ori pe săptămână.
Pe una dintre ele am cunoscut-o în parc, într-o zi caldă de vară. Am observat copilul imediat că avea un contact vizual slab şi rutine (de exemplu nu voia să stea încălţat cu sandale) nu interacţiona cu nimeni şi avea mişcări repetitive. Totuşi, părea un copil cu potenţial bun (comparativ cu alţii pe care i-am văzut). Încet-încet, am intrat în vorbă (fără a insista pe termeni sau pe diagnostice pentru că ştiu că aici sunt sensibilităţi) şi i-am povestit de forumul autism.ro şi de terapia pe care o facem noi. Ştia de forum şi de ABA dar i se părea ştiinţifico-fantastic ce citise acolo...exact cum credeam şi eu, pentru mulţi spaţiul virtual pare o altă planetă. Îşi imaginează că terapia poate fi făcută doar cu mulţi bani şi într-un centru specializat. Da, aşa ar fi ideal, dar dacă nu există nici centrele şi nici banii...în fine, i-am spus că dacă eu sunt o mamă singură şi reuşesc să fac terapie, trebuie să reuşească şi ea. I-am dat adresa de mail însă nimic...până la urmă, cum aflu de curând, avem acelaşi medic de familie şi fac şi ei tratament la doctorul Naghiu...aceştia i-au recomandat să îmi scrie (din nou problema legitimităţii - dacă este doar un părinte în parc, nu cred - dacă intervine un factor de autoritate, atunci cred). Acum a sunat şi a spus că va da anunţ pentru tutori. I-am mai povestit despre progresele lui M. în aceste luni şi m-am oferit să îi instruiesc eu tutorii când îi va găsi. A rămas să ne întâlnim într-o săptămână-două şi să-i aplic testul Portage pentru că itemii trebuie bifaţi într-un anume fel.
Un alt caz interesant pe care l-am cunoscut săptămâna asta este o fetiţă cu un an mai mică decât M. Pe ea am recunoscut-o de la douăzeci de metri ca fiind în spectrul TSA din cauza mişcărilor bruşte, sincopate, cu care s-a îndreptat spre leagăn. Se pare că ea a făcut "ABA dură" între trei ani şi patru ani şi acum stă bine pe cognitiv. Şi de vorbit, vorbeşte, însă fără prepoziţii şi amestecă pronumele - oricum, avansată comparativ cu M. Mamei fetiţei nu i-a venit să creadă când le-am spus că M. are IQ 63...el era încântat să se joace cu fetiţele, era echilibrat şi sociabil ca de obicei. Da, i-am spus, avem scor bun în Portage pe socializare, motor şi autoservire, iar pe cognitiv se îmbunătăţeşte, însă dacă pe limbaj suntem sub doi ani...nu avem cum să avem un IQ mai mare.
Faptul că stă în vecinătatea noastră şi, din câte spunea şi ea, mai sunt cel puţin trei cazuri în blocurile din jur m-a făcut să mă întreb din nou despre amploarea fenomenului. Şi nimeni nu spune nimic, nu se fac investigaţii, statistici...până nu îi atinge şi pe ei, nu vor face nimic...

Current program

2008-11-16T09:54:00.008+02:00

Duminică, 12 noiembrie 2006

În lucru la masă avem 17 programe curente. (Ordinea în care se fac e importantă: intercalez programele de matching între cele receptive mai grele sau înainte de cele care produc proteste: de exemplu, pe spaţiul lui No1 sunt proteste legate de Block imitation - cuburi aruncate pe jos - deşi când lucrează cu mine niciodată nu a protestat la acest program. La fel, cu No2- merge fără probleme. Nu am reuşit să descoperim nimic diferit în modul de lucru al lui No1).
1. Matching similars
2. Receptive labels 3d
3. Receptive body parts (în sfârşit, merge!)
4. Receptive letters
5. Receptive prepositions
6. Receptive opposite
7. Receptive actions
8. Matching words
9. Block imitations (5 cuburi)
10. Receptive instructions (acum fără obiecte, dar merge greu)
11.Receptive categories
12. Matching associations
13.Receptive labels (mediu)
14. Non-verbal imitation fine motor (şi aici fără obiecte, dar foarte greu imită mişcări fine).
15. Play imitation
16. Colorat
17 Tăiat cu foarfeca şi lipit.

S-a intensificat verbalizarea pe spaţiul lui No1: acum nu numai imită sunete liber, ci şi denumeşte obiectele cu o silabă ("pă" la "pătură", "ca" la "casă"). În schimb, cu noi (restul) imitaţia verbală nu este destul de consistentă ca să introduc programul la masă. Mai aşteptăm...

Mourning the imaginary child

2008-11-13T10:46:00.007+02:00

Joi, 9 noiembrie 2006

Când am fost ultima dată la doctorul Naghiu a exprimat o idee interesantă (nu ştiu dacă era ideea lui sau a citit-o undeva). Anume, că unii părinţii nu reuşesc să îşi ajute copiii autişti pentru că ţin doliu după copilul din imaginaţia lor. Este adevărat că atunci când ne-am pregătit să avem un copil am proiectat o imagine a lui...am aşteptat un altfel de copil decât cel pe care îl avem. Este un efort detaşarea de imaginea proiectată pentru a o vedea pe cea reală...pe copilul real, care are nevoie de acceptare, răbdare, ajutor şi implicare. Şi de multe renunţări din partea părinţilor (unii sunt dispuşi să renunţe, alţii mai puţin). Din ce am văzut până acum îmi dau seama că unii reuşesc să iasă din starea de doliu interior, alţii nu. La cei care nu reuşesc să iasă din această stare, legătura emoţională cu copilul este tăiată - iar dacă nu are legătură emoţională cu părinţii (cu mama, în special) nu are nici o ancoră în lumea reală. Terapia ABA îi dă instrumentele necesare pentru a cunoaşte această lume şi pentru a comunica cu cei din jur, însă acestea se întâmplă doar la nivel cognitiv...la nivel afectiv, există resorturi la care intervenţia din afară nu are acces.

Tricks for verbal imitation

2008-11-03T22:11:00.007+02:00

Luni, 6 noiembrie 2006

Se pare că No1 (A.) a găsit în sfârşit trucul pe care îl aşteptam, pentru verbalizare...Auzisem de atâtea ori până acum de diferite modalităţi de stimulare a sunetelor şi silabelor, la copiii nonverbali... suflat în hârtie, în fluier, suflat în apă, legănat pe picioare...fiecare copil a avut câte un truc prin care s-au obţinut primele sunete. La noi nu mergea nimic, era clar că trebuie găsit un truc "al lui M." dar nu puteam să am o cerinţă atât de explicită către A. (mai ales că este o problemă de intuiţie, iar intuiţia nu se manifestă la comandă). Zilele trecute îmi spune că a găsit o metodă prin care el să aibă curaj să imite sunete (până în clipa de faţă le mai spunea întâmplător prin casă). Anume, dacă se bagă amândoi sub pătura moale din dormitor şi se acoperă perfect, el se simte în siguranţă la întuneric şi începe să imite sunetele pe care le spune ea...din păcate, numai No1 poate să aplice această metodă pentru că între ei s-a creat o relaţie specială, aproape telepatică. No3 are o altfel de relaţie, mai "de la egal la egal" şi bazată pe joc, iar No2 nu pare deloc dispusă, din păcate, să facă ce nu ar face o profesoară din învăţământul special. Bine că lucrurile se petrec şi aşa...tot ce mă interesează este să introduc cât mai curând sunetele în programul curent de la masă.
(Iar cu programul lor, se pare că am reuşit să găsesc varianta cea mai bună. Am stabilit un program cu şapte zile din şapte, cu câte două sesiuni pe zi - No1 vine de patru ori pe săptămână, iar celelalte de câte cinci ori. Din fericire atât No1 cât şi No2 vor să meargă la cursuri, astfel încât lucrăm şi duminica. Nu ar fi în folosul copilului să stea fără terapie un week-end întreg.)

Start of the new team

2008-11-01T10:38:00.007+02:00

Sâmbătă, 4 noiembrie 2006

Am reînceput lucrul cu noua echipă...totul pare să meargă bine, de la bun început. Am fost de faţă la primele sesiuni cu I. (No2) de săptămâna aceasta. Nu am avut de făcut decât observaţii mici, lucrează corect. Ea a adus de la început un mare beneficiu în echipa noastră: era obişnuită de la Sf. Margareta să îşi facă singură desfăşurătorul zilnic şi a propus să facă şi aici la fel. Văzând aşa, A. (No1) s-a ambiţionat şi a spus că şi-l face şi ea (până acum i-l scriam eu, zi de zi). Şi iată că de acum încolo le dau duminica doar programele şi itemii, la fiecare...destul că trebuie să citesc şi să mă gândesc atât de mult la programe, am tocit cărţile astea două şi workshopurile lui R. I-am mărit puţin salariul lui A. (No1) ca să aibă un plus pentru că este cea mai veche în echipă, dar nu părea prea mulţumită. Oare nu sunt eu la curent cu cât se plăteşte în familii? Oricum am spus că le voi mări salariul la amândouă pentru desfăşurătorul care îmi face o economie de jumătate de oră zilnic - dar o să mai întreb, ca să fiu sigură că ele sunt la acelaşi nivel cu media salariului din domeniu.
În rest, starea lui M. este bună. În continuare pare interesat de mediu şi vioi. Doctorul Naghiu a găsit că este schimbat în bine, faţă de vizitele de până acum. Am ajuns cu trainingul de toaletă destul de departe în două luni, nu mai are Pampers decât noaptea. Bine că nu a trebuit să facem trainingul şoc cu duşul...

Sensory integration (2)

2008-10-30T22:46:00.007+02:00

Joi, 2 noiembrie 2006

(Am scris un rezumat la seminarul cu Renee McDonell)
Simţurile sunt instrumente care ajută la stăpânirea mediului şi realizarea sarcinilor. În anii 60 o terapeută, Jane Eyre, a observat că există copii care au reacţii disproporţionate faţă de mediu (fie diminuate, fie exagerate). Existau copii cu probleme de a atinge anumite lucruri, de a suporta anumite zgomote etc. Procesarea defectuoasă a informaţiei le afecta integrarea în mediul înconjuraător, pentru că activităţile zilnice depind de procesarea informaţiei. Deci tulburările din spectrul autist reprezintă, printre altele, o tulburare neurologică a creierului, cu referire la modul de receptare şi procesare a informaţiei.
Problemele copiilor pot fi: vizuale, auditive, tactile, gustative, vestibulare (diferite de auditive- se referă la probleme care ţin numai de o anumită parte a urechii), proprioceptive (sensibilitatea care ne permite să percepem corpul în spaţiu: de exemplu dacă închidem ochii şi ridicăm mâna simţim totuşi unde este plasat corpul şi mâna: copii care au astfel de probleme se lovesc de lucruri pentru că nu îşi simt corpul în spaţiu) .
Stimulii neplăcuţi reprezintă o informaţie nouă care o şterge pe cea veche. Circuitul informaţional este Receptor – coloana vertebrală - creier- înapoi la receptor. „Motorul” copiilor funcţionează cu viteze diferite (fie prea încet, fie prea repede): îl putem influenţa schimbând mediul înconjurător.
..............................................................................
În final concluzia cea mai importantă a avut referire directă la ABA: disputa între COMPORTAMENTAL ŞI SENZORIAL. În ABA se tratează anumite comportamente deficitare ca şi comportamente în sine, dar de fapt problema nu e comportamentală, ci senzorială: trebuie înţeleasă cauza senzorială a acelui comportament (reacţiile exagerate ţin şi de frustrarea de a nu putea comunica). Sensory integration exclude prin acest raţionament frustration tolerance din ABA: în aceasta din urmă, comportamentele deficitare care sunt blocate prin şocul produs de stimulii nedoriţi prin exces. În sensory integration, totul presupune integrarea treptată din toate punctele de vedere, iar în prima fază mediul se adaptează la copil şi nu invers, urmând ca adaptarea să se producă pe măsură ce toleranţa senzorială creşte şi reacţiile se apropie de normal.

Sensory integration (I)

2008-10-26T16:46:00.009+02:00

Duminică, 29 octombrie 2006

De curând am fost la un seminar cu World Vision în care o terapeută din America, Renee McDonell, a prezentat o nouă terapie, sensory integration. Terapia este mai degrabă o perspectivă decât un drum pe care o echipă să îl prefere, excluzînd alte drumuri. Mi se pare mai degrabă o completare la ABA decât o alternativă. Dar, ce mi se pare mai important, mi se pare o confirmare a concluziilor la care am ajuns, tot gândindu-mă la terapie şi la recuperarea copiilor. Şi anume, bătălia cea mai importantă nu se dă pentru achiziţia de cunoştinţe şi de comportamente dezirabile (ca în versiunea de ABA larg răspândită acum în familii, în care obţinerea controlului este cea mai importantă verigă) ci pentru obţinerea celei mai bune stări de funcţionare a creierului. Sensory integration se bazează pe perspectiva funcţională în care comportamentele nedorite ale copilului şi hiperkinezia vin dintr-o nevoie a creierului. Ele nu se pot bloca artificial şi nici nu este bine să se impună copilului reprimarea lor, pentru că nevoia creierului există oricum. Deci mai degrabă se caută o adecvare continuă a programului, activităţilor, stimulilor şi prompturilor la nevoile senzoriale ale copilului.
Mi-a plăcut foarte mult de Renee pentru modul în care şi-a prezentat modelul şi pentru ceea ce este ea - o personalitate liberă, inteligentă, firească, cu o eficienţă în comunicare pe care numai cineva crescut în America o poate avea.
Mi-a plăcut şi prezentarea pe care a făcut-o mama gemenilor, şi casetele pe care le-a proiectat (noi suntem aşa de departe de ce am văzut acolo! şi pe cooperare, şi pe programe - suntem încă la început, aşa mi se pare).
În schimb, comunicarea pe grupuri de părinţi, pe care o aşteptam cu nerăbdare, m-a dezamăgit. M-am convins încă odată că noi românii nu avem educaţie în comunicare şi nu ştim să ne ajutăm unii pe alţii prin asta. Şi uneori, nici nu vrem. Dar să mă explic: am fost într-un grup de doar şase părinţi şi se presupunea că trebuie să vorbim fiecare despre copilul lui şi despre terapia pe care o urmăm. Ei bine, nu am reuşit pentru că primul părinte (tată) a vorbit interminabil, fără cap şi coadă, descriind mai mult copilul decât soluţiile pe care le caută sau eforturile pe care le face. A doua era mama unui copil cu IQ mai mic (o cunoşteam din altă parte) ea a fost întreruptă pentru că a treia mamă din grup, cu gura mai mare, voia să vorbească despre copilul ei, care avea dimpotrivă un IQ mai mare. Această a treia vorbitoare a vorbit şi ea destul de divergent, mai mult despre cât de mult este ea dispusă să facă pentru copil şi ceilalţi din familie, nu. Moderatoarea, coordonator ABA din câte am înţeles, numai moderator nu se putea numi... a lăsat pe fiecare să vorbească oricât şi despre orice, nu a făcut nici un efort să focalizeze discuţia spre ceva şi nici să facă pe participanţi să se respecte unii pe alţii. Iar când a ajuns rândul meu şi am pus o întrebare concretă despre programele de stimulare a verbalizării, a dat din colţ în colţ... din câte am putut citi printre rânduri, era un răspuns tip "cârlig", nevrând să dea gratis o informaţie pentru care aşteaptă bani, de obicei. Nu apreciez asemenea oameni care trag cât pot de o informaţie mică pentru bani...înseamnă că nu au prea multe de dat :) .Iar ultima din grup, după mine (venise şi cu un tutore), nu a apucat să mai vorbească deloc pentru că expirase timpul de discuţii - dar ea părea să fie cea mai interesantă, spunea că face ABA cu copilul de un an jumătate - şi să nu mă îngrijorez, că nu există un timp standard în care ar trebui să se declanşeze vorbirea.
Într-un cuvânt, două plusuri pentru americani, un minus pentru români...

The new team

2008-10-21T10:25:00.007+03:00

Marţi, 24 octombrie 2006

M-am hotărât...am angajat pe cele două candidate cu care am vorbit acum o săptămână. Începând de vineri le-am chemat la probe (fiecare câte trei probe de câte o oră) şi nu mi-au contrazis impresia formată la interviu. Sunt foarte diferite una de alta...Cea cu experienţă, I. (de acum încolo îi spun No2 pentru că No1 este A.) are un stil mai distant, deşi nu este deloc rece, ci blândă şi tolerantă. Mi-a plăcut ce povesteşte despre copilul cu care a lucrat la Sf. Margareta, s-a ataşat de el şi a făcut tot ce putea ca să îl ajute. A subliniat că atitudinea părinţilor este foarte importantă, stabilise nişte convenţii cu mama copilului pe care le respectau amândouă. Aflu, între altele, că merge la biserică duminica - şi asta îmi face o impresie şi mai bună. Convorbirile din timpul probelor au confirmat evaluarea mea iniţială: are o logică bună care funcţionează foarte bine în cazul înţelegerii programelor. Faptul că este foarte silitoare şi se ţine de şcoală este un atu în plus, cunoştinţele se vor completa. De asemenea, reacţiile ei la comportamentele nedorite au fost bune: M. a căutat să vadă ce i se permite şi a venit regulat să o înghesuie în fotoliu şi să o tragă de părul bogat şi lung. Ea a privit cu toleranţă aceste încercări, fără prea multe reacţii: pasivitatea ei mi s-a părut calculată. Singurul punct negativ a fost că nu a avut nici o încercare de joc, tot timpul probelor a discutat despre terapie şi programe. La acest capitol ne-am înţeles foarte bine, cred că trainingul în cazul ei va fi scurt.
Cu cealaltă, A2 (să îi spunem No3) este cu totul altă poveste. Dacă M. a hotărât de la prima vedere că este prietena lui, probele au decurs fără probleme. M-a impresionat de-a dreptul prospeţimea cu care a intrat în legătură cu M. A găsit din instinct ideea de a-l lăuda şi de a se arăta încântată de toate acţiunile lui. Alte idei bune: a vorbit mult singură, a pus întrebări copilului (întrebări la care a răspuns singură) şi a completat acţiunile lui cu acţiuni de-ale ei, dându-i astfel impresia că este implicat complet (diminuîndu-i astfel nivelul de frustrare).
Săptămâna aceasta voi fixa separat cu ele trainingul...echipa a apărut la timp, nu mai rezist să lucrăm doar două cu M.!

Finding new members for the team

2008-10-14T21:36:00.010+03:00

Marţi, 17 octombrie 2006

Cred că am găsit ceea ce căutam...ieri, din cele şase persoane chemate la interviu, s-au prezentat doar două. Însă acestea două vor fi de ajuns pentru echipa noastră, aşa am sentimentul.
L-am luat din nou pe M. cu mine la interviu, era o zi în care A. nu lucra. Într-un fel a fost mai bine, am testat şi reacţia lui. Cum am ajuns, prima candidată ne aştepta în faţa uşii de sticlă a biroului. Roşcată, scundă şi foarte subţire, părea o miniatură. M. s-a dus direct la ea şi a luat-o încântat de mână, nevenindu-i să creadă că era adevărată. "Hei, părea să spună din priviri, ia uitaţi-vă ce minionă! Îi ajung până la umăr! Asta da, seamănă a prietenă!" Aşa că restul interviului a decurs relaxat, deşi a durat aproape o oră. Candidata părea motivată, pentru că încă nu şi-a dat diploma şi nu poate să se angajeze ca sociolog. Nu îi place nici să se angajeze într-o organizaţie, şi un job de genul acesta este exact ce i-ar conveni.
Apoi s-a prezentat a doua candidată, cea cu care vorbisem duminică seara la telefon. La telefon m-am gândit că poate se laudă, dar a reieşit că într-adevăr a lucrat ABA trei luni la Sf Margareta, cu un copil de cinci ani, şi că îşi proiecta singură programele (aşa se obişnuieşte acolo, nu au coordonatori). În cazul acesta, pentru noi este aur curat, ar lua mult mai puţin să adaptăm modelul ei la modelul nostru decât să o instruiesc de la capăt. Mi s-a părut că a impresionat-o când a auzit că M. nu îşi cunoaşte tatăl decât din poze... Eu sunt atât de obişnuită cu acest fapt, încât îl prezint oarecum neutru.
În continuare îmi voi respecta principiul şi le voi suna doar după câteva zile să le anunţ de rezultatul interviului (le-am anunţat că vor trece câteva zile în care să ne gândim - eu, dacă sunt potrivite, şi ele, dacă vor să se implice).

The second selection results

2008-10-12T21:51:00.005+03:00

Cea de-a doua selecţie a mers mai slab decit prima, e limpede...tot aşa, multe telefoane, dar numărul de candidaţi a mai scăzut. Studenţii interesaţi sunt mai puţini, iar implicarea lor este mai mult materială. Am reţinut totuşi nişte CV-uri şi am invitat mâine la interviu şase candidaţi. Una dintre ele este o absolventă de Sociologie care a dat două telefoane şi a insistat să primească confirmare pentru CV-ul trimis. Ultima pe care am acceptat-o la interviu este o studentă la Psihologie care a sunat chiar în seara asta. Eu eram la Carrefour şi răsfoiam o carte de la Teora, nu prea se auzea...în fine, când mi-a spus că a lucrat ABA trei luni am devenit atentă. Am cerut amănunte (nu am primit telefoane de la nimeni care să fi lucrat deja) şi mi-a spus că a învăţat la Sf. Margareta. Aşa da, era plauzibil. aşa că am invitat-o direct la interviu şi să aducă un CV cu ea...vedem mâine ce se îmtâmplă. Am lucrat toată vara la schimb cu A. şi nu mai rezist.

Positive effects of the holliday

2008-10-07T08:54:00.006+03:00

Marţi, 3 octombrie 2006

Toată lumea spune că M. s-a întors din vacanţă schimbat mult în bine: mai prezent, mai interactiv, mai atent (mă bazez mai ales pe părerea lui A. care îl cunoaşte bine). În timpul acesta am urmat şi tratamentul homeopatic, deci nu ştiu care dintre cele două a avut influenţa cea mai bună.
Cert este că vom reuşi să scăpăm în curând de Pampers pe timpul zilei, însă momentul în care toaleta va fi independentă este departe. În primul rând nu am rezolvat decât "treaba mică", pentru cealaltă se pare că are o asociere în minte...vine cu Pampersul în mână ca şi cum ar fi o toaletă ambulantă. În al doilea rând, şi pentru ce am câştigat deja trebuie "prins" în baie, altfel încă se produc accidente prin casă (minime, pentru că îl cunoaştem bine şi reuşim să le prevenim).
În al doilea rând, sunetele persistă şi se înmulţesc. Problema cea mai grea este trecerea acestor sunete pe care el le scoate întâmplător (sunt sunete cu sens, nu sunt autostimulări) în mediul structurat, în programul de la masă.
Pentru asta am mare nevoie de oameni...Uneori regret că am renunţat la serviciile lui I. (ea nu s-a retras precum M1, a sunat acum două săptămâni, mi-a spus că s-a întors în Bucureşti şi că poate să reia lucrul. Hotărârea mea însă era luată...relaţia ei cu M. nu a fost suficient de bună şi M. are nevoie în primul rând de relaxare, de asta m-am convins în vara asta). Tot ce s-a întâmplat până acum în terapie confirmă ipoteza mea iniţială despre rolul relaţiei cu tutorii în recuperarea copiilor.
Deci, înapoi la selecţie şi la anunţurile din ziar. Telefoanele au început să sune şi am primit câteva CV-uri. Nimic interesant până acum. Sunt sigură însă că vor apare şi oamenii potriviţi.
La serviciu, am un mare noroc în toamna asta...printr-o conjunctură fericită, programul meu este mai liber (doar trei după-mese ocupate, faţă de cinci după-mese ca anul trecut).

Guarding angels and therapy

2008-10-01T22:04:00.005+03:00

Miercuri, 27 septembrie 2006

Mi s- a întâmplat de mai multe ori, în aceste şase luni, să ajung la disperare pentru că programele lui M. nu mergeau. Workshopurile răsfoite de o sută de ori, întrebările puse pe forum sau pe lângă forum (cu bi fac de obicei schimb de experienţă pe messenger) şi totuşi...uneori, logica părea să fie neputincioasă. Şi atunci se întâmpla miracolul...răspunsurile veneau în somn. Uneori, după ce seara adormeam cu întrebarea în minte, dimineaţa mă trezeam cu răspunsul. Este ca şi cum un înger nevăzut ar sta lângă mine când dorm şi mi-ar şopti soluţia.
Aşa mi s-a întâmplat şi de curând: scriam nu demult despre programul Receptive body parts care nu mergea deloc - ba chiar îi provoca refuzuri violente. Răspunsul era simplu: noi predam părţile corpului purtând diferite haine (şi noi, şi el). În primul rând că în forma aceasta el nu ştia ce îi predau: haina, culoarea, corpul - era neclar. În al doilea rând, am observat că în orice program schimbarea contextului îl derutează puternic (în cazul acesta, faptul că hainele pe care le purtam erau mereu altele). Aşadar, de săptămâna aceasta începem să predăm părţile corpului fără haine (înaintea sittingului va fi dezbrăcat în maieu).
(Iar schimbarea contextului şi generalizarea sistematică vor fi urmărite atent de acum încolo. Mă bate gândul să angajez pe cineva special pentru generalizare...Peste câteva zile dau anunţ, să caut încă un tutore pentru lucru la masă.)

Construction time again (II)

2008-09-28T19:10:00.006+03:00

Duminică, 24 septembrie 2006

Se pare că avem o nouă (posibilă) victorie a vacanţei...M. a reînceput să spună spontan câteva sunete, deşi încă de la începutul verii acestea dispăruseră cu desăvârşire: orice program de imitaţie verbală, la masă sau în afara mesei, nu a avut ca rezultat decât refuzuri sau eşecuri. Am impresia că muşchii feţei lui sunt neantrenaţi şi pur şi simplu nu îl mai ascultă...Acum însă pare mai relaxat după vacanţă. Vom încerca să stimulăm sunetele noi, şi să introducem din nou programul de Imitaţie facială, la care am renunţat în iulie pentru că nu mergea deloc. Am auzit până acum, în poveştile despre copii care fac ABA, că la fiecare dintre ei a existat un truc care a declanşat vorbirea: fie obligat să ceară (ca în echipa lui shakalu), fie suflând într-un ghemotoc de hârtie, fie legănat pe picioare şi stimulat să scoată sunete în timpul jocului...La noi încă nu s-a găsit trucul salvator. Simt însă că aceste sunete spontane ale lui ar trebui exploatate, altfel pierdem încă un tren important.
Un alt program care mă intrigă este Receptive colours. Am introdus culorile, nimic complicat (după modelul fişelor ABA de la o altă familie, 12 culori şi nuanţe), şi programul a decurs normal. Însă când să îl considerăm aproape terminat, surpriză: în trialuri extinse nu este consistent, arată la nimereală sau uneori refuză. Ce am greşit şi aici? Să fie prea multe? O să revenim la repetare cu doar două pe masă...eventual renunţăm la "gri" şi la "bej" că nu sunt aşa de importante.
Avem şi programe care merg bine: Receptive labels curge fără probleme, aproape am terminat a doua serie de obiecte, iar pe prima am început să o generalizăm la finele programului la masă, după toate regulile. Şi programele de matching merg foarte bine, dar le las la masă pentru că au rolul lor ca interstiţiu între programele mai grele (astfel încât să aibă şi programe la care răspunde uşor şi astfel imaginea lui este mai degrabă de "copil care ştie răspunsul"). Pe de altă parte, matchingul este în multe cazuri un program ajutător: din câte am văzut din ceea ce urmează, este folosit de multe ori ca pregătire în programele care merg mai greu, sau la generalizări.

Construction time again (I)

2008-09-24T19:23:00.009+03:00

Miercuri, 20 septembrie 2006

A reînceput terapia...M. s-a bucurat când a revăzut-o pe A. Începuse să se plictisească, săptămâna trecută şi-a pus măsuţa de lucru singur într-o seară şi am repetat cîte ceva.
Nici nu am început bine, şi avem deja probleme...De exemplu, Receptive body parts. Nu merge, pur şi simplu (dinainte de vacanţă, iar acum la reluare nu este cu nimic mai bine). Masterăm ceva şi în sesiunea viitoare nu mai este consistent. O să încerc o soluţie de avarie: să nu mai facem Random rotation cu o altă parte a corpului ci cu un item bine ştiut din alt program (o instrucţiune, de exemplu). Însă problema îmi arată că ceva la program nu este bine gândit. Dar ce?
La alte programe care nu au mers am descoperit astă-vară ce nu mergea, gândindu-mă mai mult timp. Fapt este că noi adulţii, care avem creierul deja structurat, luăm for granted anumite lucruri care pentru ei nu sunt deloc evidente. Exemplu, programul Receptive opposite. Când l-am introdus îi arătam cu convingere o minge mare şi una mică (SD "arată mare"/"arată mic") şi credeam că este evident ce îi arăt. Citisem că atributele opuse se predau simultan în acelaşi sitting, pentru că altfel nu poate să facă diferenţa: aşa este, numai că mingile erau diferite. Cea mică era uni, fără nici un desen, iar cea mare era cu model şi mai multe culori. După două-trei sittinguri fără efect s-a făcut lumină în mintea mea: copilul nu ştia ce îi arăt de fapt - culoarea, modelul, sau ce?! Aşadar, să fie învăţătură de minte pentru programele viitoare: totul trebuie descompus până la forma cea mai simplă. (Pentru Receptive opposite mi-am construit un repertoriu de itemi identici şi care diferă printr-un singur atribut: am vreo şapte perechi numai pentru mare-mic, şi le introduc alternativ în program ca să nu lege atributul de o singură pereche de obiecte.)
Rămâne de văzut şi la body parts, unde e greşeala...

First victory, in autumn

2008-09-20T05:21:00.006+03:00

Sâmbătă, 16 septembrie 2006

Victorie!! L-am prins pe M. la toaletă!!
După ce ne-am întors de la mare am reînceput de una singură toilet trainingul. Aveam speranţe pentru că lui M. i-a priit destul de mult statul dezbrăcat pe plajă, a făcut de câteva ori în apă şi i s-a părut interesant să urmărească jetul ca o fântână arteziană. După aceea a mai încercat la hotel la Jupiter, în timpul duşului (şi cât mă rugam de el în iulie, înainte de concediu!) - iar acum am prins un moment favorabil şi a încercat direct la toaletă. Aveam oul Kinder pregătit şi i l-am dat imediat, împreună cu multe laude... (Bine că e băiat, cu o fată ar fi fost mai greu!) În paralel am continuat toată vara cu lungirea timpului în care stă fără Pampers (în special pe afară) iar de acum voi încerca să lungim acest timp şi în casă. El nu spune când ar avea nevoie la toaletă, deci trebuie dus periodic ca să nu se întâmple accidente...trebuie să îi iasă din cap ideea că pantalonii de pe el pot fi uzi.
Am vorbit la telefon cu A. şi va reveni de luni să începem terapia...e o fată tare bună, vocea ei suna îngrijorată când m-a întrebat ce mai face M.

Back to our sheeps

2008-09-14T08:23:00.010+03:00

Duminica, 10 septembrie 2006

Ultimele zile de training au fost relaxate. Unii dintre cursanţi aveau delegaţiile până vineri şi au spus că nu ştiu la ce oră pleacă (era o scuză, voiau de fapt să le rămână dimineaţa pentru plajă şi să plece după prânz) aşa că vineri a fost complet liberă, cu acordul organizatoarei. Joi le-am făcut o încheiere, le-am lăsat adresa de mail pentru nelămuriri şi nu ne-am mai văzut decât prin staţiune sau la hotel. Pentru M. plaja de vineri a fost cea mai simpatică, a găsit pe plajă o fetiţă de trei ani pe nume Raluca care l-a primit în piscina ei gonflabilă :). Erau două generaţii venite cu fetiţa, părinţii (între două vârste) şi bunicii. Veniseră cu programul de reducere "Marea pentru toţi" ca majoritatea turiştilor din jurul nostru. Erau atâţia adulţi pe lângă un copil încât păreau cu toţii foarte relaxaţi.
Plecarea de la mare a fost nostalgică, în ultima zi s-a lăsat o sugestivă răcoare de septembrie, ca un semnal pentru noi că vacanţa s-a terminat. Ca să evităm peronul gării de la Neptun, l-am dus pe M. cu microbuzul până la Mangalia (am călătorit singuri, C. plecase de vineri să-şi facă bagajele pentru Paris). Drumul, la fel ca la venire, interminabil. Pe măsură ce trecem prin staţiuni, trenul se umple cu turiştii care au beneficiat de biletele cu reducere de săptămâna aceasta. M. oboseşte şi doarme ore întregi în a doua jumătate a drumului (spre uşurarea mea...aerul e irespirabil, foarte cald deşi afară e răcoare, iar holul e ocupat cu bagaje). Încet-încet, vine vorba despre probleme...înainte să adoarmă, cineva îl întrebase pe M. de vorbă şi dădusem explicaţii. Încet-încet, ajungem la TSA şi la ABA. Cei din compartiment ascultă sideraţi. Este a "n"a oară în care explic ce este TSA...cum a fost adusă ABA în România...cum arată un program ABA şi ce aşteptări am eu de la el. Aud de la o doctoriţă din compartiment despre cazul unui alt copil al unei cunoştinţe: îi spun ca de obicei să intre pe forumul autism.ro şi cum mă poate contacta pe Internet.
Ajungem în Bucureşti pe întuneric. M. nu protestează că îl trezesc din somn. Ne vom gândi de luni cum o luăm de la capăt...

Mild days of autumn

2008-09-11T10:30:00.010+03:00

Joi, 7 septembrie 2006

Au trecut trei zile atât de frumoase, cum după prima vacanţă nici nu credeam că mai pot să vină...Pentru M. este prima experienţă legată de un hotel. Reacţionează neaşteptat de bine, îi place camera nouă şi mai ales viaţa uşor "mondenă": dimineţile la plajă, prânzul şi seara la restaurant, după-mesele se joacă în cameră cu C.. Seara, mergem la un Baby land de lângă hotel (colecţie de saltele gonflabile) - într-o oră îşi consumă toată energia.
Îmi amintesc că am avut o perspectivă inversă: credeam că într-un hotel va fi mai greu decât într-un apartament; nu e adevărat, apartamentul este întotdeauna plin de constrângeri şi de reguli de convieţuire, în timp ce hotelul este anonim şi liber - faptul că interacţiunile sunt temporare le face să fie relaxate. Exemplu, mesele la restaurant (o terasă superbă cu vedere spre mare de pe faleză): într-adevăr, M. nu are răbdare să stea la masă, dar nici ceilalţi copii nu au - aşa că se constituie o ceată de patru-cinci copii care se plimbă între bar, piscină şi mese.
Şi pentru C., naşa lui M., este o vacanţă reuşită. Faptul că nu este nici cald nici frig (soarele are dulceaţa nostalgică a lui septembrie), staţiunea nu este aglomerată sau zgomotoasă, iar din viaţa de la hotel nu lipseşte nimic (mai ales vederea la mare...) ar încărca pe oricine de energie pozitivă.
Programul de training merge bine. Cursanţii (doar zece) se bucură de vremea superbă (pentru ei e un concediu, au venit cu familiile). Sunt foarte cooperanţi, cam jumătate din ei au aptitudini reale pentru domeniul meu, însă vin la cursuri de la plajă şi sunt deja toropiţi. Îi văd că se uită la mine şi se miră în tăcere că, după plaja de dimineaţa, pot să fac prezentările şi să coordonez activitatea lor vreme de trei ore. Şi eu mă mir, dar e de datoria mea!
Într-un singur punct M. a făcut mofturi: apa Mării Negre (pe care o vede pentru prima dată) i se pare rece după apa Mediteranei, care era ca o supă încălzită...de asemenea, când a simţit pietrele de pe fundul mării, a preferat să nu mai intre - astfel încât rămâne pe mal şi sare valuri până când mă întorc eu din apă.
În tot cazul, cred că pentru M. este aproape formula vacanţei perfecte...

The romanian sea

2008-09-08T08:32:00.010+03:00

Luni, 4 septembrie 2006

Din nou la mare!! Şi e o vreme incredibilă pentru începutul lui septembrie...
Drumul de ieri a fost destul de obositor din cauza reparaţiilor la şina ferată care fac ca drumul până la Jupiter să dureze aproape şapte ore (?! e de necrezut că poţi ajunge mai repede la Palma de Mallorca decât la Jupiter). În afară de asta, am terminat târziu prezentările în Power Point şi bagajele le-am făcut noaptea; la TVR2 era întâmplător un film interesant cu Leonardo DiCaprio (nu prea mă uit la filme însă vacanţa asta mi-am dat voie la acţiuni neconvenţionale). În film, personajul principal era un falsificator de bani condamnat la detenţie, care trece de partea poliţiei pentru a-i prinde pe alţi falsificatori. Mi-a plăcut schimbarea de perspectivă, aceasta pare a fi specialitatea mea în ultima vreme...S-a terminat la ora 3,00 noaptea iar bagajele pe la 4,00 aşa că la 7,30 când am plecat la gară eram odihnită :). Şi C. a văzut filmul azi-noapte (ea de obicei citeşte noaptea şi se uită la filme) aşa că avem ce comenta în tren.
M. se plimbă o vreme pe hol (suntem doar noi trei în compartiment, alţii ştiu probabil că drumul cu trenul e interminabil şi iau autocarul). La un moment dat găseşte pe hol o fetiţă puţin mai mare din seria "prietene posibile" şi o provoacă la joc, sărind şi râzând. Fetiţa coboară însă înainte de Constanţa. După aceea îl ademenesc în compartiment cu ceva de mâncare şi restul drumului stă cuminte.
La Neptun, acelaşi peron din epoca de piatră pe care mi-l aminteam de acum opt ani, la un metru sub ultima treaptă a scării: e aproape imposibil să cobori din trenul gol cu un copil de 5 ani şi cu bagaje - dacă nu era şi C. să ne ajute, nu ştiu ce am fi făcut.
Găsim destul de greu un şofer de taxi care să aibă aparat de taxat şi să nu se tocmească pentru o sumă exorbitantă...never mind, şi cel cu aparat ocoleşte numai el ştie pe unde, astfel încât suma finală este neverosimilă. La întoarcerea din Spania, e nevoie de o infuzie de România, ca să ne amintim în ce ţară trăim.
Ajungem la hotel odată cu organizatoarea trainingului. După obişnuitul moment de îndoială (nu sunt o persoană "cu greutate", nu semăn a instructor de training) mă întreabă dacă am ceva împotrivă ca orele să fie după-masa. Nu am, chiar îmi convine ca dimineţile să fie libere.
În continuare, am ieşit la o plimbare pe malul mării (hotelul e chiar lângă mare). Marea Neagră este albastru indigo, mi se pare într-adevăr "neagră" în comparaţie cu albastrul azuriu al Mediteranei. Algele au năpădit marginea plajelor şi nimeni nu le-a curăţat...e sfârşit de sezon şi toate par a fi fost în părăsire pe aici (cu toate că staţiunile au fost pline de turişti, aşa am auzit). Este un ambient care place celor ce îndrăgesc natura virgină- pentru cei cărora le place civilizaţia şi modernitatea, nu este cea mai bună alegere. Noi trei ne bucurăm de vacanţa aceasta gratis şi evităm să căutăm noduri în papură. Digul care începe sub faleza din faţa hotelului oferă o privelişte încântătoare spre largul mării, dar nu putem să stăm prea mult pentru că este curent şi M. încă are urme de răceală.
Ne-am retras devreme în cameră, care este nou utilată şi confortabilă. M-am temut până acum de hoteluri, dar M. este încântat mai ales de faptul că ne însoţeşte şi C....nici un comportament nedorit până acum.
C. a programat azi trezirea la 6,15 ca să vedem un răsărit de soare din mare de pe terasă... pentru mine este primul răsărit de soare din mare, deşi am stat destul de mult pe litoral înainte de naşterea lui M.

Preparing for the second holliday

2008-09-05T07:53:00.010+03:00

Vineri, 1 septembrie 2006

Avem un răstimp de patru zile de odihnă, după care vom pleca duminică la Jupiter, la trainingul pe care m-am angajat să îl susţin. Nu mi se pare deloc uşor (sunt singurul instructor pentru toată sesiunea, şase zile a câte patru ore) şi mai ales nu sunt în dispoziţie să predau...cum am venit, mi-am descărcat din reţea o grămadă de piese cu Celia Cruz şi Gloria Estefan. Înainte de călătoria în Spania nu eram deloc o fană a muzicii latino, dar acum mi se pare că îmi aduce ceva din atmosfera optimistă şi plină de viaţă în care am trăit timp de două săptămâni.
Şi lui M. pare că i-a prins bine călătoria...s-a vindecat de răceală în două zile şi se simte foarte bine: nici nervos, nici frustrat. Am repetat foarte puţin în această călătorie, condiţiile nu ne-au permis prea mult. Oricum până duminică nu am timp să testez nimic...am reuşit să structurez ce voi preda pe zile şi acum compun prezentările în Power Point (am terminat două prezentări ieri şi mai am încă patru până mâine seară). Noroc cu C., naşa lui M., care va veni cu noi în această vacanţă. Este singura persoană care se descurcă cu M. fără instruire specială, am urmărit-o în vizitele de până acum cum a descoperit spontan multe elemente din ABA (aşa de bine o conduc sentimentul şi intuiţia...): captarea atenţiei, folosirea promptului, împletirea jocului cu învăţarea, exploatarea interesului copilului pentru anumite jucării sau activităţi (usw.). Şi pentru ea va fi a doua vacanţă, a mai fost la Eforie în august, la vila unor prieteni de familie.

Back to our country

2008-09-03T09:45:00.009+03:00

Miercuri, 30 august 2006

Iată-ne înapoi în România...
Ziua de ieri a fost cea mai obositoare dintre toate (cum era de aşteptat). Rămăsese stabilit să plecăm spre aeroport în jur de 16,00, aşa că dimineaţa era liberă. Am renunţat la plajă pentru că răceala lui M. s-a agravat, are şi puţină temperatură. Trebuie să găsim însă o activitate pentru că T. e obosită după tura de noapte şi vrea să doarmă până la 14,00. Plecăm cu toţii (eu, M. şi ceilalţi doi musafiri, V. şi A.) să vizităm partea de est a centrului. Este acolo o catedrală uriaşă care domină oraşul şi oferă o vedere panoramică superbă. Drumul trece prin centrul istoric, care mi-a devenit familiar în aceste două săptămâni. A. şi V. au aparat foto (noi nu avem) şi fac poze peste tot. Ne confruntăm viziunile cu privire la copii. De când au venit au tot fost discuţii despre copii, T. le-a spus şi lor că M. e dificil, dar ei au fost de acord cu mine: au spus că fetiţa lor (7 ani, fără probleme, a rămas în România) ar fi fost mult mai dificilă, mai gălăgioasă şi mai stresantă decât M.
La întoarcere spre casă (bagajele erau deja făcute), căldura ne doboară. M. aproape că leşină la câteva străzi distanţă...a fost prea cald (cam 37 grade) şi un drum prea lung pentru el. A fost şi vina mea, că nu am luat nici măcar apă de băut în această plimbare lungă. Îl duc în braţe, deşi e prea greu. Acasă îi fac o frecţie cu apă şi oţet şi îi dau ce a mai rămas din Nurofen. După o oră, îşi revine, deşi încă are temperatură.
În fine, plecăm spre aeroport şi ajungem într-o oră cu autobuzul. Aeroportul e mare cât un oraş, şi atât de aglomerat încât, dacă nu ne-ar fi direcţionat T., nu am fi ştiut să citim indicatoarele. T. cere în spaniolă pentru noi locuri la fereastră, apoi merge cu noi spre controlul paşaportului. Ne luăm rămas bun - ea e ca de obicei plină de energie, a şi început să compună programul pentru ieşiri cu V. şi A. (ei mai stau până mâine seară).
După check in şi security, nu mai găsim poarta de îmbarcare: benzi rulante şi indicatoare nesfârşite, sunt ca nişte autostrăzi pentru pietoni care nu se mai termină. Atât de mult durează până o găsim, încât mă îngrijorez şi mă uit de o sută de ori la ceas. Ajungem în sala de aşteptare cu doar zece minute înainte de îmbarcare. De fapt am ajuns bine, M. nu a avut timp să se plictisească.
În avion, ne fixăm centurile. Am o strângere de inimă: îmi pare atât de rău că plecăm! Ce bine a fost să nu mă mai gândesc la ABA două săptămâni! Avionul decolează şi ridicându-se, oferă o privelişte unică asupra oraşului. Se văd portul, catedrala, bulevardele cu palmieri uriaşi...Soarele este spre asfinţit şi culori superbe, în mii de nuanţe strălucitoare, scaldă marea, norii de sub noi şi insula, care se vede din ce în ce mai mică. După aceea se văd toate Insulele Baleare, ca pe o hartă geografică, atât de sus am ajuns. Apoi nu se mai vede nimic în afară de soare, din ce în ce mai roşu, pierdut undeva mai jos decât avionul, şi norii purpurii presăraţi din loc în loc în marea de aer în care zburăm. Ocupată să savurez priveliştea (pe care M. o observă vag - i-am dat avionul de jucărie, şi îl plimbă pe scaun) nici nu am simţit când a trecut timpul. Avionul a mers pe un alt culoar şi a ajuns mult mai repede decât la dus. Cu o jumătate de oră înainte de sosire începe aterizarea (e deja întuneric, nu se mai vede nimic pe geam). Schimbarea lentă de altitudine e un chin...avem amândoi dureri de cap şi de urechi insuportabile, probabil şi din cauza răcelii. M. plânge tare şi îmi arată urechea. "Te doare urechea", îi spun ca să vadă că am înţeles, "ai răbdare că ajungem imediat". Dar aterizarea e nesfârşită...
Pe Otopeni, suntem deja în alt anotimp. Plouă torenţial şi sunt cozi mari la paşapoarte şi la benzile rulante care se învârt cu bagajele. Toată lumea se întoarce din concediu, la sfârşit de august. Am avut dreptate să fiu îngrijorată în legătură cu drumul spre Bucureşti...nu am fi găsit nici un taxi pe ploaia de afară şi aglomeraţia de aici. Din fericire, prietena mea D. şi prietenul ei şi -au făcut timp să vină să ne ia (înainte de plecare era vorba să ne ia o altă cunoştinţă, dar nu a răspuns în timp util la mesajele de confirmare, aşa că T. i-a scris lui D. deşi aveam reticenţe). Acasă la noi, toate lucrurile în ordine, aşa cum le-am lăsat. După atâta freamăt, e o linişte neverosimilă...

Other guests are coming

2008-09-01T11:02:00.005+03:00

Luni, 28 august 2006

Aseară T. ne-a invitat pe toţi la restaurantul ei favorit, în centrul istoric al Palmei. Un restaurant mic, la subsol, cu pereţi reci stil catacombă dar decorat (cu fel de fel de ornamente vechi care creează atmosferă). Spaţiul e atât de mic încât e greu şi pentru clienţi şi pentru cei care servesc să se strecoare printre mese.T. se conversează afabilă cu ospătarul, care o ţine minte de când tot vine aici. Comandă două tăvi, una cu pescarritos con cerveza şi unul cu calamarritos (inele de calamar) din care urmează să ne servim fiecare. Mie însă mi se pare prea cald şi nu am poftă de mâncare... M-am întrebat cum o să rabde M. spaţiul atât de strâmt. Surpriză, e atât de impresionat că a intrat într-un restaurant, încât stă cuminte pe locul lui. Soarbe cu deliciu sucul din pahar şi gustă câteva hamsii prăjite. Noroc că T. şi E. consumă repede tăvile cu mâncare, fac câteva poze, şi plecăm.
Astăzi, T. va avea o zi complicată. Acum o săptămână a primit o scrisoare surpriză de la V. şi A., un cuplu cu care era "colegă de cameră" în facultate şi care s-au căsătorit ulterior. Acum au venit pentru două săptămâni în vizită la sora lui V. care lucrează la Castellon, unde este cea mai mare comunitate de români...(T. spune că este urât la Castellon, " ca la ţară"). T. are oarece frustrări legate de ei, pentru că în ultimii ani mai mult ea a ţinut legătura cu ei decât invers - când a fost în România, a făcut un drum special la Iaşi să îi vadă, iar ei nu i-au scris mai deloc până acum. Totuşi, ea i-a convins în mailurile pe care le-au schimbat săptămâna asta să viziteze Palma, şi le-a găsit un bilet avantajos la feribotul care traversează noaptea marea spre insulă (ajunge la ora nouă dimineaţa, ea a plecat spre port să îi aştepte). Urmează mişcări de trupe complicate în apartamentul acesta mic: eu şi M. plecăm la plajă (este ultima zi de plajă şi probabil cea mai lungă) şi îi lăsăm pe ei să doarmă în locul nostru. După-masă, program de plimbare pentru toată lumea. Iar deseară, după cină, T. îi va duce la hotelul ei din Portals Nous unde îi va caza clandestin într-o cameră între ora 11,00 şi 6,00 dimineaţa...să sperăm că programul pe care l-a făcut T. (se vede că lucrează în turism!) va ieşi bine pentru toată lumea.

Last week-end in Spain

2008-08-31T11:31:00.005+03:00

Duminică, 27 august 2006

Ieri dimineaţă am fost cu T. la Arenal, o altă staţiune aproape de oraş. O aşteptare lungă în staţia aglomerată care i-a tăiat lui M. toată răbdarea...mai ales că vedea lângă staţie un Mac Donalds şi îmi tot arăta să mergem acolo. I-am distras atenţia cu o fântână arteziană...e greu să îi explic că nu avem nici bani prea mulţi, nici timp. Apoi, a văzut în staţie o bătrână care arăta ciudat (parcă ar fi fost de lemn, a observat T.) şi a făcut o criză de nervi, nu ştiam cum să îl poziţionăm să nu o mai vadă...bine că a venit autobuzul şi i-a trecut. Apoi, un drum lung cu autobuzul (şi el aglomerat) până la marginea de est a oraşului. În staţiune (înţeleg că aici vin majoritatea românilor) am găsit o plajă mai lată decât cea de la Cala Major, cu nisip fin, hoteluri aliniate de-a lungul ţărmului, seamănă cu Mamaia. Vremea superbă, ca întotdeauna...nu aş mai pleca niciodată de aici.

A flu in summertime

2008-08-30T07:47:00.007+03:00

Sâmbătă , 26 august 2006

Chiar dacă e vară, E. a avut o răceală cu temperatură duminica trecută...de la aerul condiţionat din autobuze, spunea el (într-adevăr, e exagerat aerul uneori în autobuze, parcă ai fi în frigider, iar variaţia accentuată de temperatură nu are cum să fie bună). Noi ne-am ferit, dar viruşii erau în casă...aşa că i-am luat. De marţi- miercuri, a început să se observe şi la mine şi la M. (avem la noi medicamente aduse din România). Totuşi, am continuat să mergem la plajă pentru că aşteptăm marea asta de ani de zile. Numai că acum tuşim amândoi atât de rău, încât vecinii de umbrele se uită surprinşi la noi când ne aud pe plajă. Răceala i-a agravat lui M. lipsa poftei de mâncare, sunt zile în care înghite doar puţin suc şi iaurt (şi acelea, pe plajă).
Mai sunt doar trei zile până la plecare şi bilanţul legat de locuirea noastră aici este bun: am reuşit să o scoatem la capăt cu regulile de interior ale lui T. şi mai ales cu scările care mă speriau la început. Spre uşurarea mea, M. nu a alergat niciodată prin preajma lor şi a fost foarte atent la ele. Este ceea ce surprinde dintotdeauna la el...nu pare un copil dezrădăcinat din realitate, deşi are probleme de comunicare atât de mari.

Different philosophies of life

2008-08-29T09:48:00.016+03:00

Vineri, 25 august 2006

Unii oameni cred că dacă la un moment dat au o stare înfloritoare, lipsită de limitări, şi o stare familială bună (cum este T. acum - este atât de sigură de sentimentele lui E. încât s-a îngrăşat cincisprezece kilograme după ce s-au căsătorit) este meritul lor personal. Iar dacă altuia nu îi merge bine, acela abordează viaţa în mod greşit şi ar trebui să îşi schimbe perspectiva. Însă nenorocirea nu alege după merit...pur şi simplu, se întâmplă. Unii au parte în viaţă de mai multă suferinţă decât alţii, şi nu pot decât să încerce să facă faţă la situaţie cât mai bine.
T. e supărată pentru că nu i-au ieşit zarurile în povestea cu J. şi mi-a făcut ieri o critică foarte dură. Majoritatea lucrurilor pe care mi le-a spus erau neîntemeiate...crede că o listă cât mai lungă de "amanţi" (după cum îi numeşte ea) este o garanţie pentru maturitatea afectivă şi succesul cuiva în relaţiile cu genul opus...eu cred (asta nu i-am spus) că lungimea listei arată doar disponibilitatea pentru relaţii trecătoare şi de scurtă durată. Iar când cineva (cum este cazul ei) după mai mulţi parteneri neserioşi sau indiferenţi, dă peste un partener serios şi cu sentimente, este un noroc şi nu un merit.
M-a acuzat că nu mă ocup de viaţa mea personală şi nu mă distrez ...aici a avut dreptate: i-am răspuns că distracţia nu are nici un sens pentru mine câtă vreme M. nu este bine. E limpede că, în egoismul ei inocent, nu mă înţelege: mi-a spus că, atunci când va avea un copil, acesta va fi pe planul doi după ea însăşi, nu va renunţa la nimic din modul ei de viaţă actual.
Mi-am dat seama, din această discuţie, că T. a acumulat o serie de frustrări prin vizita noastră aici, iar povestea cu J. nu a fost decât supapa de ieşire. Între altele, mi-a spus că "E. şi-a folosit toată experienţa pedagogică să îl abordeze pe M. şi nu a reuşit". Însă M. nu este la un nivel la care să aibă sens experienţa pedagogică...de asta face terapie, de altfel. M. poate fi abordat acum doar la un nivel de suflet, dar cum nu au copii ei, nu înţeleg. Aparent, din ce am auzit de la T. se înţelege că M. ar fi de vină pentru eşecul în relaţia dintre ei, cu toate că este un copil aproape invizibil: nu cere nimic (nici măcar atenţie), nu face zgomot, nu plânge...există, atât. Recunosc schema psihologică a tuturor adulţilor care au avut tangenţe cu M. până acum. Ca să nu le scadă stima de sine, dau vina pe M. pentru propria lor incapacitate de a-l înţelege şi de a-l accepta.
Discuţia s-a terminat cum se poate termina o astfel de discuţie, fără nici o concluzie...nu i-am răspuns decât la cele mai agresive afirmaţii şi nu mi-am spus părerea despre anumite lucruri decât pe jumătate, ca să nu o rănesc. T. a făcut un gest foarte frumos că ne-a chemat în vizită, şi au făcut tot ce au putut pentru noi în această vacanţă.

The castle of Chopin

2008-08-28T09:14:00.014+03:00

Joi, 24 august 2006

Ieri după masă am fost, tot datorită bunăvoinţei lui J. şi tot în formula de luni, la castelul în care au locuit Chopin şi George Sand, la Valldemosa. Localitatea e situată în partea cealaltă a insulei, în zona de munte. Mi s-a părut un relief special, cu munţi scunzi cu linii curbe (fără să fie totuşi dealuri) acoperiţi de vegetaţie mediteraneană (şi copacii au o formă rotunjită, ca în picturile lui Watteau). Totul face ca imaginea să pară puţin îndulcită şi efeminată, parcă cineva ar fi înmuiat trăsăturile peisajului, să nu fie nici o linie mai aspră. Serpentinele care se încadrează şi ele în peisaj oferă o privelişte de neuitat, printre crestele blânde care se succed se vede marea.
Înainte de castel ne oprim puţin în staţiune. Simpatică, micuţă, cu o piaţetă şi un bazar pentru turişti. Ne aşezăm toţi la o terasă şi T. comandă pentru toţi ce îi place cel mai mult, pescarritos con cerveza (hamsii prăjite cu bere). Reuşim să îl facem pe M. să nu bea din paharele noastre (nu are nici o idee despre posesie şi despre "ce se face" şi "ce nu se face").
Curtea castelului e plină de turişti. O ceată zgomotoasă de elevi a venit acum în august în vizită aici, şi stau la coadă la intrare la muzeu, într-o parte a castelului. Mi se pare cam mare taxa pentru buzunarul meu de turistă est-europeană, şi nici nu cred că M. ar avea răbdare să nu atingă exponatele, aşa că admir castelul pe dinafară. Destul de mic, la fel de efeminat ca şi restul peisajului, cu nişte creneluri ornamentale care amintesc vag de arhitectura medievală. Nu am timp să admir prea mult însă, pentru că M. vrea mişcare. Vizităm grădina, care e mare şi nu prea îngrijită, cu câte o sculptură ornamentală pe alocuri. E un peisaj în care se poate suferi din dragoste, dar nu are nimic dramatic...aşa cum nici muzica lui Chopin nu are.
T. face ultimele fotografii şi plecăm înapoi, spre Palma. T. îi spune lui J. că are nişte bunătăţi de zile mari la masa de seară (se gândea probabil la ciorba de perişoare pe care am făcut-o ieri cu destulă greutate pe plita lor cea domoală). M. pare destul de obosit în maşină, după plaja de dimineaţă şi vizita la munte - totuşi nu are nici un simptom de rău de transport.
Când ajungem în faţa casei, T. pretinde cu viclenie că are ceva de rezolvat la bancă şi ne spune să urcăm să bem singuri un suc...de fapt, se gândeşte că eu şi J. am putea să ne găsim mai multe lucruri în comun şi să rezolve două singurătăţi printr-o singură mutare (T. adoră să găsească soluţii pentru problemele oamenilor). Pregătesc trei sucuri (unul pentru M.) şi ne aşezăm la masa de pe terasă. M. nu apucă însă să soarbă nici două înghiţituri şi începe să plângă neconsolat, arătându-mi piciorul...stătea nemişcat pe scaun, am văzut bine, nu avea cum să se lovească. Nu se potoleşte până când nu îl iau în braţe şi îl duc în dormitor. De fapt, a inventat că s-a lovit pentru că a simţit că situaţia este neobişnuită şi deci are ceva "periculos". În timp ce stau cu el în dormitor şi îl mângâi să adoarmă, mă gândesc cât de bine înţelege şi simte totul...e uimitor, un copil care pare absent, care nu poate să articuleze nici un cuvânt. Şi de fapt, tot ce face el este comunicare: numai că este un limbaj pe care numai cei apropiaţi de sufletul lui pot să îl descifreze, deocamdată.
Astfel încât mica viclenie a lui T. rămâne fără urmări...nu îmi pare rău pentru că, deşi J. e un om serios, are caracter şi iubeşte copiii (m-a impresionat plăcut comportamentul lui faţă de M.), nu cred că ne-am potrivi.

Another place: Santa Ponsa

2008-08-12T18:04:00.009+03:00

Marţi, 22 august 2006

M. a învăţat să sară valul...nu de la mine, de la o fetiţă din Italia cu care s-a împrietenit pe plajă. (Văd că se simte mult mai bine aici decât în România, pentru că nu îl întreabă nimeni: "dar tu de ce nu vorbeşti?"). După o repriză nonstop de sărit nu puteam să îl mai scot din apă (după varianta "sărit simplu" ajunseseră şi la varianta "sărit valul în patru labe") noroc că au chemat-o părinţii pe fetiţă. La viitoarea intrare în apă o tot căuta cu privirea pe prietena cea nouă, dar dezamăgire...plecaseră la masă, probabil.
În ansamblu M. se comportă nemaipomenit de bine. Nu a avut nici cel mai mic protest pe plajă sau în autobuze. A învăţat repede că există un ritm în apă - afară sub umbrelă - şi iar afară, şi nu are nici o obiecţie - pe plajă stă şi se joacă în nisip (cam stereotip). Depărtarea de plajă face să avem o singură ieşire pe zi la mare, de multe ori în segmentul 10,00-14,00 (nu este cel mai bun segment, dar avem cremele de protecţie cele mai puternice şi nu ne expunem deloc la soare după 11,00). După-masa, plimbare şi loc de joacă...
Ieri am avut un program diferit pentru că T. a avut o zi liberă şi l-a invitat pe un prieten de-al lor, J., care ne-a dus cu maşina la o altă staţiune, Santa Ponsa. Din câte spun ei, staţiunea este mai scumpă decât altele şi este frecventată în principal de nemţi. Într-adevăr, designul staţiunii mi s-a părut mai special, dar era şi datorită reliefului: un hibrid între munte şi deal, rotund ca şi cum ar fost desenat de un compas, se ridica imediat lângă mare. Însă muntele era pietros (fără să fie abrupt), nu avea flora bogată mediteraneană obişnuită aici: în sus pe munte era construită o alee în trepte lângă care se înşirau hotelurile, toate reluînd linia de relief a muntelui (predominau liniile rotunde, inclusiv la partea terminală). Priveliştea era inedită atât de pe munte spre plajă cât şi dinspre plajă spre munte....Vremea a fost minunată iar apa, spre deosebire de golful nostru, nu avea nici cel mai mic val.

Living-together difficulties

2008-08-10T15:28:00.010+03:00

Duminică, 20 august 2006

Nici nu am ajuns bine, că au început problemele inerente tututor vizitelor: T. are reguli stricte legate de curăţenia şi folosirea utilităţilor din casă, în timp ce eu sunt îngrijorată că M. nu mănâncă absolut nimic de când am ajuns aici (ei au un frigider scund şi o plită cu foc mic pe care nu se pot găti mâncărurile de pe "lista lui M.") aşa că am început să îi duc biscuiţi şi iaurt şi în cameră, doar-doar o să înghită ceva. Nici acasă nu mănâncă prea mult, dar aici nu recunoaşte ambalajele, în afară de iaurt şi ceva creme nu a acceptat nimic. T., care urăşte firimiturile, mi-a pus în vedere să nu mai intru în cameră cu mâncare. Fiecare cu perspectiva ei...mă conformez, pentru că nu suntem la noi acasă. De asemenea T. a fost oripilată când a văzut cum se joacă copiii în nisip la locul de joacă: mi-a spus că ea nu îl va lăsa niciodată pe copilul ei să se joace în nisip, să se murdărească şi să aducă nisip în casă. I-am spus că sunt sincer îngrijorată cum îi va fi copilului ei când îl va face, dacă are de gând să îl streseze cu interdicţii.
Altă problemă se leagă de incapacitatea lor de a relaţiona într-un fel oarecare cu M. Ei ne-au invitat aici cu cele mai bune intenţii, însă probabil au văzut problema la nivel poetic: pentru că nu au copii nu sunt deloc obişnuiţi să vorbească sau să se poarte cu un copil. M. a fost în primele zile cam provocator cu T. pentru că o consideră agresivă, din câte mi-am dat seama. Din fericire ea a ales să îl ignore, aşa că şi el a început să evolueze paralel cu ea. E. pare foarte interesant pentru M., pentru că nu a avut ocazia să stea cu tatăl lui şi în consecinţă nu a avut pe nimeni de genul masculin cu care să se identifice. Însă nu ştiu de ce, în afara câtorva tentative de a se juca cu M. la modul gâdilat, prinselea, luat în braţe (cu reacţii bune de la M., jocul îl tentează întotdeauna) E. nu prea îi dă atenţie. Ştiu că E. îşi doreşte mult un copil, de aceea speram ca M. să culeagă mai mult din această vizită la nivel relaţional. Probabil că pe ei îi descumpăneşte lipsa de iniţiativă a lui M., indiferenţa lui aparentă şi alergatul lui repetitiv de pe terasă seara, în timpul discuţiilor noastre.
Dacă este să privesc lucrurile prin perspectiva lui M., este de înţeles de ce i se pare totul neinteresant: T. deschide fel de fel de discuţii literar-filosofice sau care compară Romania cu Spania. E. vorbeşte în spaniolă iar T. traduce româna în spaniolă şi invers. Sunt conversaţii lungi, plăcute pentru adulţi, dar plictisitoare pentru un copil autist plecat de acasă, rămas fără jucării şi fără terapie. În prima seară (miercuri) ei au pus un film lung la video cu un interviu cu Marguerite Yourcenar, iar M. era cumplit de plictisit şi se aşeza în faţa televizorului ca să atragă atenţia (normal, ce să facă într-o cameră de zece metri pătraţi în care nimeni nu se juca cu el?) dar nu primea decât un "dă-te la o parte" de la gazde.
Acestea ar fi problemele. Însă soarele Spaniei este minunat, partea veche a oraşului pe care am văzut-o câteva zile la rând (după-masa, când nu mai avem program de plajă) are o atmosferă foarte specială, şi a început să îmi placă muzica sud-americană din care gazdele îmi oferă audiţii din belşug.

An afternoon in Portals Nous

2008-08-08T19:08:00.008+03:00

Vineri, 18 august 2006

Ieri după masă (joi) T. ne-a luat cu ea la hotelul unde lucrează ca să ne mai arate şi împrejurimile oraşului. Hotelul ei, Montemar, este în staţiunea Portals Nous care nu este pentru turişti, ci mai mult pentru vest-europenii care au case de vacanţă. Hotelul e singuratic şi aşezat pitoresc pe un deal, ceea ce îi dă o vedere splendidă asupra staţiunii, până departe la mare. M-a cucerit liniştea şi estetica acestor case scumpe de vacanţă: nimic din stilul kitsch al caselor nou construite în staţiunile româneşti. Şi nimic din oportunismul strident al îmbogăţiţilor tranziţiei. Toate casele sunt solid construite, cu un design discret dar distins, şi din toate grădinile se revarsă colecţii luxuriante de flori în toate culorile florei mediteraneene, cu parfumuri ameţitoare...Oare cum poate fi viaţa într-un asemenea paradis? Încerc să îi arăt lui M. casele sau grădinile mai deosebite, dar pe el nu îl interesează arhitectura şi nici florile. Probabil i se pare prea linişte...Îmi pare rău că nu am nici aparat de fotografiat, nici cameră de filmat (biletele de avion ne-au mâncat aproape toate economiile) această după-amiază deosebită va rămâne numai în amintire.
Ajunşi la hotel, T. ne întreabă dacă vrem să rămânem acolo la piscină sau să coborâm la plajă, care este destul de departe...îi spun că vrem la mare!! de o mie de ori, la mare!! Aşa că am intrat din nou, cu mare plăcere, în expoziţia de case, până când am ajuns jos... Pe plajă a fost înnorat şi cam frig (dimineaţa plouase din nou). Însă M. şi-a amintit despre după-amiaza de miercuri şi a făcut paşi noi în relaţia lui cu marea: acum a îndrăznit să meargă spre malul apei şi să se bage cu picioarele. Cam periculos, pentru că erau valuri (nu înota nimeni) şi apa era încă rece de la ploi...el era însă entuziasmat şi nu se gândea că ar putea să răcească.

Azi-dimineaţă (au trecut ploile, azi a fost soare strălucitor) am ieşit pentru prima dată la plajă singuri...spre liniştea mea, s-a adaptat destul de repede. Stă pe pătură sub umbrelă, şi se joacă în nisip (cam repetitiv). În apă a descoperit destul de repede că îl ţine la suprafaţă şi pluteşte pe colac ca pe o plută...nu are emoţii când descoperă că nu mai ajunge cu picioarele la pământ. Îi place să se lase dus de valuri. Apa aici în golful Cala Major este verde azuriu şi foarte limpede, se vede nisipul pe fund. Intrarea este lină, cine vrea să înoate trebuie să meargă foarte departe. Pentru că golful este larg, se formează valuri spumoase care amuză atât copiii cât şi adulţii. Am încercat să îl învăţ pe M. să sară valul, dar nu a înţeles...
Societatea de pe plajă este foarte civilizată (vest europeni) se aud toate limbile, dar este de remarcat bunul simţ al turiştilor: nimeni nu aruncă gunoi pe plajă, nimeni nu vorbeşte tare, nimeni nu bea bere. Din păcate, nu stăm decât două săptămâni aici!

First sea meeting

2008-08-07T11:22:00.008+03:00

Joi, 17 august 2006

În continuare, despre ziua de ieri. După ce mâncăm pe terasă (este aproape patru după-masa) în sfârşit vine momentul întâlnirii cu marea....T. vine şi ea cu noi la plajă, dar ne spune să ţinem minte drumul, pentru că în zilele următoare ne vom duce singuri.
Autobuzul ne face să vedem o bună parte din oraşul care mi se pare grandios de această dată: portul imens cu vapoare şi bărci de agrement, mult mai mare decât cel bine ştiut de la Constanţa; castelul de vară al regilor Spaniei, Marivent, de-abia ghicit în spatele zidurilor; zona de est a oraşului, în care relieful e mai abrupt şi hotelurile încep să fie aşezate pe mai multe niveluri. În fine, coborâm la plaja Cala Major, iar T. îmi arată fereastra apartamentului în care au stat doi ani, până în primăvară, chiar lângă plajă (înghit în sec: ce bine ar fi fost să stea şi acum!!).
Ne aşezăm mai în spatele plajei, e înnorat şi destul de frig...plaja e cam goală iar valurile sunt atât de mari încât nu îndrăzneşte nimeni să înoate. Sunt cam anxioasă cu privire la M.: cum se va comporta? Observ că la început i se pare nostim că toată lumea stă pe pături, în costume de baie...nu are reguli şi experienţe legate de o asemenea situaţie aşa că experimentează: dacă le pune nisip pe pătură, oare îl vor băga în seamă?...Obţine câteva priviri de circumstanţă dar se lămureşte curând că indivizii ăia nu sunt prietenii noştri...aşa că preferă să se joace în nisip cu jucăriile. Într-un târziu vede marea (el are probleme cu a remarca lucrurile din mediu, nu prea se uită la distanţă). Pare ameninţătoare aşa cum este, turbulentă şi cenuşie: îşi dă seama că este o întindere nemărginită şi pare uimit şi puţin speriat. O vreme se uită din când în când, fără să se ridice de lângă jucării...apoi, încet, prinde curaj. Îl ajută şi valurile (e vremea fluxului), care sunt atât de mari încât ajung până la umbrele şi la şezlogurile pe care nu mai stă nimeni. Înaintează pâna la nisipul umed şi se uită la valurile care se întind şi se retrag...nu ştie ce substanţă este, îi e frică. De câte ori vine marginea unui val, se retrage (este foarte departe pe plajă, nu ajunge spre el decât un strat fin de apă). În cele din urmă un val subţire şi perfid îl ia prin surprindere şi i se strecoară sub tălpi. Răceala i se pare cunoscută şi înţelege în sfârşit ce îi spun de o vreme: este apă...este doar apă...Din momentul în care a înţeles asta prinde curaj, ce a mai rămas din timp (cam o oră) face curse de alergare prin nisipul umed, stropind în toate părţile când nimereşte peste marginea unui val. Lumea se retrage încet- încet de pe plajă, aşa că nu deranjează pe nimeni...se pare că ne-am descurcat bine la prima întâlnire cu marea.